Contract de achiziţie publică - contract de lucrări. Plata contravalorii lucrărilor executate. Obligaţia prestatorului de a emite o factură cel târziu până în cea de-a 15-a zi a lunii următoare celei în care a efectuat lucrările. Prescripţia dreptului la

Contract de achiziţie publică - contract de lucrări. Plata contravalorii lucrărilor executate. Obligaţia prestatorului de a emite o factură cel târziu până în cea de-a 15-a zi a lunii următoare celei în care a efectuat lucrările. Prescripţia dreptului la acţiune. Termen.

- art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958

- art. 155 din Codul fiscal

În cazul răspunderii contractuale, prescripţia dreptului la acţiune, curge de la data când creditorul are dreptul să ceară executarea obligaţiilor contractuale, în speţă fiind aplicabilă clauza stabilită la art. 17.1 din contract, aşa cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 2, achizitorul având obligaţia de a efectua plata către executant în termen de 5 zile de la emiterea facturii. Termenul general de 3 ani de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune curge de la împlinirea celor 5 zile de la data la care trebuia emisă factura.

Termenul de emitere al facturii nu poate fi un termen lăsat la dispoziţia executantului, ci, cel mult, este un termen fixat prin lege, termen la care face referire art. 155 din Codul fiscal în vigoare în anul 2003.

Termenul de prescripţie este cel reglementat de dispoziţiile art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, fiind termenul general de prescripţie aplicabil acţiunilor prin care se valorifică un drept de creanţă, respectiv cel de 3 ani.

Deliberând asupra recursului de faţă, constată:

Prin sentinţa civilă nr. 1263/CA/05.12.2016 Tribunalul Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Colegiul B. şi, în consecinţă, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 264.993,36 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor executate conform situaţiilor de lucrări şi a respins restul pretenţiilor reclamantei.

Împotriva acestei soluţii, pârâtul, prin apărător ales, a declarat recurs, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. 1 punct 8 din Codul de procedură civilă, cerând casarea acesteia şi, în rejudecare, respingerea în totalitate a acţiunii introductive, susţinând că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune al reclamantei a început să curgă la data de 21.10.2012 şi s-a împlinit la 21.10.2015, ceea ce denotă că la momentul promovării acţiunii, în martie 2016, dreptul său era prescris, prima instanţă respingând în mod eronat excepţia ridicată prin întâmpinare. Mai exact, plata către executant potrivit contractului urma a se efectua în termen de 5 zile de la emiterea facturii, ceea ce denotă, spune recurentul, că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune a început a curge odată cu împlinirea celor 5 zile de la data la care trebuia emisă factura, respectiv 15 octombrie 2012 + 5 zile, date fiind dispoziţiile art. 155 din Codul fiscal atunci vigoare. Factura trebuia emisă către beneficiar, potrivit dispoziţiilor legale, cel târziu până în cea de-a 15-a zi a lunii următoare celei în care a luat naştere faptul generator al taxei, ceea ce înseamnă că trebuia emisă factura către beneficiar cel târziu în data de 15 octombrie 2012. Prevederile art. 17.1 din contract, aşa cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 2, urmau a se corobora,  spune recurentul, cu dispoziţiile art. 155  din  Codul fiscal. Deşi lucrările s-au recepţionat la 24/28.09.2012, factura fiscală în discuţie a fost emisă abia la 10.07.2013, la aproape 10 luni de la data naşterii faptului generator, cu toate că emitentul acesteia nu se poate apăra invocând necunoaşterea dispoziţiilor Codului fiscal.

Prin întâmpinarea depusă cu respectarea prescripţiilor legale, intimata S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar, pune concluzii pe respingerea ca nefondată a recursului dedus judecăţii, susţinând, pe de o parte, că prima instanţă în mod corect s-a raportat la prevederile art. 969, art. 970 din Codul civil, potrivit cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, acestea trebuind să fie executate cu bună credinţă, iar pe de altă parte, că data de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani este data emiterii facturii. Mai susţine că recurentul nu indică în motivarea căii de atac care ar fi normele de drept material încălcate sau greşit aplicate de către instanţa de fond, iar privitor la facilitatea de 1,5% din preţul contractului arată că prin decizia nr. 39/22.12.2015 a Curţii de Apel Alba Iulia s-a soluţionat definitiv chestiunea acestei facilităţi, prima instanţă reţinând corect puterea de lucru judecat sub acest aspect. 

La termenul de judecată din 14.11.2017, instanţa, în baza prevederilor art. 489 raportat la art. 248 din Codul de procedură civilă a ridicat din oficiu excepţia tardivităţii cererii de recurs date fiind dispoziţiile art. 69 alin. 1 din Legea nr. 101/2016 prin raportare la prevederile art. 287 indice 16 din O.U.G. nr. 34/2006 astfel cum au fost interpretate prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – RIL nr. 20/2015.

În replică, recurentul, prin Nota de şedinţă depusă la dosar, privitor la excepţia tardivităţii recursului, ridică, în apărare, la rândul său, problema necompetenţei funcţionale a completului Curţii de Apel, specializat în litigii privind achiziţiile publice, arătând că în practicaua încheierii de şedinţă din 16.11.2016, inclusiv în sentinţa recurată se face vorbire de soluţionarea unei cereri formulate în baza dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, având ca obiect pretenţii, iar în recurs, din practicaua încheierii de şedinţă din 14.11.2017 rezultă că se pune problema unui litigiu privind achiziţiile publice, în condiţiile în care în calea de atac nu se poate schimba natura juridică a litigiului fără o cercetare judecătorească specifică şi fără o sancţionare a hotărârii de fond. În opinia recurentului, s-ar impune declinarea cauzei completului de contencios administrativ şi fiscal (de drept comun), litigiul nefiind unul de competenţa funcţională a completului specializat, constituit potrivit art. 53 coroborat cu art. 55 din Legea nr. 101/2016. Prin urmare, cum completul primei instanţe ce a soluţionat cauza în fond nu este un complet specializat în litigii privind achiziţiile publice, asistăm, în opinia recurentului, la greşita alcătuire a instanţei, motiv distinct de cel care vizează încălcarea necompetenţei de ordine publică a altei instanţe. Dacă instanţa de recurs apreciază că litigiul este unul de o asemenea factură, se impune, spune recurentul, casarea sentinţei şi trimiterea spre rejudecare în faţa instanţei competente, respectiv a completului specializat în litigii de achiziţii publice.

Totodată, recurentul a formulat, prin avocatul ce îl reprezintă, o cerere de repunere în termen, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 185 din Codul de procedură civilă, arătând că s-a bazat pe dispoziţia judecătorului care a pronunţat sentinţa recurată şi care, din eroare, în dispozitivul acesteia, a indicat ca termen de recurs 15 zile de la data comunicării. Colegiul s-a conformat acestei menţiuni, declarând recurs înlăuntrul acestui termen, apreciat a fi corect de către el ca şi justiţiabil. Eroarea judecătorului este o cauză mai presus de voinţa părţii care a exercitat calea de atac în termenul dat de judecător. Susţine că reprezentarea sa, indusă de dispoziţia judecătorului, a fost aceea că s-ar fi aflat în termenul legal de recurs. Principiul că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii nu-şi găseşte aplicabilitatea în cauza de faţă, din moment ce tocmai cel care trebuie să-şi asume cunoaşterea şi aplicarea legii a indus în eroare partea, determinând-o să aibă o conduită neconformă cu legea, conduită care nu trebuie sancţionată, deoarece ea a fost determinată de o împrejurare mai presus de voinţa sa, de natură a justifica repunerea în termenul legal de recurs şi respingerea excepţiei tardivităţii. Această tardivitate poate fi imputată exclusiv instanţei de fond care a redactat eronat dispozitivul sentinţei pronunţate, Colegiul supunându-se întocmai dispoziţiei instanţei.

Curtea, faţă de incidentele procedurale invocate de către recurent, a apreciat că se impune analiza cu prioritate a cererii de repunere în termenul de recurs şi a excepţiei de tardivitate ridicată din oficiu, sens în care deliberând, a admis motivat cererea de repunere în termen, respingând excepţia tardivităţii declarării recursului.

Trecând peste acest aspect, referitor la necompetenţa funcţională la care recurentul face referire, Curtea, ţinând cont că competenţei materiale i se subsumează şi ceea ce în practică este denumită competenţa funcţională, respectiv repartizarea cauzelor între secţiile sau completele specializate ale aceleiaşi instanţe, în funcţie de natura raportului juridic litigios, reţine că acest incident procedural axat pe o necompetenţă de ordine privată, reglementată expres prin dispoz. art. 129 alin. 3 din Codul de procedură civilă, poate fi invocată doar de către pârât, prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, ceea ce denotă că, în raport de dispoziţiile art. 130 din Codul de procedură civilă, acest incident procedural este tardiv invocat în recurs. Mai precis, recurentul pârât nu a invocat excepţia de necompetenţă de ordine privată prin întâmpinare sau la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate în faţa primei instanţe, ci direct în recurs, motiv pentru care curtea nu poate reţine această apărare. Mai mult, art. 488 alin. 1 punct 3 din Codul de procedură civilă se referă la ipoteza în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, competenţă definită prin dispoziţiile art. 129 din Codul de procedură civilă, neaplicabil în cauză, unde recurentul nu vorbeşte de necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti, de competenţa unei instanţe de alt grad sau de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi pe care părţile nu o pot înlătura.

Prin urmare, instanţa admiţând cererea de repunere în termenul de recurs, a purces în final la închiderea dezbaterilor, acordând cuvântul în recurs părţii reprezentate. 

Curtea, raportând sentinţa atacată la probatoriul administrat în cauză, la motivul de casare invocat şi dispoziţiile legale incidente reţine că recursul este întemeiat din următoarele considerente:

La data de 28.11.2007, părţile au încheiat cu respectarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006, Contractul de lucrări nr. 10/2007 conform căruia reclamanta, în calitate de executant, s-a obligat să execute lucrarea Reparaţie Capitală şi Proiectare, în termen de 7 luni pentru execuţie şi 90 zile pentru proiectare, iar pârâtul, în calitate de achizitor, s-a obligat să efectueze plata către executant în termen de 7 zile de la primirea facturii, primire confirmată cu semnătură şi dată de către reprezentantul achizitorului, la sediul acestuia, sub sancţiunea perceperii de penalităţi.

Prin Actul adiţional nr.1/28.11.2008, părţile contractului devin Municipiul C., în calitate de beneficiar, Centrul Bugetar nr. xx – Colegiul B., în calitate de achizitor, şi Inspectoratul Şcolar Judeţean C., în calitate de persoană juridică finanţatoare, pe de o parte, şi S.C. A. S.R.L., în calitate de executant, pe de altă parte.

Părţile au modificat contractul mai sus identificat, la art. 17.1 prevăzându-se că achizitorul are obligaţia de a efectua plata către executant în termen de 5 zile de la emiterea facturii.

Totodată, la art. 2, părţile au stipulat în sensul că Inspectoratul Şcolar Judeţean C. va finanţa lucrările la nivelul sumelor alocate din bugetul Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului.

Conform Actului adiţional nr. 2/6.09.2010, CB x Colegiul B. va achita contravaloarea lucrărilor executate de către S.C. A. S.R.L., în funcţie de fondurile alocate şi repartizate de către Inspectoratul Şcolar Judeţean C. sau Primăria Municipiului C..

 În temeiul contractului mai sus identificat, potrivit Procesului verbal de recepţie parţială a lucrărilor nr. 8/24.09.2012 şi Procesului verbal de recepţie parţială a lucrărilor nr. 9/28.09.2012, reclamanta a executat, iar pârâtul a recepţionat lucrările în valoare de 52.657,63 lei (TVA inclus) şi 212.335,73 lei (cu TVA).

Mai exact, la data de 24.09.2012 s-a încheiat procesul - verbal de recepţie a lucrărilor de execuţie a obiectivului de investiţii "R.K. Colegiul B. recepţie la care au participat reprezentantul proiectantului, dar şi reprezentantul executantului S.C. A. S.R.L., dirigintele de şantier şi reprezentanţii Colegiului, care au semnat procesul - verbal de recepţie a lucrărilor. Valoarea lucrărilor recepţionate a fost de 212.335.73 lei (TVA inclus).

Apoi, la data de 28.09.2012 s-a încheiat procesul - verbal de recepţie a lucrărilor de execuţie a obiectivului de investiţii "R.K. Colegiul B., recepţie la care au participat reprezentantul proiectantului, dar şi reprezentantul executantului S.C. A. S.R.L., dirigintele de şantier şi reprezentanţii Colegiului, care au semnat procesul - verbal de recepţie a lucrărilor. Valoarea lucrărilor recepţionate a fost de 52.657,63 lei (TVA inclusă).

Prin urmare, A. S.R.L. a executat, iar Centrul Bugetar nr. xx - Colegiul B. a recepţionat lucrările în valoare de 52.657,63 lei (TVA inclus) şi de 212.335,73 lei (cu TVA).

De asemenea, reclamanta a emis, în vederea plăţii contravalorii lucrărilor executate, factura seria xxxx 12 nr. 624/10.07.2013, în valoare totală de 264.993,36 lei ce a fost refuzată la plată, fiind restituită de pârât prin intermediul executorului judecătoresc cu Notificarea nr. 281/22.07.2013, pe considerentul că nu s-a luat în calcul procentul de facilitate de 1,5% şi că, potrivit constatărilor Camerei de Conturi a Judeţului B., prin contractul de achiziţie publică încheiat s-a creat însăşi instituţiei un prejudiciu ce se impune a fi recuperat.

Întrucât pârâtul nu a achitat factura mai sus menţionată, reclamanta, prevalându-se de dispoz. Legii nr. 554/2004, coroborate fiind cu dispoziţiile art. 1361 şi 1362 din Codul civil, a intentat prezenta cerere de chemare în judecată.

Prima instanţă, pornind de la dispoziţiile art. 969 şi art. 970 din Codul civil funcţie de care convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, acestea trebuind să le execute cu bună credinţă, în condiţiile şi la termenele prevăzute şi stabilite de părţi, de la dispoziţiile art. 1073 din Codul civilă, în raport cu care creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, în caz contrar având dreptul la dezdăunări, debitorul fiind obligat să suporte şi plata daunelor interese fie pentru neexecutarea obligaţiei, fie pentru întârzierea executării acesteia, a reţinut că în speţă pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală privind plata lucrărilor executate de societatea reclamantă, apreciind că acţiunea formulată este întemeiată în ce priveşte suma de 264.993,36 lei.

Instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pe considerentul că dreptul material la acţiune nu se naşte la momentul predării-recepţiei lucrărilor (24.09.2012 respectiv 28.09.2012), ci la împlinirea termenului de 5 zile de la emiterea facturii.

Recurenta a contestat modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocând că momentul de la care trebuie calculat termenul general de 3 ani începe să curgă de la data la care cocontractantul avea obligaţia legală a emiterii facturii, iar nu de la data la care a emis efectiv factura, după aproximativ 10 luni de la acest termen limită, acest motiv încadrându-se în dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă.

Curtea reţine că, în cazul răspunderii contractuale, prescripţia dreptului la acţiune, curge de la data când creditorul are dreptul să ceară executarea obligaţiilor contractuale, în speţă fiind aplicabilă clauza stabilită la art. 17.1 din contract, aşa cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 2, achizitorul având obligaţia de a efectua plata către executant în termen de 5 zile de la emiterea facturii.

Curtea reţine a fi aplicabile şi prevederile referitoare la emiterea facturilor şi regulile de facturare reglementate de Codul fiscal, potrivit căruia, pentru alte operaţiuni decât livrările intracomunitare de bunuri, persoana impozabilă are obligaţia de a emite o factură până în cea de-a 15-a zi a lunii următoare celei în care a luat naştere faptul generator al taxei. Prin urmare, procedura de facturare convenită de către părţi trebuie să-şi găsească corespondentul în dispoziţiile Codului fiscal, dispoziţii de la care nu pot conveni să deroge.

Potrivit art. 155 al. (1) din Codul fiscal în vigoare la data încheierii contractului, persoana impozabilă care efectuează o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, alta decât o livrare/prestare fără drept de deducere a taxei, conform art. 141 alin. (1) şi (2), trebuie să emită o factură către fiecare beneficiar, cel târziu până în cea de-a 15-a zi a lunii următoare celei în care ia naştere faptul generator al taxei, cu excepţia cazului în care factura a fost deja emisă. De asemenea, persoana impozabilă trebuie să emită o factură către fiecare beneficiar pentru suma avansurilor încasate în legătură cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, cel târziu până în cea de-a 15-a zi a lunii următoare celei în care a încasat avansurile, cu excepţia cazului în care factura a fost deja emisă.

Or, în cazul de faţă, S.C. A. S.R.L. trebuia să emită factura către beneficiar cel târziu în data de 15 octombrie 2012, ca lună următoare celei în care efectuat lucrările, respectiv septembrie 2012.

Deşi lucrările s-au finalizat şi recepţionat la 24/28 septembrie 2012, factura fiscală s-a emis la 10.07.2013 la aproximativ 10 luni (aproximativ 300 de zile) de la data naşterii dreptului de a solicita contravaloarea lucrărilor astfel predate, care a coincis cu luna septembrie 2012. Mai precis, lucrările au fost predate beneficiarului Colegiul B. în zilele de 24/28.09.2012, ceea ce denotă că, la data predării lor către beneficiar, acestea erau executate.

Într-adevăr, achizitorul avea obligaţia de a efectua plata către executant în termen de 5 zile de la emiterea facturii, însă termenul în care putea fi emisă factura nu poate fi sine die, ci trebuie mărginit în limitele temporale prevăzute de lege. Prevederile art. 17.1 din contract, aşa cum a fost modificat prin actul adiţional nr. 2 trebuie interpretate în raport de prevederile art. 155 din Codul fiscal, plecându-se astfel de la momentul prestării serviciilor, luna septembrie 2012. Astfel termenul de emitere al facturii nu poate fi un termen lăsat la dispoziţia executantului, ci, cel mult, este un termen fixat prin lege, termen la care face referire art. 155 din Codul fiscal în vigoare în anul 2003.

Termenul de prescripţie este cel reglementat de dispoziţiile art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, fiind termenul general de prescripţie aplicabil acţiunilor prin care se valorifică un drept de creanţă, respectiv cel de 3 ani. Totodată, art. 1903-1904 din Codul civil stabileşte că drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor, sunt supuse prescripţiei extinctive, prescripţie ce constituie un mod legal de stingere a obligaţiei.

Prin urmare, cum corect susţine recurentul, termenul de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune curge de la împlinirea celor 5 zile de la data la care trebuia emisă factura: 15 octombrie 2012 + 5 zile, respectiv din 21.10.2012 şi s-a împlinit la 21.10.2015.

În consecinţă, nefăcându-se dovada unor întreruperi ale cursului prescripţiei, raportat la momentul introducerii cererii de chemare în judecată (17.03.2016), se constată a fi prescris dreptul material la acţiune al reclamantei pentru plata contravalorii lucrărilor efectuate în beneficiul Colegiului şi recepţionate în 24/28.09.2012. 

Potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958 odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un debit principal se stinge şi dreptul la acţiune privind accesoriile. Mai exact, la momentul stingerii dreptului de a pretinde plata facturii s-a stins şi dreptul de a pretinde penalităţi de întârziere.

Faţă de modul de soluţionare a motivului de recurs referitor la soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, motivul de recurs privitor la neluarea în calcul la emiterea facturii seria STIL 12 nr. 624/10.07.2013 a facilităţii de 1,5%, ce se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, nu va mai fi analizat, această analiză nemaifiind necesară, deoarece vizează fondul raportului juridic dedus judecăţii. Or, în rejudecare, efect al admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cererea de chemare în judecată urmează a fi respinsă în totalitate, ca prescrisă, fără a se mai analiza întinderea drepturilor solicitate.

Faţă de considerentele sus expuse, Curtea, văzând, pe de o parte, că reclamanta nu şi-a valorificat în intervalul de 3 ani stabilit prin art. 3 din Decretul 167/1958, pretinsele sale drepturi, pierzând posibilitatea de a obţine concursul organelor de jurisdicţie pentru realizarea lor, făcând aplicaţiunea dispoziţiilor art. 496 alin. 2 din Codul de procedură civilă, admite recursul dedus judecăţii, casează în parte sentinţa atacată, şi rejudecând, admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi respinge în totalitate acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L..

Domenii speta

Spete similare