Anulare act administrativ

TitluAnulare act administrativ

Tip speţăSENTINŢĂ CIVILĂ

Număr speţă267

Data speţă19.03.2020

Domeniul asociatContencios administrativ

Conţinut speţăSENTINŢA CIVILĂ NR. 267

Data: 19.03.2020

Autor: Trache Monica Maria

Domeniul asociat: contencios administrativ

Obiect: Contencios administrativ şi fiscal - anulare act administrativ

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului P sub nr. 5798/105/2019 reclamantul MC a solicitat anularea Ordinului nr. 345/05.12.2019 emis de PJP.

În motivare a susţinut, în esenţă, că actul contestat nu i-a fost comunicat în mod direct, fiind comunicat doar pe adresa PCFP la data de 18.12.2019.

A mai susţinut reclamantul că ordinul contestat i-a fost comunicat cu încălcarea termenului de 5 zile prevăzut de art. 252 alin. 3 din Codul muncii, termen aplicabil având în vedere decizia ICCJ nr. 16/2016, împrejurare ce atrage sancţiunea nulităţii acestuia.

De asemenea, în opinia reclamantului, actul contestat este lovit de nulitate absolută întrucât  a fost semnat de ML, persoana care la data comunicării acestui ordin (18.12.2019) nu mai ocupa funcţia de prefect, fiind revocata prin HGR publicata in Monitorul Oficial din 11.12.2019, astfel ca actul contestat apare ca fiind emis de o persoana care la data comunicării ordinului către titular nu mai ocupa acea funcţie de 7 zile.

În al patrulea rând, s-a susţinut de către reclamant că în cuprinsul ordinului sunt menţionate acte şi adrese care nu i-au fost anexate şi, ca urmare, nu i-au fost comunicate reclamantului, nefiind cunoscute de către acesta.

S-a mai invocat că ordinul contestat contravine celor reţinute prin referatul secretarului comunei FP cu nr. 13577 din 22.10.2019 si nu arata care sunt argumentele pentru care a nesocotit intervenirea termenului prescripţiei răspunderii disciplinare, civile, si a emis un act de sancţionare abuziv, cu incalcarea Legii 54/2019, a Legii 59/2019 si a Legii 161/2003 in forma actuala.

Ordinul contestat are ca obiect atragerea răspunderii disciplinare, civile, pentru o abatere disciplinara ce ar fi avut loc in mandate încetate de drept anterior, ceea ce face ca ordinul sa nu aibă un obiect, un scop si o cauza licita, actuală la data de 18.12.2019. Astfel, in prezent acest ordin este fara scop actual si fara justa cauza raportat la art. 33, 38 - 40 din N.c.pr.civila, cu referire la Legea 54/2019, Legea 59/20l9, la decizia CCR 449/2015, la decizia 16/2016 a ICCJ-RIL, si a formei actuale a Legii 161/2003 cu referire la art. 25, 26 din Legea 176/2010.

Se aplica abuziv la data de 18.12.2019, in numele PP, art. 25, 26 din Legea 176/2010, refuzandu-se aplicarea deciziei CCR 449/2015 aplicabila de la momentul publicării in Monitorul Oficial, dar si a legilor invocate pe acest subiect 54 si 59/2019 ce se analizează cu ocazia aplicării unei sancţiuni, aferente unor abateri disciplinare reliefate in raportul de evaluare din 2013, de acum 6 ani de zile, ce au avut loc in mandate de primar încetate de drept din 2012, 2016, in condiţiile in care respectiva fapta a fost dezincriminata prin lege odată cu OUG 49/2014 si ulterior prin modificarea prin lege in 2017 a Legii 161/2003, mai ales ca vorbim de doua instituţii de drept diferite, instituţia incompatibilităţii si instituţia răspunderii disciplinare, dincolo de aspecte de deţinere de funcţii simultane si nu de exercitare, si de faptul ca funcţia de membru al consiliului de administraţie al scolii nu a fost remunerata.

Emitentul ordinului contestat nu analizează motivele si condiţiile posibilităţii antrenării de răspundere disciplinara la acest moment, aspecte esenţiale în  raport de competenta data prefectului prin art. 25, 26 din Legea 176/2010 la data faptelor, si de existenta sau nu a mandatului la acest moment în care ar fi avut loc faptele a căror sancţionare se impune.

In conformitate cu decizia CCR 449/2015 publicata in Monitorul Oficial, obligatoriu a se aplica si sub dezlegări date de CCR prin considerente ( a se vedea Hot. 1 a Plenului CCR din 1995) raportului de munca atipic in curs, orice sancţiune disciplinara din Legea 176/2010 se poate aplica in termen de 3 ani de la data faptei, termen expirat de mult, ce poate fi stabilit a fi 2016, in cel mai rau caz.

Intre data faptelor din raportul de evaluare in ce cel mai rau caz si data prezentei, daca ne-am fi aflat in derularea aceluiaşi raport de munca atipic, ceea ce nu este cazul, au trecut mai mult de 6 ani de zile ori si daca am fi fost in fata unei infractiuni termenul de prescripţie de 5 ani de la data faptei s-ar fi implinit, incalcandu-se si principiul proportionalitatii dintre răspunderea penala si răspunderea disciplinara.

Orice act de constatare a încetării de drept a unui mandat poate opera numai pe perioada mandatului in care a avut loc respectiva abatere disciplinara, a raportului de munca tipic, atipic, neexistand posibilitatea atragerii responsabilităţii disciplinare sancţionatorii pentru abateri dintr-un mandat in alt mandat/contract, raport de munca tipic sau atipic in derulare, ori si din aceasta perspectiva, emitenta actului nu face diferenţa si nu cunoaşte principiile răspunderii disciplinare ce sunt aferente numai unui contract, raport, mandat in derulare. Tocmai pentru a nu se mai recurge la interpretări abuzive s-au emis de Parlamentul României doua acte normative in 2019, pe care emitenţii actului administrativ contestat prin abuz nu le aplica, respectiv legea 54/2019 si legea 59/2019 cum refuza sa aplice si art. 147 din Constituţie si decizia CCR 449/2015 publicata in Monitorul oficial si decizia ICCJ-RIL 16/2016 si evident prevederile Codului muncii, la care trimite decizia ICCJ-RIL 16/2016 in cazul răspunderii unui primar.

Diferenţa dintre răspunderea disciplinara si cea penala este data si de aceasta caracteristica dincolo de diferenţa pericolului social si a valorilor ocrotite, aspect ignorat de cei care au întocmit, avizat si semnat respectivul ordin.

Potrivit art. 25 (3) din Legea 176/2010 raportat la situaţia de fapt si datele actelor din dosar, s-a împlinit si termenul de decădere a răspunderii disciplinare de 3 ani de la data faptei din aceasta norma speciala.

În dovedire, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

În drept, a invocat Legea nr. 544/2004, Constituţia, CEDO, Legea 176/2010, Codul muncii, decizia CCR 449/2015, RIL 16/2016, Legea nr. 161/2003, Legea 54/2019, Legea 59/2019, Codul Civil, Codul penal, Legea 571/2004.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivare a susţinut, în esenţă, că actul atacat i-a fost comunicat reclamantului prin poştă la data de 10.12.2019, chiar dacă acesta a refuzat primirea, şi prin e-mail la data de 18.12.2019.

Referitor la invocarea de către reclamant a încălcării termenului de decădere al comunicării actului contestat, de 5 zile calendaristice de la data emiterii prevăzut de art. 252 (3) din Codul muncii aplicabil şi la primari în condiţiile Deciziei ÎCCJ nr. 16/2016, precum şi la intervenirea sancţiunii nulităţii acestuia, motivat de faptul că acesta a fost comunicat la 13 zile de la întocmirea/emiterea acestuia, pârâta a arătat că prin această Decizie, ICCJ a stabilit: "Prevederile Codului muncii se aplică raporturilor juridice dintre primar/viceprimar si unitatea administrativ-teritorială, dacă legi speciale nu conţin dispoziţii specifice, inclusiv după încetarea mandatelor".

Aşadar, este evident că prevederile Codului muncii nu sunt aplicabile speţă, câtă vreme Decizia ICCJ nr. 16/2016 statuează, clar si fără echivoc, căror raporturi juridice le sunt aplicabile prevederile Codului muncii.

În cauza de fată, dispoziţiile legale care reglementează încetarea de drept a mandatului primarului sunt cuprinse în art. 160 din OUG nr. 57/2019 privind Codul Administrativ, lege specială care conţine dispoziţii specifice.

Reclamantul susţine, cu referire la încălcarea termenului de decădere de 5 zile calendaristice de la data emiterii, că acest fapt a "generat şi lipsa calităţii procesuale active a emitentului actului", motivat de faptul că Prefectul în funcţie la data emiterii nu mai ocupa această funcţie la data comunicării, ceea ce determină nulitatea absolută a actului emis.

Potrivit art. 36 din C.proc.civ.: "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii".

Deci, numai în cadrul unui proces se poate vorbi despre calitate procesuală activă, pe care o are numai reclamantul ce promovează o acţiune.

Pe de altă parte, aspectul susţinut de către reclamant privitor la faptul că la momentul comunicării funcţia de Prefect nu mai era deţinută de aceeaşi persoană care a semnat ordinul contestat nu are niciun fel de relevanţă, câtă vreme, la data emiterii actului contestat, Prefectul în funcţie la acea dată si-a exercitat strict atribuţiile prevăzute în OUG nr. 57/2019 privind Codul Administrativ.

Nulitatea este sancţiunea ce intervine în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu se respectă dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de validitate a actului juridic, indiferent că sunt condiţii de fond sau de formă.

In ceea ce priveşte comunicarea către PJP a unei avertizării publice formulată pe data de 11.12.2019, aceasta nu are nicio relevanţă în speţa dedusă judecăţii. Mai mult decât atât, ordinul contestat fusese deja emis şi comunicat reclamantului la data de 10.12.2019.

Cu privire la comunicarea către reclamant şi a actelor ce au stat la baza emiterii ordinului contestat, OUG nr. 57/2019 privind Codul Administrativ nu prevede în sarcina Prefectului această obligaţie, documentele urmând a fi comunicate instanţei de judecată împreună cu întâmpinarea.

Referitor la conţinutul referatului secretarului general, acesta este un act preparator care cuprinde opinia secretarului exprimată în înscrisul respectiv, prefectul nefiind ţinut de aprecierea secretarului, ci obligat să respecte prevederile legale.

În ceea ce priveşte celelalte critici aduse legalităţii Ordinului Prefectului nr. 345/05.12.2019, pârâtul a arătat că  prevederile Legii nr. 54/2019 şi ale Legii nr. 59/2019 au intrat în vigoare pe data de 24.03.2019 - Legea nr. 54/2019, respectiv pe data de 12.04.2019 - Legea nr. 59/2019, anterior pronunţării Deciziei nr. 3755/03.07.2019 a ÎCCJ, prin care a fost respins recursul formulat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 299/19.12.2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosar nr. 155/42/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 299/19.12.2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, instanţa a anulat în parte Raportul de evaluare nr. 27083/G/II/18.06.2013, în ceea ce priveşte nerespectarea prevederilor art. 87 alin. (1) lit. e) şi f) din Legea nr. 161/2003 şi a menţinut acest Raport de evaluare, cu privire la nerespectarea prevederilor art. 87 lit. d) din Legea nr. 161/2003.

Aşadar, instanţa supremă, prin decizia sus-menţionată, a menţinut Raportul de evaluare prin care a fost constatată de către Agenţia Naţională de Integritate starea de incompatibilitate în care s-a aflat reclamantul în perioada de referinţă cuprinsă în conţinutul Raportului, starea de incompatibilitate fiind astfel confirmată definitiv la data de 03.07.2019.

A mai susţinut pârâtul că în cauză nu este incidentă nici prescripţia răspunderii, astfel cum a fost invocată de reclamant, având în vedere dispoziţiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 176/2010, art. 160 alin. 4 din OUG 57/2019, în cauză cursul prescripţiei fiind întrerupt până la data de 03.07.2019, dată la care raportul de evaluare a rămas definitiv.

In drept,  a invocat art. 205 Cod de Procedură Civilă, OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ, Legea nr. 554/2004 - Legea contenciosului administrativ, cu modificările si completările ulterioare, Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile Codului Civil referitoare la prescripţia extinctivă.

În dovedire, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

La data de 31.01.2020 reclamantul a formulat o completare a cererii de chemare în judecată prin care a arătat că înţelege să invoce excepţia de nelegalitate a actelor emise de instituţia prefectului şi care au stat la baza emiterii ordinului contestat. De asemenea, a susţinut că Ordinul nr. 345/2019 nu este motivat în fapt şi în drept şi a fost emis prematur, înainte de comunicarea motivării deciziei pronunţate de ICCJ.

Paratul a formulat intampinare la cererea completatoare prin care a solicitat respingerea ca inadmisibila a excepţiei de nelegalitate a actelor ce au stat la baza emiterii ordinului contestat, intrucat acestea nu au caracterul unor acte administrative cu caracter individual a caror legalitate poate fi verificata prin mijlocul de aparare invocat de reclamant.

Prin incheierea din data de 23.01.2020 instanţa a respins cererea de suspendare a actului administrativ contestat.

In cauza a fost incuviintata si administrata proba cu inscrisuri.

Analizand actele si lucrarile dosarului, tribunalul a retinut urmatoarele:

Prin Ordinul nr. 345/05.12.2019 emis de IPJP s-a constatat încetarea de drept, înainte de termen, a mandatului de primar al reclamantului MC, primarul comunei FP, jud. P.

Un prim motiv de nulitate a actului administrativ contestat invocat de reclamant prin cererea de chemare in judecata se refera la comunicarea actului cu incalcarea termenului „de decădere” de 5 zile de la data emiterii prevazut de art. 252 alin. 3 din Codul Muncii. Cu privire la acest aspect, tribunalul a retinut ca potrivit Deciziei ICCJ – RIL nr. 16/2016 Prevederile Codului muncii se aplică raporturilor juridice dintre primar/viceprimar și unitatea administrativ-teritorială, dacă legi speciale nu conțin dispoziții specifice, inclusiv după încetarea mandatelor. Or, in cauza de fata, actul juridic contestat este un act administrativ, emis de IPJP, in exercitarea prerogativelor de tutela administrativa ale acesteia si nu are legatura cu raporturile de munca existente intre primar si unitatea administrativ teritoriala. In plus, termenul de 5 zile prevazut de art. 252 alin. 3 din Codul Muncii nu are caracterul unui termen de decadere, astfel cum sustine reclamantul, ci are natura juridica a unui termen de recomandare, pentru nerespectarea caruia nu este prevazuta sanctiunea nulitatii.

Un al doilea motiv de nulitate invocat prin cererea de chemare in judecata se refera la imprejurarea ca, la data comunicarii actului administrativ catre reclamant, functia de prefect al judetului P era ocupata de o alta persoana decat cea care a semnat actul si care ocupa respectiva functie publica la data emiterii acestuia. Retinand ca in aprecierea intervenirii sanctiunii nulitatii unui act administrativ trebuie avute in vedere îndeplinirea conditiilor legale la momentul emiterii actului, tribunalul a constatat ca actul contestat a fost emis la data de 05.12.2019, de IPJP, autoritate competenta sa emita acest ordin potrivit dispozitiilor art. 160 alin. 7 din Codul administrativ. Imprejurarea ca o persoana fizica exercita functia publica la momentul emiterii actului si o alta la momentul comunicarii acestuia nu are relevanta sub aspectul legalitatii actului administrativ de vreme ce, la momentul emiterii acestuia, semnatarul ordinului exercita in mod legal funtia de prefect.

Nu pot avea nicio relevanta sub aspectul legalitaţii Ordinului nr. 345/05.12.2019 nici aspectele invocate la punctele III si IV din cererea de chemare in judecata, referitoare la „avertizarea publica” emisa de reclamant, in calitate de primar al comunei FP, catre IP si catre MAI, si la necomunicarea unor înscrisuri ce au stat la baza emiterii actului administrativ contestat, cu atât mai mult cu cât din cuprinsul cererii de chemare in judecata rezultă că acestea îi sunt cunoscute reclamantului.

Tribunalul a mai apreciat ca, desi dispozitiile art. 160 alin. 7 din Codul administrativ prevad că ordinul emis de prefect prin care se constatat incetarea de drept a mandatului de primar are la baza, printre alte inscrisuri, si un referat al secretarului general al unitatii administrativ –teritoriale, textul legal nu poate fi interpretat in sensul ca opinia exprimata prin acest referat este obligatorie pentru institutia prefectului, astfel cum sustine reclamantul. Referatul are doar rolul de a prezenta o expunere a situatiei de fapt relevante, fara a cuprinde aprecieri cu privire la oportunitatea emiterii ordinului prefectului, cu atat mai mult cu cat si acesta din urma doar constata o situatie care a determinat incetarea de drept a mandatului de primar, in virtutea legii, si nu poate face aprecieri proprii cu privire la sanctiunea ce se impune a-i fi aplicata alesului local.

A mai invocat reclamantul prin cererea de chemare in judecata împrejurarea ca faptele de incompatibilitate ce au fost constatate prin Raportul ANI nr. 27083/G/II/2013 au fost savarsite intr-un madat de primar ce a încetat prin ajungerea la termen, si nu pot afecta in niciun fel mandatul actual al reclamantului, obtinut in urma unor noi alegeri locale, intrucat astfel ar fi incalcate dispozitiile Legii nr. 161/2003, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 59/2019

Cu privire la acest aspect tribunalul a retinut ca dispozitiile art. 91 alin. 1 ind. 1 din Legea nr. 161/2003 prevad ca „Starea de incompatibilitate durează până la data încetării de drept a mandatului în care alesul local a exercitat o funcţie sau o calitate incompatibilă cu aceasta sau până la data la care a încetat funcţia sau calitatea care a determinat starea de incompatibilitate.” Asadar, textul de lege indicat de reclamant reglementează durata in timp pana la care se apreciază că alesul local se afla intr-o stare de incompatibilitate, si nu prevede in niciun caz ca sanctionarea starii de incompatibilitate nu se poate face decât in mandatul în care aceasta a fost savarsita, astfel cum sustine reclamantul.

Nu prezinta relevanta in cauza de fata nici imprejurarea ca la momentul emiterii Ordinului nr. 345/2019 faptele de incompatibilitate ce au fost constatate prin Raportul ANI nr. 27083/G/II/2013, astfel cum a fost mentinut prin Decizia ICCJ nr. 3755/03.07.2019, nu mai erau reglementate ca atare de lege, intrucat, pe de o parte, o asa-zisa „dezincriminare” a acestora putea fi analizata doar in contestatia ce a fost formulata impotriva raportului ANI, institutia prefectului fiind tinuta sa respecte hotararea Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a stabilit in mod definitiv ca reclamantul s-a aflat in stare de incompatibilitate in perioada 12.04.2011 – 29.08.2012, respectiv in perioada anului şcolar 2011 – 2012. Pe de alta parte, este în logica reglementarii ca aprecierea asupra starii de incompatibilitate sa se raporteze la actele normative in vigoare la data la care s-a ivit respectiva situatie juridica si nu la reglementari legislative mult ulterioare acestei date.

Reclamantul a mai invocat prin cererea de chemare in judecata incidenta in cauza de fata a dispoziţiilor art. 25 alin. 5 din Legea nr. 176/2010, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 54/2019, potrivit cărora „(5) Răspunderea civilă sau administrativă, disciplinară, pentru faptele care determină existența conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate ale persoanelor aflate în exercitarea demnităților publice sau funcțiilor publice este înlăturată, nemaiputând fi angajată în condițiile depășirii termenului general de prescripție de 3 ani de la data săvârșirii lor, în conformitate cu art. 2.517 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare.”

Cu privire la acest aspect tribunalul a retinut mai întâi ca, potrivit art. 26 alin. 3 teza I din Legea nr. 176/2010, „Prin derogare de la dispozițiile legilor speciale care reglementează răspunderea disciplinară, sancțiunea poate fi aplicată în termen de cel mult 6 luni de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, potrivit prevederilor legale”, termen ce a fost respectat in cauza de fata de institutia parata, avand in vedere ca Raportul ANI nr. 27083/G/II/2013, a ramas definitiv la data de 03.07.2019, data la care ICCJ a pronuntat Decizia nr. 3755, iar ordinul contestat a fost emis la data de 05.12.2019.

In ceea ce priveste relevanta in cauza de fata a dispozitiilor art. 25 alin. 5 din Legea nr. 176/2010, anterior citate, tribunalul a apreciat ca, atat timp cat dispozitia legala face trimitere la art. 2517 din Codul civil, se aplica si in aceasta materie toate dispozitiile Codului civil ce prevad cazurile de amanare, intrerupere sau suspendare a cursului termenului de prescriptie extinctiva. Daca legiuitorul nu ar fi dorit aplicarea in acest caz a acestor dipozitii ar fi reglementat termenul de trei ani ca un termen de decadere, nesusceptibil de întrerupere sau suspendare, si nu ca unul de prescriptie. Or, in cauza de fata autoritatile statului au iesit din pasivitate încă din data de 18.06.2013, data la care a fost emis Raportul ANI nr. 27083/G/II/2013, fiind astfel întrerupt cursul termenului de prescriptie prevazut de art. 25 alin. 5 din Legea nr. 176/2010, potrivit art. 2537 pct. 4 C. Civ., pana la data de 03.07.2019, pentru situaţiile confirmate definitiv ca fiind de incompatibilitate prin Decizia ICCJ nr. 3755.

In plus, prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 449/2015, invocata chiar de reclamant, instanta de contencios constitutional a retinut, in paragraful 28, ca doar instanta de contencios administrativ ce a fost investita sa se pronunte cu privire la legalitatea raportului de evaluare poate face verificari cu privire la împlinirea termenului de prescriptie a raspunderii civile/administrative, rezultand astfel implicit ca după momentul validarii definitive de catre instanta de contencios administrativ a raportului de evaluare constatarile acestuia, astfel cum au fost mentinute de instanta, devin obligatorii.

Prin cererea completatoare formulata la data de 31.01.2020 reclamantul a arătat că înţelege să invoce excepţia de nelegalitate a actelor care au stat la baza emiterii Ordinului nr. 345/05.12.2019, respectiv a referatului de aprobare nr. 18056/03.12.2019 şi a avizului de legalitate nr. 18081/03.12.2019.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate”.

Rezultă din aceste dispoziţii legale că excepţia de nelegalitate reprezintă un mijloc de apărare comun, care poate fi invocată oricând în cadrul unui litigiu şi poate fi invocată doar cu privire la acte administrative cu caracter individual. Or, cele doua înscrisuri la care face referire reclamantul prin cererea completatoare nu au caracterul de acte administrative, astfel cum este definită aceasta noţiune prin dispoziţiile art. 2 alin.1 lit. c din Lege, respectiv de act unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Pentru a fi considerat act administrativ condiţiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii. Or, in cauza de faţă cele două acte contestat de reclamant pe calea excepţiei de nelegalitate nu au aptitudinea de a naşte, modifica sau stinge raporturi juridice, reprezentând doar acte premergătoare emiterii unui ordin de catre prefect, acesta din urma fiind singurul act administrativ ce poate produce efecte juridice.

În plus, tribunalul a constatat că în motivarea excepţiei nu sunt reliefate aspecte ce ţin de legalitatea formală a actelor contestate, ci se invocă aceleaşi argumente pe care reclamantul le foloseşte şi pentru a justifica temeinicia cererii de chemare în judecată, respectiv nerespectarea aceloraşi dispoziţii legale  ce au fost invocate şi cu privire la fondul cauzei.

S-a mai invocat prin cererea completatoare că Ordinului nr. 345/05.12.2019 nu a fost motivat în fapt şi în drept, împrejurare de natură să atragă sancţiunea nulităţii acestuia.

Tribunalul a apreciat că şi această susţinere a reclamantului este neîntemeiată, din cuprinsul actului administrativ contestat rezultând că acesta este motivat atât în fapt cât şi în drept, fiind indicate pe scurt atât aspectele de fapt relevante în cauză cât şi temeiurile de drept care au stat la baza emiterii ordinului. De altfel, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a formulat numeroase critici cu privire la legalitatea actului, dovedind astfel că îi sunt cunoscute din conţinutul Ordinului nr. 345/05.12.2019 toate împrejurările de fapt şi de drept care au dus la emiterea acestuia.

În mod evident la emiterea unui act administrativ, operaţiune ce nu se desfăşoara în condiţii de contradictorialitate, organul emitent nu poate cuprinde în motivarea acestuia răspunsul la criticile pe care reclamantul le-a formulat ulterior prin cererea de chemare în judecată, şi nici împrejurările care au determinat emiterea actului fără a ţine cont de unul dintre actele prealabile (în cauza de faţă de referatul secretarului unităţii administrativ – teritoriale), indicarea temeiurilor de drept care justifica emiterea actului fiind suficienta pentru a exprima opinia emitentului cu privire la aspectul sesizat prin actele prealabile.

În ceea ce priveşte „prematuritatea” emiterii ordinului invocată de către reclamant prin cererea completatoare, raportată la împrejurarea că la data emiterii acestuia Decizia ICCJ nr. 3755/03.07.2019 nu a fost redactată şi comunicată părţilor, tribunalul a reţinut că potrivit art. 632 C. proc. civ. hotărârile definitive constituie titluri executorii. Ca urmare, sentinţa nr. 299/19.10.2016 a Curţii de apel Ploieşti  prin care a fost constatată existenţa unei stări de incompatibilitate în persoana reclamantului MC a devenit titlu executoriu la data rămânerii definitive a acesteia, respectiv la data la care ca fost soluţionat recursul formulat împotriva acestei hotărâri judecătoreşti (03.07.2019), neavând relevanţă sub acest aspect data motivării sau data comunicării deciziei pronunţate de instanţa de recurs.

Având în vedere toate considerentele anterior menţionate, tribunalul a apreciat că niciunul dintre motivele de nulitate invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată sau prin cererea completatoare nu este întemeiat, Ordinul nr. 345/05.12.2019 fiind emis în mod legal şi temeinic de IPJP, în limitele competenţelor conferite acestei autorităţi publice prin dispoziţiile OUG 57/2019. Ca urmare, instanţa a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul MC, ca neîntemeiată.

Domenii speta

Spete similare