Divorț cu copii minori. Culpa exclusivă a pârâtei. Măsuri privind minorii

Conform art.6 al.6 C.civ., dispozițiile legii noi sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, obligația legală de întreținere.

În acord cu prevederile art.39 alin.1 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, dispozițiile Codului civil privind divorțul se aplică fără a deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare.

În fapt, instanța reține că părțile s-au căsătorit la data de 3 septembrie 2012 , conform certificatului de căsătorie de la fila 8 din dosar, iar din căsătorie au rezultat minorii DM , născut la data de 20 iulie 2012  şi DFA , născut la data de 08.07.2014  potrivit certificatelor de naștere de la filele 9 şi 10  din dosar.

Reproșurile reclamantului privesc faptul că parata a refuzat permanent viața de cuplu  și de familie normale , relații extraconjugale , dezinteres.

 Sora reclamantului audiată în calitate de martor a declarat că imediat după plecarea  soţilor la muncă, parata a venit într-o zi acasă  şi a luat  copilul cel mic mutandu-se la concubinul ei. Martora a relatat  faptul că parata și-a schimbat comportamentul de când l-a cunoscut pe actualul său concubin, în prezent locuind în localitatea C  împreună cu minorul DAF și cu actualul ei concubin.

Ca urmare, instanța a reținut că este cert că parata  a încălcat obligațiile care îi reveneau , în mod special obligația de fidelitate , care ar trebui să caracterizeze o relație de cuplu legalizată , dar mai ales obligația de sprijin moral și material .

Având în vedere aceste argumente , instanța reține culpa exclusivă a soției parate în desfacerea căsătoriei.

 Potrivit art. 373 lit b si 379 alin 1 teza 1 Cod Civil pentru desfacerea căsătoriei prin divorţ trebuie să se constate existenţa unor motive temeinice, respectiv vătămarea gravă a relaţiilor dintre soţi sau imposibilitatea continuării căsătoriei pentru cel care cere desfacerea ei. În raport de prezenta situație de fapt, instanța urmează să aprecieze dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile.

În raport de prima condiție, respectiv vătămarea gravă a relațiilor de căsătorie din cauza unor motivelor temeinice, instanța reține faptul că aceasta este îndeplinită. Astfel, lipsa de comunicare, de afecţiune şi de sprijin material si moral  din partea paratei  în special , relaţia extraconjugală ,  lipsa preocupării  pentru bunul  mers  al mariajului , soţii fiind în prezent separaţi în fapt, constituie motive temeinice pentru a considera că relaţiile familiale sunt grav vătămate.

În ceea ce priveşte cealaltă condiţie, respectiv imposibilitatea continuării căsătoriei datorată unor motive temeinice, instanţa reţine faptul că aceasta este îndeplinită, deoarece instituţia căsătoriei presupune prin definiţie sentimente reciproce de afecţiune, preţuire şi prietenie.

Pentru aceste motive, instanţa urmează a admite cererea de chemare in judecata si va pronunţa divorţul din culpa exclusiva a paratei. 

In ceea ce priveşte capătul accesoriu privitor la nume, instanţa urmează a-l admite  si  faţă de dispoziţiile art. 383  alin.3 cod.civ. va dispune revenirea paratei la numele purtat anterior casatoriei, respectiv „Sălceanu ”.

Potrivit art.396 al.1 C.civ., instanţa de tutelă hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de interesul superior al copilului, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum şi, dacă este cazul, de învoiala părinţilor pe care îi ascultă.

În ceea ce priveşte exercitarea autorităţii părinteşti, instanţa reţine dispoziţiile art. 506 C.civ., potrivit cărora, cu încuviinţarea instanţei de tutelă, părinţii se pot înţelege cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti (…) dacă este respectat  interesul superior al copilului, precum şi pe cele ale art.263 al.1 C.civ. şi ale art.2 din Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, dispoziţii prin care se consacră principiul interesului superior al copilului, care trebuie să prevaleze în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii.

Autoritatea părintească reprezintă, astfel cum prevede art.483 C.civ., ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi.

Aceasta semnifică faptul că părinţii vor decide împreună măsurile de luat pentru asigurarea sănătăţii, educaţiei şi, în general, orice este de întreprins pentru dezvoltarea copilului. După divorţ, exerciţiul autorităţii părinteşti constă în consultarea părinţilor la luarea deciziilor importante care organizează viaţa copilului, în timp ce, pentru actele curente de zi cu zi, va decide părintele la care locuieşte copilul.

Conform art.397 C.civ., după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel, iar potrivit art. 398 C.civ., numai dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de unul din părinţi.

Astfel, având în vedere probatoriul cauzei, instanţa apreciază că nu au rezultat existenţa unor motive temeinice, relevante în relaţia dintre mamă şi minori, care să determine îndepărtarea de la cotitularitatea autorităţii părinteşti şi de la consultarea asupra deciziilor importante ce organizează viaţa copiiilor, interesul superior al acestora  fiind acela de a fi crescut de ambii părinţi.

În consecinţă, luând în considerare principiul fundamental al interesului superior al copilului, instanţa va dispune, în temeiul art.397 C.civ., exercitarea în comun a autorităţii părinteşti.

Din raportul de anchetă socială reiese că reclamantul  locuieşte împreună cu minorul  DM cu chirie într-un apartament format din 2 camere, , iar condiţiile materiale sunt bune. Minorul este bine îngrijit şi este dezvoltat corespunzător vârstei.

Din  raportul de anchetă socială efectuată în Oraşul C reiese că parata locuieşte cu minorul DFA  şi cu concubinul paratei într-un imobil proprietatea bunicilor concubinului , format din 2 camere, condiţiile materiale fiind modeste .  Conform art.400 al.1 C.civ., în lipsa înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea divorţului, locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod statornic. Potrivit al.2 al aceluiaşi articol, dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior.

Din relatările reclamantului dar şi din probele administrate , rezultă că unul din minori şi anume  DM locuieşte cu tatăl iar minorul DF locuieşte împreună cu mama şi concubinul acesteia în localitatea C .

Reţine instanţa ca doar reclamantul a solicitat stabilirea locuinţei ambilor minori la tată. Totodată , a reţinut instanţa că  parata nu a formulat întampinare  şi nu s-a prezentat în faţa instanţei, exprimând o lipsă de interes cel puţin suspectă faţă de cursul acestui proces  .

La stabilirea locuinţei minorilor instanta  va  avea in vedere  in mod  primordial interesul copiilor. Din interpretarea dispozitiilor Legii 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului rezulta in mod cert ca dreptul fraţilor de a locui împreuna este un adevărat principiu căruia trebuie sa i se dea eficienţa in analizarea oricărei cereri de încredinţare a minorilor.

Daca Legea nr. 272/2004 prin art. 60 alin.3 lit.b cuprinde mentiuni exprese in cadrul masurii plasamentului fraţilor, dispunand că „se va urmari menţinerea fraţilor împreuna”, cu atat mai mult acelaşi principiu trebuie sa guverneze si litigiile referitoare la stabilirea domiciliului. Interesul superior al minorilor trebuie privit in acest litigiu din perspectiva  ambilor minori şi nu individual, analizand situatia fiecăruia dintre ei, aceasta  pentru că este in avantajul fraților sa creasca impreuna, fratele mai mic  sa isi păstreze sentimentele de afectiune  fata de  fratele mai mare şi pentru a anihila orice posibilitate ca neinţelegerile dintre părinti sa afecteze relatia dintre copii.

La stabilirea locuinţei celor doi minori, nu lipsită de importanţă este şi modalitatea în care mama a înţeles să „ rezolve” problemele existente  în cuplu. Reţine instanţa comportamentul  neadecvat al mamei de a -l lua  doar pe unul din minori de langă fratele său şi de lângă tatăl său şi fără a-l înștiința pe acesta din urmă , lăsând celălalt copil singur, s-a dovedit a fi unul iresponsabil, care , în opinia instanţei, a prejudiciat în mod evident ambii copii. 

Având în vedere principiul interesului superior al copilului,  faptul că de la separarea părţilor în fapt unul din minori locuieşte împreună cu tatăl, iar celălalt  minor a fost luat de mamă fără ştirea tatălui şi dus să locuiească într-un mediu străin acestuia , separat de fratele său, dreptul fraţilor de a nu fi separaţi , vârsta fragedă a acestora , nevoia de afecţiune , îngrijire, de stabilitate şi echilibru, nevoile fizice, emoţionale şi psihologice specifice vârstei, instanţa  va stabili locuinţa  ambilor minori , la tată.

Conform art.402 C.civ., instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ, stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

Cu privire la obligaţia legală de întreţinere, art.516 al.1 C.civ. stipulează că această obligaţie există între părinţi şi copii, iar  art. 499 al.1 C.civ., prevede că tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională.

De asemenea, instanţa reţine dispoziţiile art.525 al.1 C.civ. care prevăd că minorul care cere întreţinere de la părinţii săi se află în nevoie dacă nu se poate întreţine din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri, text de lege ce instituie prezumţia stării de nevoie a minorului. Regula de principiu privind stabilirea cuantumului obligaţiei de întreţinere este prevăzută de art.529 al.1 C.civ., potrivit căruia întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti, în timp ce al.2 al aceluiaşi articol dispune că întreţinerea se stabileşte până la o pătrime din venitul lunar net pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru trei sau mai mulţi copii.

Astfel, întrucât minorii se află în imposibilitate de a munci, situaţie ce determină starea de nevoie a acestuia, iar pârâta în calitate de părinte, are obligaţia legală de întreţinere şi capacitatea de a munci, instanţa, ţinând cont totodată că potrivit înscrisurilor depuse la dosar parata mai are doi minori în întreţinere,  conform art.529 C.civ. şi art.532 al.1 C.civ., va stabili  în sarcina acesteia obligaţia de plată a pensiei de întreţinere în cuantum de 1/4( cate 1/8 pentru fiecare minor) din venitul lunar net realizat dar nu mai puţin de  cota de ¼ ( cate 1/8 pentru fiecare minor) din venitul minim net pe economia naţională , începând cu data de  pronunțării  hotărârii ( 03.10.2019 ) şi până la majoratul  minorilor .

Având în vedere faptul că locuinţa minorilor  va fi stabilită la reclamant, acesta va asigura în natură cele necesare traiului şi pentru educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor.

Referitor la cererea reclamantului de obligare a paratei la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de despăgubiri , în temeiul art. 388 Cod Civil , instanța a reținut că în temeiul acestui articol , soțul nevinovat , care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei , poate cere soțului vinovat să-l despăgubească , dreptul recunoscut soțului nevinovat  fiind o aplicație particulară a principiului general al răspunderii delictuale.

Din aceste dispozilii legale rezultă trei condiții necesare în vederea stabilirii dreptului la despăgubiri : divorțul să fie pronunțat din culpa exclusivă a unuia dintre soți , soțul care nu se face vinovat de desfacerea căsătoriei să fi suferit un prejudiciu , iar prejudiciul suferit să fie consecința faptului desfacerii căsătoriei.

Prima condiție este îndeplinită în cauză , instanța urmând să pronunțe divorțul părților din culpa exclusivă a paratei.

Referitor la celelalte două condiții , instanța apreciază că acestea nu sunt îndeplinite.

Astfel , prin cererea de chemare în judecată , reclamantul a invocat drept motive pentru acordarea despăgubirilor : infidelitatea soției  . Chiar dacă s ar aprecia că reclamantul a suferit un prejudiciu de natură morală , motivele invocate  prin cerere , care ar justifica , în opinia reclamantului , existența prejudiciului suferit , nu sunt consecința desfacerii căsătoriei .

Prejudiciul invocat de reclamant , deși rezultă din circumstanțele desfacerii căsătoriei și este cauzat de comportamentul paratei, el nu este consecința directă a desfacerii căsătoriei , astfel că el nu poate să susțină o cerere în despăgubiri întemeiată pe art.388 Cod Civil.

În ceea ce privește solicitarea soțului de obligare a soției la plata prestaţiei compensatorii , s-au reținut următoarele: potrivit disp.art. 390 cod Civil , în cazul în care divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului parat , soțul reclamant poate beneficia de o prestație care să compenseze , atât cat este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorțul l-ar determina în condițiile de viață ale celui care o solicită , această prestație putând fi acordată numai în cazul în care căsătoria a durat 20 de ani . În speță căsătoria părților a durat mai puțin de 20 de ani și nici nu s-a dovedit existența unui dezechilibru semnificativ pe care divorțul l-ar determina în condițiile sale de viață , motiv pentru care această cerere a fost respinsă.

Potrivit disp. Art. 453 Cod de Procedură Civilă, instanţa va obliga parata să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 900 lei reprezentând  : 100 lei taxă judiciară de timbru, 800 lei onorariu avocat , în măsura pretențiilor admise.

Domenii speta

Spete similare