Aplicarea dispoziţ. dreptului comun în completarea Legii nr. 10/2001 în materia îmbogăţirii fără justă cauză. Încadrarea juridică a cererii raportat la instituţia îmbogăţirii fără justă cauză. Prescripţia dreptului material la acţiune.Elemente probatator

- Legea nr. 10/2001, art.9 şi art. 48

- Cod civil, art. 494

Admisibilitatea acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză întemeiată pe dispoziţiile dreptului  comun promovată de către deţinătorul bunului în contradictoriu cu fostul proprietar, în absenţa  unui temei  de  drept  prevăzut în legea specială nu este exclusă de plano, sub raţionamentul că  atâta timp cât Legea nr. 10/2001 nu conţine vreo dispoziţie expresă care să reglementeze  posibilitatea acordării acestora nu se aplică dreptul comun. Pretenţiile nu pot fi analizate prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ci prin raportare la dispoziţiile dreptului comun, cuprinse în art. 997 Cod civil, corecta calificare în speţă a acţiunii fiind o "actio de in rem verso" întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, în lipsa unor reglementări cu caracter special.

Op separata: reclamantul, debitor al obligaţiei legale de restituire a imobilului liber de orice sarcini, solicită ca restituirea să se facă condiţionat de plata investiţiilor aduse imobilului. Or, acest lucru este oprit în mod expres de legea specială. Recurgerea la dispoziţiile  dreptului comun pentru situaţii juridice reglementate expres şi distinct prin legea specială de reparaţie este inadmisibilă.

Opinie majoritară:

Asupra apelului de faţă:

Constată că prin sentinţa civilă nr.104/S/2015 Tribunalul Braşov a respins excepţia autorităţii de lucru judecat.

A respins acţiunea formulată şi precizată de reclamantul Consiliul Judeţean A. în contradictoriu cu pârâţii B., C., Statul Român prin MFP, MCCPN şi MJE., ca neîntemeiată.

A respins cererea de intervenţie principală formulată de intervenientul Judeţul A. şi cererea de intervenţie accesorie, în interesul reclamantului, formulată de acelaşi intervenient.

A respins cererea pârâtului ME de acordare a cheltuielilor de judecată.

În motivare se arată că imobilul cu nr. top 5xxx/1 provine din dezmembrarea imobilului cu nr. top iniţial 5xxx înscris în CF 1xxxx A..

Din evidenţele de carte funciară rezultă că întregul imobil a aparţinut, începând cu anul 1898, lui D.. Ulterior, în anul 1903, a fost înscris dreptul de proprietate al numiţilor E. şi F., iar în anul 1930 dreptul de proprietate al lui E.. s-a transmis către G. şi H., dreptul de proprietate al lui  G.  se transmite către I. iar dreptul lui F. se transmite către J..

În anul 1958, în baza Decretului nr. 92/1950, imobilul a fost preluat de Statul Român.

În anul 1991 s-a înscris în cartea funciară dreptul de administrare în favoarea reclamantului, în baza deciziei nr. 206/1991 emisă de Prefectura Judeţului A..

În anul 1998 imobilul se dezmembrează, lotul cu nr. top  6xxx/1 rămânând în proprietatea Statului Român. Acesta este compus din casă de piatră, monument de arhitectură, şi cota de ½ din părţile de uz comun, compuse din terenul construit şi neconstruit în suprafaţă de 549 mp, zidurile comune cu fundaţiile lor, podul şi acoperişul, faţadele şi branşamentele.

Imobilul cu nr. top nou 5xxx/1 a fost trecut în CF 5xxxx A., la A+1, în proprietatea Judeţului A., în domeniul public, în anul 2008, dreptul de administrare operativă fiind înscris în această nouă carte funciară în favoarea Consiliului Judeţean A..

Pentru acest imobil, situat în A., K. nr. xx, pârâţii B., C. şi L., în prezent decedată, au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Notificarea a fost iniţial înregistrată la S.C.  M. S.R.L. A., trimisă spre soluţionare Prefecturii Judeţului A., retrimisă la S.C. M. S.R.L. şi apoi trimisă la Consiliul Judeţean A..

Prin Dispoziţia 12/2009 a Preşedintelui Consiliului Judeţean s-a dispus restituirea în natură a imobilului cu nr. top 5xxx/1 către pârâţii B. şi C., iar în baza acestei dispoziţii pârâţii şi-au înscris în cartea funciară dreptul de proprietate.

Pârâta ME a formulat cerere de anulare a acestei dispoziţii, înregistrată în dosar nr. xxxx/62/2009 al Tribunalului Braşov. În timpul desfăşurării procesului, a fost emisă dispoziţia  338/2011 a Preşedintelui Consiliului Judeţean prin care a fost anulată dispoziţia 12/2009. În aceste condiţii, acţiunea reclamantei a fost respinsă ca rămasă fără obiect.

Această nouă dispoziţie a fost anulată, ca urmare a promovării unei acţiuni în acest sens de către C. şi B..

În cadrul dosarului xxxx/2009 al Tribunalului Braşov a fost invocată excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Judeţean A. 252/2007  prin care imobilul în litigiu a trecut din domeniul public în domeniul privat al judeţului.

Această excepţie a fost admisă de Curtea de Apel Braşov.

Prin sentinţa civilă nr. 303/S/2011 a Tribunalului Braşov, pronunţată în dosarul nr. xxxx/62/2011, dosar din care a fost disjunsă prezenta acţiune, a fost admisă acţiunea formulată de B. şi C. şi s-a constatat nulitatea absolută a dispoziţiei 338/2011 emisă de Consiliul Judeţean A.. Această soluţie a devenit irevocabilă prin respingerea căilor de atac.

Prin anularea dispoziţiei 338/2011, dispoziţia 12/2009 îşi produce în continuare efectele.

Pârâtul MJE a formulat, la data de 10.01.2012, o acţiune, în contradictoriu cu Judeţul A., B. şi C., care a fost înregistrată în dosarul nr. xxx/62/2012. Prin această acţiune s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei 12/2009; constatarea dreptului de administrare operativă în favoarea MJE asupra imobilului din CF 1xxxx A., nr. top 5xxx/1; radierea dreptului de proprietate al pârâţilor B. şi C. şi înscrierea dreptului de administrare operativă în favoarea MJE.

Până la soluţionarea irevocabilă a acestei cereri a fost suspendată soluţionarea cauzei.

Raportat la această cerere a fost invocată şi excepţia autorităţii de lucru judecat  a petitelor c, d şi e ale acţiunii, respectiv acelea prin care s-a solicitat să se constate dreptul de administrare operativă şi detenţie al MJE asupra imobilului în litigiu; să se dispună înscrierea în cartea funciară acest drept de administrare şi să se stabilească obligaţia de a se pronunţa asupra notificării în sarcina MJE.

Excepţia autorităţii de lucru judecat nu era întemeiată şi a fost respinsă deoarece în cauza înregistrată în dosarul nr. xxx/62/2012, Consiliul Judeţean A., reclamant în cauză, nu a fost parte, astfel că tripla identitate, de obiect, părţi şi cauză, impusă de lege pentru a justifica autoritatea de lucru judecat nu era îndeplinită.

Cu privire la fondul litigiului s-au reţinut următoarele:

Deşi nu există autoritate de lucru judecat, cauza înregistrată în dosarul nr. xxx/62/2012 a fost soluţionată în mod irevocabil, intrând în puterea lucrului judecat. Soluţia a fost aceea de respingere.

În considerentele deciziei nr. 147/Ap/2012 s-a reţinut că la data soluţionării notificării prin dispoziţia 12/2009, asupra imobilului în litigiu era înscris în cartea funciară dreptul de proprietate publică al Judeţului A., dobândit conform H.G. nr. 972/2002, iar dreptul de administrare operativă era înscris în favoarea Consiliului Judeţean A., drept înscris pe baza încheierii xxxxx/2008 CF.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. 1 din Legea nr. 7/1996, în vigoare la data înscrierii dreptului de administrare operativă în favoarea Consiliului Judeţean A., dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condiţiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună credinţă.

Încheierea xxxxx/2008 CF  nu a fost atacată şi nici nu s-a cerut rectificarea cărţii funciare în temeiul vreunuia din cazurile reglementate de lege.

S-a mai reţinut şi faptul că prin sentinţa civilă nr. 219/2008 a Tribunalului Braşov, pârâtul Judeţul A., prin Consiliul Judeţean A. a fost obligat să soluţioneze notificarea.

Argumentele invocate de reclamantul Consiliul Judeţean A. în susţinerea aceloraşi cereri nu au fost de natură să înlăture prezumţia de adevăr dedusă din puterea de lucru judecat a acestei hotărâri, astfel că cererile de constatare a dreptului de administrare operativă în favoarea pârâtului MJE A., înscrierea în cartea funciară a acestui drept şi stabilirea în sarcina sa a obligaţiei de soluţionare a cererii de restituire a imobilului au fost respinse.

Dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost înscris, succesiv, în favoarea Statului Român, apoi a Judeţului A. şi în prezent în favoarea pârâţilor B. şi C., iar instanţa nu putea constata existenţa dreptului de proprietate contrar evidenţelor de carte funciară astfel că petitele formulate  în acest sens au fost respinse, în conformitate cu prevederile art. 30 din Legea 7/1996.

Dispoziţia nr. 12/2009 prin care s-a restituit în natură imobilul pârâţilor B. şi C. era aptă să-şi producă efectele, instanţele de judecată anulând dispoziţia de revocare şi respingând contestaţiile formulate împotriva acesteia, astfel că rectificarea cărţii funciare în sensul radierii dreptului acestora şi înscrierea dreptului de  proprietate în favoarea Judeţului A. a fost respinsă.

Reclamanta a mai solicitat, prin cererea principală, să se stabilească nivelul valoric al investiţiilor efectuate asupra imobilului monument de arhitectură, care au modificat substanţa acestuia şi să se stabilească caracterul de lucrări de interes public naţional al acestor lucrări.

În motivarea acestor cereri s-a susţinut că în anii 1991 – 2010 au fost efectuate lucrări în scopul conservării, consolidării şi punerii în valoare a acestui monument.

Reclamanta nu a arătat concret în ce au constat lucrările, ce lucrări au fost efectuate în fiecare an în parte şi cuantumul investiţiilor, limitându-se la a solicita generic stabilirea existenţei unor lucrări de interes naţional şi determinarea nivelului valoric al acestora.

Aceste cereri au valoarea unor cereri de asigurări de dovezi, ducând la stabilirea unor stări de fapt, astfel că au fost respinse ca inadmisibile.

În subsidiar, s-a solicitat obligarea pârâţilor B. şi C. la restituirea contravalorii lucrărilor de consolidare şi reparaţii capitale, lucrări în valoare actualizată în cuantum de 12.775.914,85 lei,  precizate ulterior la 7.778.520 lei.

Reclamantul nu a indicat temeiul de drept al acestei cereri subsidiare, iar prin concluziile scrise depuse la dosar, pârâtul MJE a invocat în susţinerea cererii reclamantului îmbogăţirea fără justă cauză.

Îmbogăţirea fără justă cauză dă dreptul la despăgubiri în limita măririi patrimoniului persoanei de la care se solicită, însă în cauză nu s-au solicitat despăgubiri reprezentând sporul de valoare adus imobilului, ci valoarea investiţiilor efectuate, astfel că acest principiu al îmbogăţirii fără justă cauză nu a putut fi reţinut în cauză.

Imobilul a fost restituit în natură pârâţilor B. şi C. în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, legea cu caracter special.

Conform prevederilor art. 41 din această lege, distrugerile şi degradările cauzate imobilelor care fac obiectul prezentei legi după intrarea în vigoare a acesteia şi până în momentul predării efective către persoana îndreptăţită cad în sarcina deţinătorului imobilului; deţinătorul imobilului, în prezenţa persoanei îndreptăţite, va încheia un proces-verbal privind starea de fapt a imobilului, în termen de cel mult 15 zile de la data solicitării.

În cauză nu s-a dovedit existenţa unor procese verbale care să ateste starea imobilului la data intrării în vigoare a legii, la data notificării, la data soluţionării notificării, pentru a se putea aprecia necesitatea efectuării lucrărilor pentru a evita distrugerile şi degradările anterior, respectiv ulterior momentului prevăzut de lege.

Reclamantul a solicitat contravaloarea actualizată a lucrărilor de investiţii efectuate în perioada 1991 – 2010, iar persoanelor îndreptăţite cărora li s-a restituit imobilul în natură în condiţiile Legii nr. 10/2001, prin dispoziţia nr. 12/2009, nu li se poate pune în sarcină obligaţia de plată a unei astfel de despăgubiri.

Aprecieri asupra necesităţii şi utilităţii lucrărilor efectuate şi asupra sporului de valoare adus imobilului prin aceste lucrări exced cadrului procesual, astfel că orice analiză în acest sens ar fi dus la încălcarea principiului disponibilităţii.

În consecinţă, faţă de considerentele mai sus expuse, instanţa a respins acţiunea reclamantului.

Pentru aceleaşi considerente a fost respinsă şi cererea de intervenţie în interesul reclamantului, formulată de intervenientul Judeţul A..

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu a Judeţului A., aceasta a fost respinsă deoarece în dosarul nr. xxx/62/2012 al Tribunalului Braşov s-a stabilit entitatea de unitate deţinătoare care are obligaţia de soluţionare a notificării.

Precizarea cererii de intervenţie, prin care s-a solicitat să se constate că efectele dispoziţiei nr. 12/2009 au încetat odată cu emiterea dispoziţiei 338/2011; să se dispună rectificarea cărţii funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâţilor şi întabularea dreptului de proprietate al Judeţului A., a fost, de asemenea, respinsă deoarece prin sentinţa civilă nr. 303/S/2011 a fost anulată dispoziţia 338/2011, situaţie în care dispoziţia nr. 12/2009 îşi produce efectele, printre acestea fiind şi înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, conform  art. 25 alin. 4 din Legea nr. 10/2001.

Cererea pârâtului MJE A. a fost respinsă deoarece acesta, prin întâmpinare, a arătat că este de acord cu admiterea acţiunii, iar acţiunea a fost respinsă, astfel că reclamanta nu a căzut în pretenţii faţă de această parte.

Împotriva hotărârii a declarat recurs, calificat apel prin încheierea din 22.09.2015, reclamanta Consiliul Judeţean A. şi intervenienta UAT judeţul A. solicitând admiterea acţiunii şi a cererii de intervenţie, iar în subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluţionarea cererii de constatare a dreptului de proprietate a Statului Român, respectiv UAT Judeţul A. şi rectificarea de CF.

În  motivarea apelului se arată că în mod greşit s-a reţinut imposibilitatea constatării dreptului de proprietate a Statului Român, respectiv a UAT Judeţul A., întrucât prevederile art. 33 din Legea nr. 7/1996 permit radierea drepturilor de proprietate tabulară în baza hotărârii judecătoreşti. S-a reţinut greşit că dispoziţia nr.12/2009 îşi produce efectele, încălcându-se principiul relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti. Instanţa nu a observat că ambele dispoziţii sunt semnate de Preşedintele Consiliului Judeţean A. în calitate reprezentant al UAT Judeţul A.. Îmbogăţirea fără justă cauză presupune o însărăcire a unui patrimoniu şi o îmbogăţire a altui patrimoniu, iar plata investiţiilor reprezintă sporul de valoare. În cauză nu se pune problema reparaţiilor aduse la imobil ca urmare a degradărilor şi distrugerilor aduse de deţinător, investiţiile fiind de utilitate publică, ca monument istoric.

Prin întâmpinare intimaţii pârâţii B. şi C. au solicitat respingerea recursului pentru că o constatare a dreptului de proprietate nu se poate realiza neexistând o hotărâre judecătorească de radiere a dreptului tabular existent în CF. Instanţa a reţinut că nu există o autoritate de lucru judecat cu privire la constatarea dreptului de administrare operativă a MJE. Reclamanta nu a solicitat despăgubiri sub forma sporului de valoare, ci valoarea investiţiilor, astfel că îmbogăţirea fără justă cauză nu poate fi reţinută. Nu s-a dovedit existenţa unor procese verbale cu privire la starea imobilului la data intrării în vigoare a legii, iar prin dispoziţia de restituire nr.12/2009 nu s-a prevăzut în sarcina persoanelor îndreptăţite obligaţia de plată a unor despăgubiri. Orice intervenţie făcută asupra imobilului după data notificării are un caracter abuziv.

Prin întâmpinarea suplimentară, pârâţii au arătat că instanţa nu poate constata existenţa unui drept de proprietate contrar evidenţelor de CF, lucrările de investiţii au natura unei cereri de asigurare de dovezi, iar reclamanţii nu au solicitat sporul de valoare

Prin nota de şedinţă, MJE a arătat că lucrările de restaurare au fost obligatorii potrivit Legii nr. 422/2001, până în anul 2006, lucrările au fost în valoare de 854.434 euro, iar ulterior în valoare de 1.728.550 euro, iar muzeul nu a fost notificat niciodată să execute aceste lucrări.

Prin întâmpinare, pârâta DGRFP A. pentru Statul Român a solicitat admiterea apelurilor întrucât imobilul a fost încadrat în categoria monumentelor istorice, iar investiţiile s-au făcut pentru consolidarea şi reabilitarea construcţiei.

Analizând hotărârea apelată în raport cu motivele de apel şi actele dosarului, în temeiul art. 279 Cod procedură civilă se constată următoarele:

Criticile formulate de apelantul intervenient în interes propriu UAT A. nu se susţin întrucât, în conformitate cu dispoziţiile art.25 alin.4 din Legea nr.10/2001, în  temeiul dispoziţiei 12/2009 a  Preşedintelui Consiliului Judeţean a  fost întabulat  dreptul  de  proprietate în CF xxxxx A, nr. top 5xxx/1- lot 1, conform celor de sub B2.3 în baza actului nr.xxxxx CF. Din această perspectivă, intrat în circuitul civil, dreptul de proprietate este opozabil  erga omnes, cererea de constatare a dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, respectiv pe cea de rectificare a menţiunilor de CF, în sensul  radierii dreptului  de  proprietate al  pârâţilor B. şi C.  fiind corect respinsă de către prima  instanţă.

Corect a apreciat Tribunalul că se impun cu putere de lucru judecat considerentele  Deciziei nr. 147/Ap/23.10.2012, iar  faţă de art. 30 alin.1 din Legea nr. 7/1996 nu se poate constata existenţa unei alte situaţii decât cea rezultată din evidenţele de CF, cererea de rectificare a cărţii funciare şi înscriere a dreptului de proprietate în favoarea Judeţului A. fiind temeinic şi  legal respinsă.

Criticile formulate de către apelantul reclamant Consiliul Judeţean A. se susţin în  parte ele urmând a fi analizate şi în raport de art.137 Cod procedură civilă pe palierele care au determinat constituirea completului de divergenţă, în temeiul art. 257 Cod procedură civilă, după cum urmează: dacă Legea nr. 10/2001 permite aplicarea în completarea dispoziţiilor sale a normelor de drept comun, în  materia îmbogăţirii fără justă cauză; încadrarea  juridică a  cererii, respectiv temeiul de drept, raportat la instituţia îmbogăţirii fără justă cauză sau a accesiunii imobiliare; prescripţia dreptului material la acţiune; elementele probatorii relativ la buna sau reaua credinţă a  constructorului.

Admisibilitatea acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză întemeiată pe dispoziţiile dreptului  comun promovată de către deţinătorul bunului în contradictoriu cu fostul proprietar, în absenţa  unui temei  de  drept  prevăzut în legea specială nu este exclusă de plano, sub raţionamentul că  atâta timp cât Legea nr. 10/2001 nu conţine vreo dispoziţie expresă care să reglementeze  posibilitatea acordării acestora nu se aplică dreptul comun.

Practica recentă a ICCJ întemeiată pe interpretarea art.9 şi art.48 din Legea nr. 10/2001, este în sensul inadmisibilităţii acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, sub raţionamentul că  atâta timp cât principiul echităţii nu îl îndreptăţeşte pe fostul proprietar la restituirea cheltuielilor efectuate  cu reparaţiile aduse imobilului preluat în starea de degradare nu este echitabil ca fostul proprietar să fie obligat să  plătească contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului  restituit  de  către deţinătorii acestuia.

Practica judiciară în materia admisibilităţii "actio de in rem verso", pentru ipoteza  investiţiilor ce au sporit valoarea imobilului realizate de către deţinători la un imobil a cărui  situaţie juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001 nu este constantă, în litigiul privind CAUZA ILEANA LAZĂR ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI (Cererea nr.5647/02) HOTĂRÂRE Strasbourg 17 februarie 2009, instanţele naţionale pronunţându-se în sensul admisibilităţii acţiunii şi obligării la plata sumei de 3.410.272,3 lei reprezentând contravaloarea investiţiilor ce au sporit valoarea imobilului. CEDO a reţinut că faţă de circumstanţele specifice ale speţei, reclamanta nu a suferit o sarcină disproporţionată şi excesivă, prin recunoaşterea investiţiilor efectuate şi instituirea dreptului de retenţie, nefiind încălcat art.1 din Protocolul nr. 1.

Din interpretarea art. 41 din Legea nr. 10/2001 rezultă că distrugerile şi degradările cauzate  imobilelor cad în sarcina deţinătorilor, iar atâta timp cât deţinătorii sunt ţinuţi la plata acestora este neechitabil ca îmbunătăţirile aduse imobilului restituit de către deţinătorii acestuia să nu  poată fi solicitate de la fostul proprietar.

Totodată, interpretarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001 este în sensul că restituirea  în natură se face prin raportare la starea imobilului la data notificării iar în ipoteza restituirii prin echivalent prin raportare la valoarea imobilului la data cererii de restituire. Concluzia este că valoarea imobilului se raportează la starea acestuia la data cererii de restituire, chiar dacă procedura administrativă sau judiciară prevăzută de Legea nr. 10/2001 este finalizată ulterior. Ipoteza îmbunătăţirilor efectuate la imobil de la momentul notificării - 2001 şi până la momentul  finalizării procedurii  judiciare 2009 nu este reglementată de art.9 din Legea nr. 10/2001.

Asupra imobilului începând cu anul 1991, MJE A. deţine un drept  de administrare, dat fiind faptul  că acesta este imobil cu o altă destinaţie încă din anul 1955, fiind monument istoric din clasa A.

Pornind de la natura juridică a dreptului de administrare care este un drept  real  principal  şi care are drept conţinut dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie materială prin raportare la  dreptul de folosinţă deţinut de chiriaşi care este de principiu un drept de creanţă, reţinem că dacă art. 48 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 prevede dreptul chiriaşilor la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă, pentru îmbunătăţirile necesare şi utile, cu atât mai mult  faţă de natura juridică a dreptului de administrare trebuie validat dreptul deţinătorilor de a solicita despăgubiri pentru îmbunătăţirile aduse imobilelor care au altă destinaţie cum este şi cazul în speţă. Această cerere nu poate fi analizată prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ci prin raportare la dispoziţiile dreptului comun, cuprinse în art. 997 Cod civil, corecta calificare în speţă a acţiunii fiind o "actio de in rem verso" întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, în lipsa unor reglementări cu caracter special.

Faptul că legea specială reglementează numai situaţia chiriaşilor, nu poate conduce la respingerea pretenţiilor deţinătorilor pentru raţionamentul că legea „nu reglementează şi dreptul unităţii deţinătoare la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinaţia de locuinţă prin îmbunătăţirile necesare si utile”, întrucât s-ar ajunge la o discriminare nejustificată a acestora faţă de chiriaşi.

Art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu este o normă limitativă, în sensul că ea nu interzice şi altor categorii de deţinători ai imobilelor în litigiu, dreptul de a primi despăgubiri pentru sporul de valoare adus.

O interpretare dată Legii nr. 10/2001 prin care s-ar statua că sub aspectul stabilirii drepturilor şi obligaţiilor tuturor categoriilor de deţinători, obligaţiile care le incumbă sunt aceleaşi cu ale chiriaşilor, în timp ce drepturile la despăgubiri pentru sporul de valoare sunt recunoscute numai celor din urmă, ar duce la concluzia că norma este discriminatorie.

Imobilul în litigiu are destinaţia muzeu, sens în care nu sunt incidente dispoziţiile Legii 10/2001 în ce priveşte plata contravalorii investiţiilor efectuate de către deţinători, aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză instituind obligaţia de restituire şi pentru ipoteza  accesiunii imobiliare reglementate de art. 494 Cod civil.

Dispoziţiile art. 494 din Codul civil sunt în sensul că, în cazul constructorului de rea-credinţă, proprietarul terenului are dreptul să opteze pentru obligarea constructorului să-şi ridice, pe cheltuiala sa lucrările, ceea ce înseamnă că nu se pune problema despăgubirilor, sau să păstreze lucrările, situaţie în care este recunoscut dreptul constructorului la despăgubiri.

Pentru  investiţiile realizate la imobil ulterior momentului octombrie 2005, data la care a fost transmisă de către Prefectura A. la Consiliul Judeţean A. completarea notificării în  temeiul Legii nr. 247/2005, sunt aplicabile dispoziţiile art. 494 Cod civil, constructorul este de rea  credinţă iar obligaţia de acordare a investiţiilor este afectată de condiţia pur potestativă, întrucât proprietarul nu a intrat în posesia  imobilului şi nu şi-a manifestat dreptul de a păstra lucrările.

Pentru intervalul 11.12.2001 şi până la 10.10.2005, când s-a luat la cunoştinţă de  notificare, reclamantul Consiliul Judeţean A. este constructor de bună-credinţă întrucât a  avut convingerea fermă, dar eronată, că imobilul este proprietatea sa.

Nu sunt excluse lucrările de investiţii efectuate la un imobil proprietatea altei persoane  de la aplicabilitatea art. 494 Cod civil, clarificări în acest sens fiind aduse de art. 578 alin. 3 Noul Cod civil potrivit cu  care lucrările adăugate sunt lucrări care nu au existenţă de sine-stătătoare (exemplul etajului adăugat la o construcţie existentă), dispoziţii care înlocuiesc acele dispoziţii din art.494 Cod civil 1864 care se refereau la constructorul de bună-credinţă (alin.(3) teza finală). Nu se susţin criticile întemeiate pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune întrucât „în cazul prevăzut de art. 494 Cod civil (corespondentul art.581 şi art.582 Noul Cod Civil), prescripţia dreptului la acţiunea în despăgubire a autorului lucrării începe să curgă de la data la care a cunoscut sau, după caz, trebuia să cunoască prejudiciul şi pe cel care răspunde de repararea lui, moment care în practică coincide, de regulă, cu data la care proprietarul terenului invocă accesiunea ori solicită predarea imobilului". Ori, data la care reclamantul a cunoscut prejudiciul şi pe cel care răspunde de repararea lui este data de 14.01.2009 moment la care a fost emisă Dispoziţia 12 iar acţiunea introductivă de instanţă a fost înregistrată la data de 15.06.2011, fără a  fi încălcat termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr.167/1958. 

În ceea ce priveşte caracterul lucrărilor efectuate în intervalul 11.12.2001 – 10.10.2005 reţinem că în raporturile cu un constructor de bună-credinţă, pârâţii sunt ţinuţi să înapoieze  valoarea materialelor şi preţul muncii, sau să plătească o sumă de bani egală cu acea creştere a  valorii fondului, însă limitele investirii instanţei, cu respectarea principiului disponibilităţii şi în  raport de care au fost fixate obiectivele raportului de expertiză administrat în cauză au vizat exclusiv stabilirea  investiţiilor aduse imobilului situat în A., K. nr. xx şi  înscris  în CF 5xxxx A. la A+1, nr. top nou 5xxx/1, prin aceasta înţelegându-se contravaloarea  materialelor şi  preţul muncii, astfel cum au fost ele cuantificate în Răspunsul la obiecţiunea nr.2 - lista 5, din care au  fost înlăturate cheltuielile efectuate cu relocarea chiriaşilor din imobil, rezultând o valoare totală de 256.852 Euro.

Pronunţându-se asupra cererii de acordare a investiţiilor Curtea nu încalcă art.294 alin.1 Cod procedură civilă, în sensul că este schimbată cauza şi obiectul cererii reconvenţionale, întrucât în baza rolului activ instanţa este chemată să dea pretenţiilor reclamantului calificarea juridică corectă în temeiul art.129 alin.4 Cod procedură civilă. Ori, investirea instanţei a vizat stabilirea nivelului valoric al  intervenţiilor efectuate asupra monumentului de arhitectură, care a determinat modificarea  substanţei acestuia iar instanţa a calificat cererea ca fiind o actio de in rem verso, Codul civil la art. 494 făcând aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză, fiind instituită obligaţia de  restituire întrucât are loc o mărire a patrimoniului pârâţilor B. şi  C. pe seama patrimoniului reclamantului Consiliul Judeţean A..

Dispoziţiile Legii nr. 422/2001 obligă unitatea deţinătoare să execute paza, întreţinerea, conservarea, consolidarea, restaurarea şi punerea în valoare a  monumentului istoric, iar pentru ipoteza în care obiect al notificării de restituire este un monument istoric, atunci regimul juridic  al acestui monument istoric este cel prevăzut de Legea nr. 422/2001, şi nu de Legea nr. 10/2001. Rezultă că prin armonizarea dispoziţiilor celor două legi speciale, unitatea deţinătoare ţinută la  lucrări de investiţii asupra imobilului monument istoric notificat are dreptul la contravaloarea investiţiilor efectuate la imobil, cât timp art. 9 din Legea nr. 10/2001 stabileşte doar plafonul de  valoare al imobilului la data cererii de restituire.

Pentru aceste raţiuni de fapt şi de drept Curtea, în temeiul art.296 Cod procedură civilă va respinge apelul declarat de intervenientul în interes propriu UAT A. şi va admite în parte apelul declarat de reclamantul Consiliul Judeţean A., schimbând în parte sentinţa apelată în sensul admiterii în parte a acţiunii formulate şi precizate de reclamantul Consiliul Judeţean A. în contradictoriu  cu pârâţii B. şi C., admiţând în parte şi cererea de  intervenţie accesorie formulată de intervenientul UAT A., cu obligarea pârâţilor la plata sumei de 256.852 euro, în echivalent lei, la momentul efectuării plăţii, reprezentând investiţii aduse imobilului situat în A., str. K. nr. xx  şi înscris în CF 5xxxx A. la A+1, nr. top nou 5xxx/1.

În ceea ce priveşte cererea de reducere a onorariilor experţilor reţinem că onorariile definitive de 11.800 lei – expert tehnic judiciar ing. N. şi 10000 lei  expert arhitect O. sunt cuantificate corect raportat la complexitatea lucrării, la volumul de  lucru depus şi la gradul profesional al experţilor iar interpretarea art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă este că instanţa nu poate majora sau micşora onorariul expertului ci suma pe care o va include în cheltuielile de judecată, cu titlu onorariu. Ori, în cauză cheltuielile de judecată urmează a fi  solicitate pe cale separată, drept pentru care Curtea va admite cererea expertului arh. O. şi va obliga pe reclamantul Consiliului Judeţean A. să plătească acesteia suma de 10.000 lei, contravaloare lucrare de expertiză ordonată în apel reprezentând  onorariu expert.

OPINIE SEPARATĂ

Problema aflată în divergenţă a privit întrebarea dacă Legea nr.10/2001 permite aplicarea, în completarea dispoziţiilor sale, a normelor de drept comun în materia îmbogăţirii fără justă cauză.

Legea nr.10/2001 din 8 februarie 2001 este o lege specială care reglementează  regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. După cum rezultă cu evidenţă, legea în cauză este o lege reparatorie care dispune asupra modalităţilor de restituire către foştii proprietari a imobilelor preluate abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Acest act normativ nu conţine dispoziţii în ceea ce priveşte posibilitatea deţinătorilor de imobile, alţii decât chiriaşii imobilelor cu destinaţie de locuinţă, de a solicita despăgubiri pentru îmbunătăţirile aduse. Dimpotrivă, principiul restituirii în natură ce guvernează întreg actul normativ îşi găseşte aplicarea expresă în dispoziţiile art. 9 din lege, care prevede că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini. Norma citată instituie o obligaţie legală expresă, de restituire a imobilului în starea în care se află în momentul formulării cererii de restituire. Această obligaţie legală  conţine intrinsec interdicţia alterării imobilului din punct de vedere faptic şi juridic, restituirea făcându-se în funcţie de data cererii de restituire, fără posibilitatea afectării acestuia de sarcini trecute sau viitoare. Mai mult, textul de lege prevede expres faptul că restituirea se face liberă de orice sarcini, dispoziţie univocă şi imperativă, ceea ce înseamnă că nu pot fi adăugate operaţiei de restituire niciun fel de sarcini, indiferent de natura acestora - reale, fiscale, creanţe (cum este cazul în speţă) şi orice alte tipuri de sarcini.

În cauza de faţă, reclamantul, debitor al obligaţiei legale de restituire a imobilului liber de orice sarcini, solicită ca restituirea să se facă condiţionat de plata investiţiilor aduse imobilului. Or, acest lucru este oprit în mod expres de legea specială. Recurgerea la dispoziţiile  dreptului comun pentru situaţii juridice reglementate expres şi distinct prin legea specială de reparaţie este inadmisibilă. Legiuitorul a intervenit în mod direct pentru reglementarea raporturilor speciale derivate din problematica legilor reparatorii pentru preluările abuzive şi a stabilit în mod evident că principiul este cel al restituirii în natură a imobilelor, libere de orice sarcini. Raţionamentul aplicabil este unul exclusiv legal, fiind irelevante interpretările ce vizează echitatea, discriminarea sau analogiile cu alte categorii de persoane şi situaţii vizate de legea de reparaţie.

În consecinţă, consider că Legea nr. 10/2001 nu permite aplicarea, în completarea dispoziţiilor sale, a normelor de drept comun în materia îmbogăţirii fără justă cauză în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri pentru îmbunătăţirile necesare şi utile. Această interpretare conduce la soluţia respingerii apelului declarat de reclamantul Consiliul Judeţean A..

Domenii speta

Spete similare