Decizie emisă de anrp. Aplicarea Legii nr. 290/2003 şi a Legii nr. 164/2014, în cazul cererilor pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014

Decizie emisă de ANRP. Aplicarea Legii nr. 290/2003 şi a Legii nr. 164/2014, în cazul cererilor pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, respectiv 18.12.2014. Nerespectarea termenului de decădere pentru completarea dosarului administrativ.

- art. 1, art. 3-4 şi 12 din Legea nr. 164/2014

- art. 5 din Legea nr. 290/2003

- art. 2 alin. 1 din HG nr.1120/2006

Prin decizia nr. 298/2016, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi ale art. 3 din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative.

Termenul de decădere de 120 de zile, pentru completarea dosarului administrativ a început să curgă, în cauză, la data comunicării chiar a hotărârii nr. 1874/2015, acesta fiind momentul la care pârâta Comisia Municipiului Bucureşti pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 şi a Legii nr. 393/2006 a stabilit şi comunicat în scris lipsurile cererii de despăgubire.

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr.124/CA/08.02.2017 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Instituţia Prefectului Municipiului A. şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii B., C. şi D. în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Instituţia Prefectului Municipiului A. – Comisia Municipiului A. pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 şi a Legii nr. 393/2006.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanţii B., C. şi D. au declarat recurs, în termenul legal, prin care au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivare, au arătat că prima instanţă a reţinut, în mod eronat, în opinia lor, că nu a fost făcută dovada refugiului întregii familii în România, la dosar existând suficiente înscrisuri sub aceste aspect. În plus, cu privire la E., recurenţii au arătat că au depus livretul militar şi acte care dovedesc calitatea de veteran de război, fiind înrolat obligatoriu în forţele armate şi participant activ la operaţiunile specifice războiului, astfel că nu a rămas în Ucraina în anul 1944.

Recurenţii au mai arătat că, nu poate fi avută în vedere nici susţinerea instanţei de fond în sensul că declaraţiile martorilor F. şi G. trebuiau depuse la Comisie, fiind greşit depuse ulterior la ANRP, deoarece art. 7 alin. 2 coroborat cu art. 12 alin. 1 din Legea nr. 164/2014 permit şi în faza administrativă derulată în faţa ANRP depunerea de documente. În plus, aceste norme impun ANRP studierea dosarului şi instituie obligaţia acestei instituţii de a solicita petenţilor actele pe care le consideră necesare, tocmai pentru a asigura o despăgubire reală şi integrală a solicitanţilor, iar nu o respingere facilă a dosarului.

Referitor la susţinerile primei instanţe cu privire la lipsa dovedirii dreptului de proprietate, recurenţii au arătat că art. 5 alin. 1 teza a doua din Legea nr. 290/2003 permite dovedirea cu martori, în condiţiile în care se probează efectuarea unor demersuri în scopul obţinerii datelor din evidenţele autorităţilor, în măsura în care aceste demersuri nu se finalizează cu obţinerea unor înscrisuri corespunzătoare, ca urmare a pierderii arhivelor în timpul războiului sau din alte cauze obiective. Or, recurenţii au susţinut că au făcut dovada imposibilităţii obţinerii documentelor respective şi au depus declaraţiile martorilor şi declaraţiile pe proprie răspundere, sub sancţiunea aplicării legii penale, referitoare la averea deţinută anterior refugiului, în acord cu prevederile art. 2 alin. 4 din H.G. nr. 1120/2006.

Cu privire la aserţiunea primei instanţe privind lipsa dovezii calităţii de moştenitor, recurenţii au depus la dosar, în recurs, certificatele de calitate de moştenitor nr. xx2/29.07.2002 urmare a decesului lui H. şi nr. x6/16.03.2017 urmare a decesului lui I. .

În drept a fost invocată aplicarea art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Legea nr. 290/2003 şi Legea nr. 164/2014, iar în probaţiune au fost depuse înscrisuri noi.

Cererea de recurs este scutită de obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 29 din O.U.G. nr. 80/2013.

Intimata pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin întâmpinare formulată în condiţiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013 (filele 39-42), a solicitat respingerea recursului.

În susţinerea acestei poziţii procesuale, intimata a prezentat situaţia de fapt a cauzei, iar, în ceea ce priveşte cererea recurenţilor reclamanţi de anulare a Deciziei de validare nr. 1122/31.03.2016, a arătat că despăgubirile băneşti acordate în temeiul Legii nr. 290/2003 se acordă, conform art. 1 alin. 1 „cetăţenii români, deposedaţi ca urmare a părăsirii forţate a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, precum şi ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensaţii pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, precum şi pentru recolta neculeasă din anul părăsirii forţate a bunurilor, în condiţiile prezentei legi”.

În plus, conform art. 1 alin. 2 din Legea nr. 164/2014, intimata a susţinut că sunt îndreptăţiţi la acordarea de despăgubiri şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, dacă aveau, la data depunerii cererii de acordare a despăgubirilor, cetăţenia română, dovada calităţii de moştenitor putându-se face „prin certificatul de moştenitor, prin certificatul de calitate de moştenitor sau prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care se atestă această calitate”. Or, pentru a face dovada calităţii de moştenitor, recurenţii din cauză au depus numai acte de stare civilă, nefiind respectate dispoziţiile legale enunţate anterior.

În ceea ce priveşte dovada refugiului şi a dreptului de proprietate, intimata a arătat că, potrivit art. 2 alin. 1 din H.G. nr.1120/2006 „(…) persoanele îndreptăţite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care se solicită acordarea măsurilor reparatorii”, iar conform art. 4 din Legea nr. 164/2014, cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene, respectiv a Municipiului Bucureşti, „se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubire, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţiile martorilor, autentificate”.

Referitor la dovada refugiului, intimata a precizat că aceasta se poate realiza prin următoarele înscrisuri: dovada luării în evidenţa populaţiei de organele de specialitate ale localităţii unde s-au stabilit refugiaţii, carnet de refugiat sau buletin nominal de evacuare emis de Comisariatul Naţional pentru Evidenţa Populaţiei venite din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, foi de călătorie eliberate de statul român sau carnetul de muncă, în situaţia funcţionarilor de stat, iar dovada dreptului de proprietate se face cu contracte de vânzare cumpărare, chitanţe de plată a impozitelor, extrase din cărţile de imobil, planuri şi autorizaţii de construcţie, rapoarte de expertiză etc.

Or, în cauză, referitor la E., din actele depuse la dosar rezultă că acesta a fost încorporat la data de 01.06.1946 şi lăsat la vatră la data de 10.06.1948, astfel că pentru al treilea copil al familiei nu se face dovada refugiului, acesta neputând fi dovedit cu acte de stare civilă.

În ceea ce priveşte dovada dreptului de proprietate pentru bunurile abandonate în com. J., jud. K., solicitanţii au depus numai declaraţiile pe proprie răspundere ale moştenitorilor şi declaraţii de martori, iar, în completare, adeverinţa nr. 1953/14.08.2015 eliberată de Arhiva de Stat din N. şi adeverinţa nr. 6138/526/07.10.2015 eliberată de Ambasada Ucrainei în România, acte care nu dovedesc însă dreptul de proprietate al solicitanţilor la momentul refugiului.

Referitor la actele depuse în recurs pentru dovada calităţii de moştenitor, intimata a arătat că art.12 din Legea nr. 164/2014 a instituit un termen de 120 de zile pentru completarea dosarelor aflate în curs de soluţionare, termen de decădere, astfel că actele depuse ulterior nu mai pot fi avute în vedere la acest moment.

În drept, a invocat aplicarea art. 490 alin. 2 Cod procedură civilă, Legea nr. 290/2003 şi H.G. nr.1120/2006.

Intimata pârâtă Instituţia Prefectului Municipiului A. – Comisia Municipiului A. pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 şi a Legii nr. 393/2006, deşi legal citată, nu a formulat întâmpinare în condiţiile art. XV alin. 3 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013.

Recurenţii reclamanţi nu au formulat răspuns la întâmpinarea depusă de ANRP, în condiţiile art. XVI alin. 2 coroborat cu art. XVII alin. 3 din Legea nr. 2/2013.

Analizând recursul declarat de reclamanţii B., C. şi D., prin prisma dispoziţiilor art. 488 Cod procedură civilă, curtea reţine următoarele:

Recurenţii reclamanţi invocă drept motiv principal de reformare a sentinţei primei instanţe greşita aplicare a legii – respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 290/2003 şi a Legii nr. 164/2014, motiv care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, dar care nu este fondat.

Astfel, prin Hotărârea nr. 1847/02.04.2015 (fila 32 dosar tribunal), emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, pârâta Instituţia Prefectului Municipiului A. – Comisia Municipiului A. pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 şi a Legii nr. 393/2006 a respins cererea nr. 26040/5852/06.11.2006 ca nedovedită, motivarea soluţiei adoptate de instituţia pârâtă fiind expres detaliată, astfel: lipsa dovezii calităţii succesorale faţă de autorii I. şi L., prin raportare la prevederile art. 1 alin. 2 teza a doua din Legea nr. 164/2014, respectiv certificat moştenitor, certificat calitate moştenitor sau hotărâre judecătorească definitivă de constatare a acestei calităţi; lipsa dovezii proprietăţii bunurilor faţă de prevederile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 290/2003 coroborat cu art. 4 din Legea nr. 164/2014, respectiv cu acte care atestă existenţa dreptului de despăgubire, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţiile martorilor, autentificate; lipsa dovezii refugiului întregii familii în România.

Împotriva acestei hotărâri, autoarea recurenţilor a formulat contestaţie, prin care a invocat faptul că pârâta Instituţia Prefectului Municipiului A. – Comisia Municipiului A. pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003 este în culpă pentru nesoluţionarea cererii sale un interval mare de timp, în pofida hotărârilor judecătoreşti care o obligau în acest sens (sentinţa civilă nr.1264/2014 a Tribunalului Dolj, irevocabilă prin decizia nr. 5215/10.09.2014 a Curţii de Apel Craiova), astfel că nu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 164/2014, dispoziţii care încalcă principiul neretroactivităţii legii. Contestatoarea nu a ataşat contestaţiei nici un înscris şi nici nu a depus la dosar dovezi că a înaintat ANRP, ulterior, alte înscrisuri.

Prin decizia nr.1122/31.03.2016 pârâta ANRP a validat Hotărârea nr. 1847/02.04.2015 emisă de pârâta Comisia Municipiului A. pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 şi a Legii nr. 393/2006, menţinând argumentele cuprinse în acest act administrativ, respectiv: lipsa dovezii refugiului întregii familii, lipsa dovezii dreptului de proprietate în condiţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014 şi lipsa dovezii vocaţiei succesorale după autorii I. şi L., în condiţiile art. 1 din Legea nr. 164/2014.

În faţa primei instanţe, reclamanţii au criticat această decizie, motivele de nelegalitate vizând nerespectarea termenului stabilit de instanţă pentru soluţionarea dosarului administrativ, neaplicarea Legii nr. 290/2003, acesta fiind singurul act normativ aplicabil cererii sale faţă de momentul la care a expirat termenul acordat de instanţa de judecată pentru soluţionarea cererii sale şi aplicarea nelegală a Legii nr. 164/2014.

Prima instanţă a menţinut decizia contestată, reţinând, în considerente, netemeinicia argumentelor de nelegalitate invocate, precum şi decizia nr. 346/2016 a Curţii Constituţionale, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. 2, art. 4 şi 20 din Legea nr. 164/2014.

Criticile recurenţilor reiterează argumentele de nelegalitate cu privire la greşita aplicare a Legii nr. 164/2014 şi greşita reţinere a lipsei dovezilor cu privire la refugiu, la dreptul de proprietate şi la calitatea de succesor după autorii I. şi L., precum şi lipsa de rol activ a pârâtelor, care nu au comunicat, prin adresă scrisă, astfel cum prevede art.12 din Legea nr. 164/2014, care sunt actele cu care dosarul administrativ trebuie completat, însă Curtea nu poate reţine niciuna dintre aceste critici.

Primul argument, referitor la inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 164/2014 va fi înlăturat, având în vedere dispoziţiile art. 3 din acest act normativ, potrivit cărora „dispoziţiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi”. Or, la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, respectiv 18.12.2014, cererea de acordare de despăgubiri formulată de autoarea recurenţilor reclamanţi nu era soluţionată, hotărârea nr. 1847/02.04.2015 fiind emisă ulterior, cu luarea în considerare a cadrului legislativ de la data emiterii.

Curtea reţine că, prin decizia nr. 298/2016, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi ale art. 3 din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative, reţinând în considerente, la pct. 17, „în acord cu jurisprudenţa sa, că aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcţie de actul normativ incident fiecăreia. Faptul că, prin succesiunea unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, ca defavorabile, nu reprezintă o discriminare care să afecteze constituţionalitatea textelor respective (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 44 din 24 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996). Altfel spus, raportat la situaţia de faţă, inegalitatea de tratament juridic invocată prin raportare la acele persoane care au beneficiat de plata despăgubirilor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 nu reprezintă un viciu de neconstituţionalitate, fiind rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente în virtutea principiului tempus regit actum”.

În aceste condiţii, Curtea constată că, în mod legal, pârâtele au reţinut aplicarea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 164/2014.

Nu are relevanţă argumentul invocat de către recurenţii reclamanţi în sensul că actul normativ nu poate fi aplicat deoarece pârâtele se află în culpă pentru nerespectarea termenului judecătoresc de 3 luni pentru soluţionarea cererii de acordare de despăgubiri, stabilit prin sentinţa civilă nr.1264/2014 a Tribunalului Dolj, irevocabilă prin decizia nr. 5215/10.09.2014 a Curţii de Apel Craiova, deoarece dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 164/2014 nu fac nicio distincţie asupra aplicării sale în funcţie de motivul pentru care cererile nu au fost încă soluţionate de autorităţile abilitate. Prin urmare, acolo unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul legii nu are voie să o facă.

Nici susţinerea recurenţilor în sensul că pârâtele nu au avut rol activ, respectiv nu au comunicat, prin adresă scrisă, astfel cum prevede art. 12 din Legea nr. 164/2014, care sunt actele cu care dosarul administrativ trebuie completat.

Astfel, art. 12 din Legea nr. 164/2014 stabileşte că „se instituie un termen de decădere de 120 de zile, în care persoanele care au formulat cereri de acordare de despăgubiri pot completa, cu înscrisuri, dosarele aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene, respectiv a municipiului A. pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, ori la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor. Termenul de decădere curge de la data la care persoanei i se comunică, în scris, care sunt documentele necesare soluţionării cererii”.

Într-adevăr, la dosar nu există dovada comunicării de către pârâta Comisia Municipiului A. pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 şi a Legii nr. 393/2006 a documentelor cu care trebuia completat dosarul anterior emiterii hotărârii nr. 1847/02.04.2015.

Însă, în cuprinsul acestei hotărâri, comunicată autoarei recurenţilor la data de 23.04.2015, au fost indicate, detaliat, toate lipsurile cererii de acordare de despăgubiri şi temeiul juridic al fiecărei solicitări. Or, după data de 23.04.2015, nici prin contestaţia formulată, nici ulterior, până la momentul emiterii deciziei nr.1122/31.03.2016, nu au fost depuse înscrisuri în sensul comunicat prin actul administrativ contestat, dovezi suplimentare referitoare la refugiul lui E. şi la vocaţia succesorală a recurenţilor reclamanţi fiind depuse numai odată cu cererea de recurs, la data de 11.05.2017.

În aceste condiţii, Curtea reţine că termenul de decădere de 120 de zile, pentru completarea dosarului administrativ a început să curgă, în cauză, la data comunicării chiar a hotărârii nr. 1874/2015, acesta fiind momentul la care pârâta Comisia Municipiului A. pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 290/2003 şi a Legii nr. 393/2006 a stabilit şi comunicat în scris lipsurile cererii de despăgubire.

A interpreta în sensul dorit de recurenţi, că pot administra probe inclusiv în faţa instanţei de recurs ar echivala cu neaplicarea normei respective, ceea ce nu este posibil, deoarece legea trebuie interpretată în sensul de a produce efecte juridice. Or, raţiunea dispoziţiilor art. 12 evocate anterior este aceea de a accelera procesul de soluţionare a cererilor de despăgubire şi de a acorda solicitanţilor un ultim termen administrativ pentru completarea dosarelor, sub sancţiunea decăderii. Altfel spus, legiuitorul a limitat în timp posibilitatea solicitanţilor de a dovedi îndeplinirea condiţiilor necesare pentru acordarea drepturilor solicitate, termenul începând să curgă de la data la care aceştia cunosc documentele ce mai trebuie depuse.

Nici argumentele referitoare la lipsa dovezilor cu privire la refugiul întregii familii, la dreptul de proprietate şi la calitatea de succesor după autorii I. şi L. nu pot fi reţinute.

Cu privire la dovada dreptului de proprietate, art. 4 din Legea nr. 164/2014 stabileşte că „cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene, respectiv a municipiului L. pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate”.

Şi aceste norme au fost supuse controlului de constituţionalitate, iar, prin decizia nr. 346/2016 evocată şi de instanţa de fond, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de M., autoarea recurenţilor reclamanţi din prezenta cauză, în Dosarul nr. xxxx/63/2015 al Tribunalului Dolj - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi s-a constatat că dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 4, art. 12 alin. (1) şi art. 20 pct. 1, 2 şi 4 din Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum şi al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, şi pentru modificarea unor acte normative sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

În aceste condiţii, contrar argumentelor recurenţilor reclamanţi, pentru a dovedi dreptul de proprietate al autorilor lor, aceştia trebuiau să depună acte certificate de autorităţi şi, numai în completare, declaraţii autentificate ale martorilor. Or, la dosar, nu există decât declaraţiile autentificate ale martorilor, nefiind nici un înscris care să probeze averea persoanelor refugiate - autorii I.  şi L. 

Faţă de cele reţinute anterior referitoare la nerespectarea termenului de decădere de 120 de zile pentru depunerea înscrisurilor doveditoare, vor fi respinse şi argumentele referitoare la dovada refugiului lui E. şi a vocaţiei succesorale, înscrisurile depuse în faţa instanţei de recurs fiind administrate după împlinirea termenului prevăzut de lege pentru administrarea probei.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 Cod procedură civilă, curtea va respinge recursul formulat de reclamanţii B., C. şi D. împotriva sentinţei civile nr.124/CA/08.02.2017 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va menţine.

Nefiind solicitate cheltuieli de judecată,

Domenii speta

Spete similare