Decizie de sancţionare disciplinară. Modalităţi de comunicare. Momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile prevăzut de art. 252 alin. 5 din Codul muncii în ipoteza în care salariatul nu se prezintă la oficiul poştal în vederea ridicării cor

Modalităţile de comunicare a deciziei de sancţionare disciplinară prevăzute de art. 252 alin. 4 din Codul muncii sunt într-un raport de subsidiaritate, opţiunea angajatorului de a proceda la comunicare prin poştă fiind justificată doar în ipoteza refuzului prealabil al salariatului de a primi comunicarea.

În situaţia în care salariatul nu se prezintă la oficiul poştal în vederea ridicării corespondenţei, nu poate fi considerată valabilă comunicarea, simpla expediere a deciziei, fără ca acesta să ajungă efectiv la destinatar, nefiind conformă cu dispoziţile art. 252 alin. 4 din Codul muncii, existând un dubiu asupra luării la cunoştinţă a actului comunicat, neputându-se presupune, de plano, că persoana avizată, prin atitudinea sa, încearcă să amâne la nesfârşit comunicarea respectivului act, după cum, în lipsa consemnării unui refuzului explicit al salariatului de primire a comunicării prin poştă, nu se va putea face nici aplicarea principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Tribunalul Gorj prin sentinţa civilă nr. 661 de la 30.09.2019 a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul S. A. G. pentru membru de sindicat PM având ca obiect contestaţie decizie de sancţionare, a anulat dispoziția nr.93/17.04.2019 emisă de pârâta S.J.A. G. şi a obligat pârâta la plata sumei de 1000 lei către reclamant reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut  că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta să se dispună anularea (constatarea nulității absolute) Dispoziției nr. 93/17.04.2019 prin care s-a dispus aplicarea unei sancțiuni disciplinare cu „avertisment scris", în temeiul art. 248 alin. (1) lit. a) din Codul Muncii, pentru încălcarea prevederilor Regulamentului intern al SJA G., art. 15, alin. 1,5, 6, 21 si 23 precum si punctele: 2,16,17,19 si 34 din Fisa postului şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul a constatat că reclamantul este salariatul unității pârâte şi membru al SA G., având funcția de asistent medical in cadrul stației centrale T-J.

Prin dispoziția nr. 93/17.04.2019 emisă de unitatea pârâtă, s-a reținut în sarcina reclamantului că a refuzat nejustificat să programeze concediul de odihnă pe anul 2019, să participe la prezentarea monitorului ZOLL și a modului de utilizare, să participa la evaluarea profesionala anuala pentru anul 2018, conform programării precum si de asemenea, precum și că în data de 14.03.2019 nu a respectat normele de curățenie si igiena in ambulanța cu numărul de înmatriculare GJ-10-ATI.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a invocat nulitatea absolută a dispoziției de sancționare, în raport de disp. art. 252, al. 2, lit. a), Codul Muncii întrucât aceasta nu cuprinde descrierea faptei care constituie abatere disciplinara şi nici prevederea din statut, regulament intern încălcată.

În raport de dispozițiile art. 252 alin.2 din Codul muncii, a reţinut instanţa că decizia de sancţionare a fost întocmită cu respectarea normelor legale în vigoare, fiind descrise faptele care au fost reținute în sarcina reclamantului dar și prevederile legale ce se pretind a fi încălcate.

Referitor la susținerea reclamantului privind decăderea pârâtei din dreptul de a aplica sancțiunea disciplinară ca urmare a depășirii termenului de 6 luni de zile de la data săvârșirii faptelor, instanța  a constată că nici această susținere nu este întemeiată deoarece raportul final al cercetării disciplinare este nota de constatare din data de 08.04.2019, iar decizia de sancționare este emisă la data de 17.04.2019, înlăuntrul termenului de 30 de zile prevăzut de art. 252 alin. (1) din Codul muncii, în care angajatorul putea emite dispoziția de sancționare.

Pe de altă parte, față de data săvârșirii faptelor reţinute în sarcina reclamantului, respectiv luna decembrie 2018 pentru refuzul de a planifica concediul de odihnă, luna ianuarie 2019 pentru refuzul de a participa la evaluare, data de 14.03.2019 pentru fapta de a nu păstra curățenia în salonul ambulanței, se constată că nu este împlinit termenul de prescripție de 6 luni de la data săvârșirii faptelor prevăzut de art. 252 alin. (1) din Codul muncii, în care angajatorul putea emite dispoziția de sancționare.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că reclamantul nu se face vinovat de faptele imputate, constând în refuzul nejustificat al reclamantului de a programa concediul de odihna pe anul 2019, refuzul de a participa la prezentarea monitorului ZOLL și a modului de utilizare al acestuia, neprezentarea la evaluarea profesionala anuală pentru anul 2018, conform programării şi respectiv nerespectarea normele de curățenie si igiena in ambulanța cu numărul de înmatriculare GJ-10-ATI.

În raport de aceste considerente, a fost admisă cererea de chemare în judecată, cu consecința anulării Dispoziției nr.93/17.04.2019 emisă de pârâtă.

În temeiul art. 453 Cod pr civilă, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanței depuse la dosarul cauzei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SJA G. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

A arătat ca instanţa de fond in mod greşit a admis acţiunea reclamantului, cu consecința anularii dispoziţiei de sancționare nr.93/17.04.2019 emisa de parata, instanţa a tratat problema supusa judecăţii cu superficialitate atât in ceea ce priveşte excepţia tardivităţii invocata de către parat prin întâmpinare cat si fondul cauzei.

A reiterat excepţia tardivităţii formulării contestaţiei de către reclamant, invocând prevederile art. 268 alin. 1 lit. b din Codul muncii şi art. 252 alin. 4 şi 5 din Codul muncii, conform cărora termenul de introducere a contestaţiei împotriva masurilor de sancţionare disciplinara este de 30 de zile calendaristice de la data la comunicării deciziei. Acesta este un termen legal (fiind prevazut de lege), imperativ (deoarece marchează limitele de timp înăuntrul carora trebuie îndeplinit un act de procedura) si absolut (nerespectarea sa afectând valabilitatea contestaţiei ca act de procedura).

In cauza, solicită să se observe faptul ca, potrivit ştampilei Oficiului Poştal nr.4 Tg.Jiu aplicata pe plic, decizia de sanctionare disciplinara a fost comunicata salariatului prin scrisoare recomandata la data de 18.04.2019. Prin urmare, momentul de la care începe sa curga termenul procedural de 30 de zile este data de 18.04.2019.

Efectuând calculul termenului conform dispoziţiilor art. 181 Cod pr.civilă, rezulta ca s-a împlinit pe data de 18.05.2019, aceasta fiind ultima zi in care putea fi depusa in termen contestaţia.

Reclamantul a depus cererea de chemare in judecata la Secţia Conflicte de Munca si Asigurări Sociale a Tribunalului Gorj la data de 02. 07. 2019, aşa cum rezulta din vizualizarea portalului instanţei de judecata, deci cu depăşirea termenului prevăzut in mod imperativ si absolut de lege.

Susţinerea reclamantului potrivit căreia decizia in discuţie nu a fost comunicata personal acestuia este neîntemeiata in condiţiile in care angajatorul a procedat la comunicare in modalitatea expusa de art. 252 alin. 4 din Codul muncii.

De altfel, textele legale mai sus enunţate nu urmăresc limitarea posibilităţilor de comunicare a actelor emise de angajator, ci încunoştinţarea în orice fel a salariatului cu privire la masurile care il privesc. Normele prevăzute la art. 252 si art. 268 din Codul muncii urmăresc protejarea salariatului si nu oferirea unui instrument de şicanare a angajatorului.

Pentru considerentele de fapt si de drept expuse, solicită admiterea excepției invocate, cu consecinţa respingerii contestaţiei ca fiind tardiv formulata.

Invocă de asemenea Decizia nr. 18 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casație și Justiție Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 278 alin. (1 ) din Codul muncii, dispozițiile art. 1324, 1325 și 1326 din Codul civil, pot fi aplicate în interpretarea dispozițiilor Codului fiind compatibile cu specificul raporturilor de muncă.

A reiterat dispoziţiile art. 1325 şi 1326 din Codul civil, arătând că decizia de sancţionare reprezintă un act juridic unilateral, o manifestare de voință a autorului său, care produce efecte de la data comunicării prin orice modalitate adecvată, după împrejurări, potrivit art.. 1326 din Codul civil.

Decizia de sancţionare îi este opozabilă salariatului de la momentul comunicării, nefiind necesar potrivit ca, pentru producerea efectelor, destinatarul să fi transmis vreo confirmare. Actul primirii/comunicării nu poate fi condiționat de vreo manifestare de voință subiectivă a salariatului, ci efectele deciziei se produc în momentul comunicării ei către salariat

Simpla primire de către angajat a deciziei de sancţionare expediate de către angajator constituie o prezumție că angajatul a luat cunoștință de decizie, în conformitate cu prevederile art. 21 1 lit. a) din Legea nr. coroborate cu dispozițiile art. 1326 din Codul civil.

În subsidiar, a formulat apelanta critici şi cu privire la fondul cauzei.

Curtea a constatat că apelul este nefondat, faţă de următoarele considerente:

În conformitate cu art.248 alin.1 CPC, Curtea s-a pronuntat cu prioritate, asupra criticilor din apel vizând modul de solutionare la prima instantă a exceptiei tardivităţii contestaţiei (respinsă de instanţă prin încheierea de la termenul din data de 30.09.2019) excepţie care, dacă ar fi admisă,  ar face de prisos analizarea în fond a celorlalte critici.

Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 252 alin. 5 din Codul muncii, decizia de sancţionare poate fi contestată de salariat la instanţele judecătoreşti competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării, dispoziţiile alin. 4 din acelaşi articol instituind o serie de reguli referitoare la comunicarea acesteia, în sensul că comunicarea se predă personal salariatului, cu semnătură de primire, ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reşedinţa comunicată de acesta.

Argumentând această excepţie, a susţinut apelanta că în cauză termenul de 30 de zile a început să curgă la data de 18.04.2019, când ar fi comunicat salariatului decizia contestată prin scrisoare recomandată, neprezentând relevanţă dacă salariatul a luat sau nu cunoştinţă de comunicare, astfel cum ar rezultă din prevederile art. 1326 din Codul civil, aplicabile în materia litigiilor de muncă conform dezlegării date de Înalta Curte prin Decizia nr. 18/2016.

Referitor la aceste aspecte, se constată în primul rând că prevederile art. 252 alin. 4 din Codul muncii stabilesc, ca regulă, că decizia se predă salariatului personal, sub semnătură de primire, comunicarea prin scrisoarea recomandată având un caracter subsidiar, pentru ipoteza în care salariatul refuză primirea.

Dispoziţiile legale analizate pun aşadar accent pe "predarea" efectivă a actului, această modalitate fiind de natură să asigure salariatului posibilitatea de a cunoaşte efectiv măsura dispusă de angajator,  pentru a-şi putea formula apărările, dar şi stabilirea cu certitudine a datei comunicării deciziei în vederea contestării la instanţă în termenul prevăzut de art.  252 alin. 5 din Codul muncii.

Ori, în cauză nu s-a dovedit refuzul salariatului de a primi decizia de sancţionare, opţiunea apelantei de a proceda direct la comunicarea prin poştă dispoziţia nefiind justificată prin prisma unui asemenea refuz prealabil şi nici permisă de legiuitor, câtă vreme, după cum s-a arătat mai sus, cele două modalităţi de comunicare nu sunt alternative, ci într-un raport de subsidiaritate.

În al doilea rând, se constată că data de 18.04.2019, la care face referire apelanta, reprezintă data predării corespondenţei la oficiul poştal în vederea expedierii, ulterior aceasta fiind restituită expeditorului urmare a expirării termenului de păstrare; ori, într-o asemenea situaţie, nu s-ar putea admite că procedura de comunicare şi-a îndeplinit finalitatea, câtă vreme actul comunicat nu a ajuns, de fapt, la domiciliul sau reşedinţa destinatarului.

Nu vor putea fi primite aşadar susţinerile apelantei în sensul că, în ipoteza în care salariatul nu s-a prezentat în vederea ridicării corespondenţei,  stabilirea momentului comunicării deciziei de sancţionare s-ar face prin raportare la momentul expedierii deciziei în vederea comunicării, câtă vreme în situaţia neprezentării salariatului la oficiul poştal  există un dubiu asupra luării la cunoştinţă a actului comunicat, neputându-se presupune, de plano, că persoana avizată, prin atitudinea sa, încearcă să amâne la nesfârşit comunicarea respectivului act,  după cum, în lipsa consemnării unui refuzului explicit al salariatului de primire a comunicării prin poştă, nu se va putea face nici aplicarea principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

O asemenea interpretare nu este contrazisă nici de art. 1326 alin. 3 din Codul civil, conform cărora actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile, câtă vreme şi aceste prevederi au în vedere ipoteza unei comunicări ajunse la destinatar, ceea ce nu este cazul în ipoteza de faţă câtă vreme, după cum s-a arătat mai sus, corespondenţa comunicată intimatului a fost restituită  expeditorului urmare a expirării termenului de păstrare.

Nici dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 18/2016 nu pot fi valorificate în sensul arătat de apelantă, câtă vreme acestea au vizat problema aplicării dispoziţiilor art. 1324 – 1326 din Noul Cod civil în materia raporturilor de muncă în vederea stabilirii efectelor comunicării către salariat a deciziei de încetare a raporturilor de muncă sub aspectul posibilităţii revocării acesteia, şi nu modalitatea concretă în care trebuie să se realizeze această comunicare.

De altfel, pentru a preîntâmpina orice eventual abuz al salariatului,  apelanta nu trebuia decât să se conformeze dispoziţiilor art. 252 alin. 4 din Codul muncii şi să procedeze la predarea efectivă a deciziei, sub semnătură.

Se impune precizare, în acest context, că apelanta a susţinut că a fost în imposibilitatea de a preda  decizia în termenul de 5 zile prevăzut de art. 252 alin. 3 din Codul muncii deoarece în  perioada imediat următoare emiterii  intimatul a avut zile libere, iar în intervalul 23 – 25.04.2019 a fost în concediul de odihnă şi, chiar dacă ar fi fost în activitate, prin specificul muncii prestate, acesta efectuează deplasări în teren şi nu se poate stabili când este prezent sau nu în unitate.

Referitor la aceste aspecte, va constata instanţa în primul rând că termenul de 5 zile prevăzut de art. 252 alin. 3 din Codul muncii este un termen de recomandare, impus angajatorului în scopul asigurării celerităţii procedurii contestării deciziei de sancţionare disciplinară, şi nu de decădere, astfel că nerespectarea acestuia nu ar fi fost de natură a atrage nevalabilitatea comunicării efectuate după împlinirea sa.

În al doilea rând, din chiar foaia colectivă de prezenţă depusă de apelantă rezultă că în zilele de 19 şi 20 aprilie 2019, ulterioare emiterii deciziei, intimatul a fost în activitate, figurând pontat cu câte 12 ore, astfel că exista posibilitatea predării deciziei personal, sub semnătură, ipoteza imposibilităţii localizării salariatului de către propriul angajator neputând fi acceptată, atât prin prisma dreptului angajatorului de a exercita controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu de către salariat (art. 40 alin. 1 lit. d din Codul muncii), cât şi a obligaţiei de a ţine evidenţa orelor de muncă prestate de salariat (art. 119 din Codul muncii)

În concluzie, a reţinut Curtea că nu poate fi considerată ca valabilă comunicarea dacă salariatul nu s-a prezentat la oficiul poştal pentru ridicarea actului, simpla expediere a deciziei, fără ca acesta să ajungă efectiv la destinatar, nefiind conformă cu dispoziţile art. 252 alin. 4 din Codul muncii, criticile referitoare la modul de soluţionare a excepţiei tardivităţii contestaţiei nefiind  astfel întemeiate.

Referitor la fondul cauzei, a constatat Curtea că în mod corect a reţinut prima instanţă că nu erau întrunite cerinţele prevăzute de art. 247  din Codul muncii pentru atragerea răspunderii disciplinare a intimatului în ceea ce priveşte faptele constând în refuzul nejustificat de a se programa concediul de odihna pe anul 2019, refuzul de a participa la prezentarea monitorului ZOLL și a modului de utilizare al acestuia, neprezentarea la evaluarea profesionala anuală pentru anul 2018, conform programării, iar în ceea ce priveşte fapta constând în  nerespectarea obligaţiei de a păstra curățenia în salonul ambulanței  nu au fost formulate critici prin motivele de apel, astfel că argumentele avute în vedere de instanţă pentru a constata că reclamantul nu se face vinovat de săvârşirea acesteia nu pot fi cenzurate de instanţa de control judiciar, în aplicarea dispoziţiilor art. 477 NCPC.

În raport de aceste considerente, constatând că nu subzistă nici unul din motivele de apel, apelul va fi respins ca nefondat, cu obligarea apelantei la plata către intimat a cheltuielilor de judecată în cuantum de 595 lei, reprezentând cheltuieli de transport (95,15 lei, conform bonului fiscal nr. 22 din 22.01.2020) şi respectiv onorariu apărător ales redus.

Domenii speta

Spete similare