Condiţia obiectului acţiunii în contencios administrativ - cerinţe. Aplicabilitatea în timp a unei decizii pronunţate în interesul legii.

- art. 8, art. 3 alin. (1), art.11 alin. (1) şi (3) din Legea contenciosului administrativ, Codul de procedură civilă.

Condiţia ca o acţiune să aibă obiect este prevăzută de art. 32 alin. (1) lit. c) Cod procedură civilă, în sensul impunerii cerinţei ca prin acţiune să fie formulată o pretenţie. Circumscrisă sferei contenciosului administrativ, această cerinţă se traduce prin necesitatea ca o acţiune în contencios administrativ, cum este cea exercitată de reclamantul Prefectul Judeţului A. în temeiul dreptului său de tutelă administrativă, să aibă ca obiect una dintre cererile prevăzute de art. 8, coroborat cu art. 3 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.

În cauză aceste cerinţe sunt îndeplinite, Prefectul, ca titular al dreptului de tutelă administrativă, solicitând anularea unor acte administrative individuale (dispoziţii) care au fost emise de Primarul Municipiului B. şi pe care le apreciază ca fiind nelegale.

În ce priveşte respectarea termenului legal reglementat de art. 11 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, aceasta trebuie apreciată raportat la data emiterii dispoziţiilor atacate.

În ce priveşte aplicabilitatea Deciziei nr. 37/2009, pronunţată în interesul legii de către Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curtea constată că, întrucât prin decizia menţionată se dă o interpretare unor dispoziţii legale, interpretare care are caracter obligatoriu şi trebuie aplicată de toate instanţele judecătoreşti în soluţiile pe care acestea le pronunţă după publicarea în Monitorul Oficial a deciziei de interpretare, iar atât acţiunea dedusă judecăţii, cât şi sentinţa instanţei de fond au fost formulată, respectiv pronunţată după publicarea Deciziei nr. 37/2009, această decizie trebuia aplicată de către instanţă.

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

Prin încheierea pronunţată de Tribunalul Covasna – Secţia civilă, în dosarul nr. xxx/119/2015, la data de 17 martie 2017, a respins excepţiile lipsei de obiect a acţiunii, rămânerii fără obiect a cauzei, lipsei de interes, nulităţii acţiunii pentru lipsa de obiect şi lipsei caracterului de act administrativ al adresei nr. 7589/15.04.2015. 

Prin sentinţa civilă nr. 557/20.06.2017, pronunţată în acelaşi dosar, Tribunalul Covasna – Secţia civilă: a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia tardivităţii; a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta Prefectul Judeţului A. împotriva pârâţilor Primarul Municipiului B., (şi persoanele fizice) C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U, W., X., Y., Z, AA, AB., AC., AD., AE., AF., AG., AH., AI., AJ., AK., ALIN., AM., AN., AO. şi AP., a anulat în parte Dispoziţiile cuprinse între numerele 24/27.01.2015 -49/27.01.2015, respectiv nr. 51/27.01.2015- 63/27.01.2015 ale Primarului municipiului A.  sub aspectul includerii sporului de dispozitiv în procent de 25% în salariul de bază al pârâţilor funcţionari publici B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U, W., X., Y., Z, AA, AB., AD., AE., AF., AG., AH., AI., AJ., AK., ALIN., AM., AN., AO. şi AP; a anulat, în parte, dispoziţiile cu nr. 25/27.01.2015, nr. 29/27.01.2015, nr. 32/27.01.2015, nr. 33/27.01.2015, nr. 35/27.01.2015, nr. 36/27.01.2015, nr. 38/27.01.2015 şi 39/27.01.2015 sub aspectul includerii sporului prevăzut de art. 20 alin. 5 din Legea nr. 284/2010 în salariul de bază al pârâţilor D., H., K., L., N., O., Q. şi R.; a respins cererea formulată de reclamant de anulare a decizie nr. 50 din 27 ianuarie 2015 privind pe pârâtul AD. ca rămasă fără obiect; a respins cererea pârâţilor de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. 

Împotriva încheierii din data de 17 martie 2017 şi sentinţei nr. 557/20.06.2017 a declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului B., în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea celor două hotărâri şi, în rejudecare, respingerea acţiunii reclamantului.

În motivarea recursului, recurentul-pârât a susţinut că sunt incidente motivele de recurs prevăzute la pct. 6 şi 8 din art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă, întrucât hotărârea instanţei de fond cuprinde motive contradictorii, hotărârea fiind lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

 Referitor la respingerea excepţiei rămânerii fără obiect şi excepţiei nulităţii acţiunii pentru lipsa de obiect, recurentul susţine că soluţia instanţei de fond este nelegală, întrucât la pronunţarea acestei soluţii instanţa nu a avut în vedere că sporul de dispozitiv nu are existenţă separată, ci este contopit în salariul de bază, începând cu data de 01.01.2010, pierzându-şi astfel existenţa individuală. De asemenea, recurentul arată că salariile de bază în care au fost contopite sporurile de dispozitiv au fost aprobate prin Dispoziţia Primarului Municipiului B. nr. 144/2009, neatacată, astfel că interesul în promovarea acţiunii nu mai poate fi actual după trecerea unui interval de 8 ani.

În ce priveşte respingerea excepţiilor prescripţiei dreptului material la acţiune şi tardivităţii, recurentul susţine că soluţia instanţei de fond este neîntemeiată, motivarea cu privire la aceste excepţii fiind foarte lacunară, insuficientă, nefondată şi contradictorie. În acest sens, recurentul susţine că există contradicţii în motivarea instanţei de fond cu privire la existenţa separată a sporului, pe de o parte, şi pe de altă parte nelegalitatea respingerii excepţiei tardivităţii, întrucât însăşi instanţa recunoaşte că acest spor se acordă şi a fost inclus în salariul de bază, neavând o existenţă de sine stătătoare încă din anii 2009 prin Dispoziţia Primarului nr. 144/2009. Recurentul mai arată că între motivele invocate de către instanţa de fond există contradicţii şi în sensul normelor juridice violate, care contravin exigenţelor normei stabilite corect în considerentele hotărârii.

Referitor la soluţia instanţei pe fondul cauzei cu privire la sporul prevăzut la art.20 alin. (5) din Legea nr. 284/2010, recurentul susţine că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti (motiv de casare prevăzut la pct. 4 al alin. 1 din art. 488 Cod procedură civilă), întrucât aceasta a fost învestită de reclamant doar cu privire la sporul acordat pentru personalul din echipa de proiect, pronunţând astfel o soluţie nelegală, de plus petita. Recurentul învederează, în acest sens, că toată argumentaţia cu care a fost învestită instanţa de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, referitor la sporul prevăzut de art. 20 alin. (5) din Legea nr. 284/2010, privesc exclusiv sporul de care beneficiază echipa de proiect, iar dispoziţiile atacate în realitate sunt cele care privesc drepturi băneşti acordate în temeiul O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

În ce priveşte motivele de drept invocate de către instanţa de fond cu privire la Decizia ÎCCJ nr. 330/2009, recurentul susţine că instanţa aplică în mod nelegal această decizie în mod retroactiv, întrucât această decizie a fost publicată în Monitorul Oficial şi a intrat în vigoare ulterior emiterii Dispoziţiei nr. 144/2009.

În drept, recurentul invocă aplicabilitatea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 Cod procedură civilă. 

 Intimatul-reclamant Prefectul Judeţului A. a formulat întâmpinare (f. 133-135), prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârât, întrucât hotărârile pronunţate de instanţa de fond sunt legale şi temeinice, atât în ce priveşte respingerea excepţiilor, cât şi în ce priveşte admiterea acţiunii.

Intimaţii-pârâţi nu au formulat întâmpinare.

Analizând recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului B., prin prisma motivelor invocate, probatoriului administrat în cauză şi în considerarea dispoziţiilor legale incidente, Curtea reţine următoarele:

Recurentul-pârât critică, în primul rând, soluţiile primei instanţe de respingere a excepţiei rămânerii fără obiect şi excepţiei nulităţii acţiunii pentru lipsa de obiect întrucât la pronunţarea acestei soluţii instanţa nu a avut în vedere că sporul de dispozitiv nu are existenţă separată, ci este contopit în salariul de bază, începând cu data de 01.01.2010, pierzându-şi astfel existenţa individuală.

Curtea apreciază aceste critici ca fiind nefondate, întrucât aşa cum în mod corect a constatat instanţa de fond, chiar pârâtul Primarul Municipiului B., în răspunsul la interogatoriul luat din oficiu, a confirmat cuprinderea sporului de dispozitiv în cuantumul drepturilor salariale şi, implicit, majorarea corespunzătoare a acestui cuantum, astfel că acţiunea nu este lipsită de obiect, în mod legal şi temeinic prima instanţă respingând cele două excepţii, a rămânerii fără obiect şi a nulităţii acţiunii pentru lipsa de obiect.

Condiţia ca o acţiune să aibă obiect este prevăzută de art. 32 alin. (1) lit. c) Cod procedură civilă, în sensul impunerii cerinţei ca prin acţiune să fie formulată o pretenţie. Circumscrisă sferei contenciosului administrativ, această cerinţă se traduce prin necesitatea ca o acţiune în contencios administrativ, cum este cea exercitată de reclamantul Prefectul Judeţului C. în temeiul dreptului său de tutelă administrativă, să aibă ca obiect una dintre cererile prevăzute de art. 8, coroborat cu art. 3 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.

În cauză aceste cerinţe sunt îndeplinite, Prefectul, ca titular al dreptului de tutelă administrativă, solicitând anularea unor acte administrative individuale (dispoziţii) care au fost emise de Primarul Municipiului B. şi pe care le apreciază ca fiind nelegale.

În al doilea rând, recurentul-pârât critică sentinţa instanţei de fond sub aspectul greşitei respingeri a excepţiilor prescripţiei dreptului material la acţiune şi tardivităţii.

Curtea apreciază că în mod corect instanţa de fond a constatat că acţiunea a fost introdusă de reclamant în termenul legal, prevăzut de art. 11 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, raportat la data emiteri dispoziţiilor atacate.

Este netemeinică susţinerea recurentului în sensul că încadrarea în termenul legal ar fi trebuit apreciată raportat la data emiterii Dispoziţiei nr. 144/2009. În acest sens, Curtea are în vedere că nu această dispoziţie a făcut obiectul acţiunii deduse judecăţii, ci Dispoziţiile nr. 24-63/27.01.2015, a căror anulare a solicitat-o reclamantul prin acţiune. În consecinţă, nu se poate constata existenţa niciunei contradicţii între considerentele reţinute de instanţa de fond şi respingerea celor două excepţii.

Recurentul mai critică soluţia primei instanţe pe fondul cauzei, cu privire la sporul prevăzut la art.20 alin. (5) din Legea nr. 284/2010, apreciind că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, întrucât a fost învestită de reclamant doar cu privire la sporul acordat pentru personalul din echipa de proiect, pronunţându-se plus petita.

Curtea constată că din cuprinsul acţiunii introductive rezultă că reclamantul a solicitat îndepărtarea din drepturile salariale ale funcţionarilor care nu îndeplinesc condiţiile Legi nr. 490/2004 a sporului prevăzut de art.20 alin. (5) din Legea nr. 284/2010. În acest sens, reclamantul arată expres în acţiunea sa că sporul în cauză a fost acordat altor persoane decât cele din echipa de proiecte, numite prin Dispoziţia nr. 681/2013.

În consecinţă, Curtea reţine că instanţa de fond s-a pronunţat în limitele sesizării, constatând în mod întemeiat că acţiunea reclamantului este fondată şi sub acest aspect.

 O altă critică adusă de recurent soluţiei instanţei de fond vizează aplicarea retroactivă a Deciziei ÎCCJ nr. 330/2009.

Curtea, cu caracter preliminar, constată că este vorba, în realitate de Decizia nr. 37/2009, pronunţată în interesul legii de către Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi prin care se aduce o interpretare dispoziţiilor art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii în sensul că indemnizaţia de dispozitiv lunară în cuantum de 25% din salariul de bază, prevăzută de art. 13 din acest act normativ, se acordă funcţionarilor publici şi personalului contractual care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi în instituţiile publice din subordinea ministerului, precum şi personalului care îşi desfăşoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale şi a prefecturilor care au beneficiat de acest drept salarial şi înainte de transfer sau detaşare din cadrul fostului Minister de Interne.

Prin urmare, prin decizia menţionată se dă o interpretare unor dispoziţii legale, interpretare care are caracter obligatoriu şi trebuie aplicate de toate instanţele judecătoreşti în soluţiile pe care acestea le pronunţă după publicarea în Monitorul Oficial a deciziei de interpretare. În consecinţă, întrucât atât acţiunea dedusă judecăţi, cât şi sentinţa instanţei de fond au fost formulată, respectiv pronunţată după publicarea Deciziei nr. 37/2009, această decizie nu putea fi ignorată de către instanţă.

Mai mult, Curtea reaminteşte că obiectul cauzei nu îl constituie legalitatea Dispoziţiei nr. 144/2009, astfel că aplicabilitatea dispoziţiilor legale şi a interpretărilor acestora nu trebuie apreciate în raport de data emiterii acestei dispoziţii.

Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că criticile aduse de recurent soluţiilor pronunţate de prima instanţă sunt în totalitate nefondate, drept pentru care, constatând incidenţa art. 496 Cod procedură civilă, va respinge recursul declarat de declarat de recurentul-pârât Primarul Municipiului B. împotriva încheierii de şedinţă din data de 17 martie 2017 şi a sentinţei civile nr. 557/20.06.2017, pronunţate de Tribunalul Covasna–secţia civilă, pe care le menţine.

Domenii speta

Spete similare