Contestaţie decizie de instituire măsuri asigurătorii

TitluContestaţie decizie de instituire măsuri asigurătorii

Tip speţăSENTINŢĂ CIVILĂ

Număr speţă311

Data speţă27.04.2020

Domeniul asociatContencios fiscal

Conţinut speţăSENTINŢA CIVILĂ NR. 311

Data: 27.04.2020

Autor: Putere Cristina

Domeniul asociat: Contencios fiscal

Obiect: Contencios administrativ şi fiscal - anulare act administrativ - Decizia nr.7189/08.10.2019

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 5274/105/2019, reclamanta AR a solicitat, în contradictoriu cu pârâta ANAF - DGCVPF - DPFRF, anularea Deciziei nr. 7189/08.10.2019 de instituire a măsurilor asigurătorii și suspendarea executării acestei Decizii.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat următoarele:

În fapt, ANAF a dispus emiterea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 7189/08.10.2019 întemeindu-se pe dispoziţiile art. 213 alin. 2 şi 4 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, întrucât s-a constatat existența pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Decizia contestată, emisă în conformitate cu textul de lege mai sus menţionat, trebuia sa fie motivată, dispoziţiile art. 213 alin. 5 fiind imperative în acest sens, iar motivarea deciziei (cu referire la valoarea veniturilor debitorului prin raportare la valoarea sumei estimate ca posibil prejudiciu) nu răspunde exigențelor prevăzute de art. 213 alin 5. Intimata înţelege să facă această dovadă prin suspiciunea de sustragere de la urmărire, de ascundere ori de risipire a patrimoniului/averii.

Motivarea unei astfel de decizii este esenţială pentru a se putea verifica dacă au fost îndeplinite condițiile de fond pentru a se dispune acele măsuri. Or, motivarea deficitară a deciziei contestate împiedică un asemenea demers al instanţei, care nu ar putea examina dacă au fost respectate sau nu prevederile art. 213 alin. 2 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală la luarea masurilor asigurătorii.

Cu privire la capătul de cerere privind suspendarea executării Deciziei nr. 7189/08.10.2019, reclamanta a arătat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 şi 15 alin. (1) din Legea 554/2004: iniţierea procedurii prealabile, existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube care, astfel, poate fi prevenită.

Potrivit dispoziţiilor art. 213 alin. 13 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, prin derogare de la prevederile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, împotriva deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor asigurătorii, prevăzute la alin. (4), cel interesat poate face contestaţie, în termen de 30 de zile de la comunicare, la instanţa de contencios administrativ competentă, fără a fi necesară parcurgerea procedurii prealabile.

În ceea ce priveşte cazul bine justificat, apreciază că este îndeplinită această condiţie întrucât există suficiente motive pentru a crea o puternică aparență de nelegalitate a Deciziei nr. 7189/08.10.2019 de instituire a masurilor asigurătorii, întrucât nu sunt menţionate motivele (împrejurările) de fapt pentru care s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii, astfel încât actul administrativ fiscal contestat nu este motivat în fapt, ci doar în drept.

Condiţia referitoare la prejudiciu și la iminența producerii acestuia rezultă din posibilitatea punerii în executare a Deciziei contestate, cu consecinţa imediată şi directă a afectării grave a restrângerii patrimoniul debitoarei.

În drept, reclamanta a invocat art. 213 alin. 2 şi 4 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală; art. 14 şi 15 alin. (1) din Legea 554/2004, actualizată.

ANAF a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând în motivare, în esență, următoarele:

În prezenta cauză, în reprezentarea DGCVPF - DPFRF calitatea de pârâtă o are ANAF, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, instituţie publică cu personalitate juridică, reprezentarea urmând să fie asigurată de către DGJ din cadrul ANAF.

Cu privire la capătul de cerere privind anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A VEF A VEF 7189/08.10.2019 emisă de DGCVPF, învederează Instanţei că DGCVPF - DPFRF a efectuat o verificare fiscală la persoana fizică AR, ce a avut ca scop stabilirea situaţiei fiscale personale, pentru perioada 01.01.2015-31.12.2015.

Urmare a verificării fiscale, s-a întocmit Raportul de verificare fiscală nr. A_VEF_7185/08.10.2019, în baza căruia s-a emis Decizia de impunere privind impozitul pe venit stabilit suplimentar, pentru anul fiscal 2015, prin care au fost stabilite obligaţii de plată suplimentare (impozit pe venit din surse neidentificate şi obligaţii fiscale accesorii) datorate bugetului de stat, în sumă totală de 22.435 lei, din care:

- 15.893 lei - obligaţii fiscale principale, reprezentând impozit pe venit,

- 2.181 lei - obligaţii fiscale accesorii, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere.

În temeiul prevederilor art. 213 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, prin Decizia nr. A_VEF_7189/08.10.2019, organul fiscal a dispus luarea măsurilor asigurătorii care au avut la bază sumele stabilite prin Decizia de impunere nr. A_VEF_7186/08.10.2019.

Din documentele emise de către Direcţia generală control venituri persoane fizice, se poate observa că motivele care au impus emiterea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, sunt detaliate în concret cu menţionarea prevederilor încălcate.

Organele de control au apreciat că emiterea deciziei de instituire a masurilor asigurătorii se impune raportat la situaţia de fapt existentă, respectiv la cele ce au constatat ca urmare a efectuării acestui control, respectiv faptul că:

- a cheltuit semnificativ mai mult decât veniturile declarate, ceea ce arată nu doar un comportament fiscal din care se desprind constatări care au dus la emiterea deciziei de impunere ci şi un comportament fiscal care prezintă riscuri de nedeclarare, neachitare, sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, inclusiv cele stabilite prin decizia de impunere, existând indicii temeinice ca să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea;

- atitudinea persoanei fizice, care, pe parcursul verificării situaţiei fiscale personale, a făcut afirmaţii nesusţinute de probe, cu scopul de a ascunde sursa venitului şi de a denatura constatările fiscale, sau a prezentat documente (contracte de împrumut) care nu au justificat sursa originară a fondurilor care ar fi fost deţinute sau cuantumul real al acestora. Faţă de afirmaţia persoanei verificate, conform căreia a beneficiat de moştenire atât din partea tatălui cât şi din partea socrului, organele de control au constatat faptul că, prin Nota explicativă din data de 29.03.2019, reclamanta a afirmat că sursa veniturilor din perioada anterioară anului 2015 a constituit-o veniturile din salarii şi moştenirea de la tatăl acesteia, care a decedat în anul 2013.

În susţinerea celor afirmate, reclamanta a precizat faptul că nu poate prezenta documente pentru banii rămaşi ca moştenire după decesul tatălui şi al socrului său.

Totodată, în punctul de vedere formulat în. data de 04.10.2019 faţă de cele constatate şi consemnate în Raportul de verificare fiscală nr. 182/04.10.2019, reclamanta a declarat că nu deţine documente justificative pentru cheltuielile în numerar efectuate în anul 2015 peste disponibilul stabilit pe bază de documente justificative sau deţinute de către echipa de verificare. De menţionat este şi faptul că, deşi pe perioada desfăşurării verificării situaţiei fiscale personale, reclamanta şi-a însuşit constatările echipei de verificare, la discuţia finală a formulat obiecţiuni fără ca acestea să fie susţinute de mijloace de probă.

Prin emiterea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, cu consecinţa popririi asigurătorii asupra disponibilităţilor băneşti din conturile bancare, precum şi asupra bunurilor mobile, organele de control au urmărit protejarea creanţei pe care au estimat-o în sarcina reclamantei.

Faţă de aceste aspecte, opinează că organele de control au făcut dovada relevând acte, fapte şi operaţiuni concrete, din care rezultă pericolul şi intenţia că reclamantul să se sustragă ori sa îşi risipească patrimoniul, iar prin aceste acţiuni să pericliteze sau să îngreuneze în mod considerabil colectarea.

Pentru instituirea măsurilor asigurătorii condiţia esenţială o constituie existenţa pericolului ca debitoarea să se sustragă, să îşi risipească averea, periclitând în mod considerabil colectarea creanţelor fiscale, însă nu se poate reţine că anterior emiterii Deciziei de măsuri asigurătorii, organul de control fiscal trebuie să constate existenţa unor operaţiuni concrete de sustragere sau de ascundere a bunurilor de la urmărire, ci numai existenţa unui pericol în acest sens, întrucât instituirea măsurilor trebuie să aibă un caracter preventiv.

În continuare pârâta a invocat art. 6 din Legea nr. 207/2015.

Pericolul rezultă tocmai din comportamentul fiscal al contestatorului, care s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale către bugetul general consolidat al statului urmare a activităţilor economice desfăşurate, fără îndeplinirea condiţiilor legale.

b) Cu privire la suspendarea deciziei de instituire a măsuri solicită instanței să constate faptul că această solicitare a rămas fără obiect, raportat la faptul că la această dată efectele acesteia s-au produs în sensul ca au fost duse la îndeplinire masurile asigurătorii menţionate in cuprinsul acesteia.

În plus, la data prezentei a fost emis şi titlul de creanţă reprezentat de Decizia de impunere privind impozitul pe venitul stabilit suplimentar în cadrul verificării situaţiei fiscale personale nr. A_VEF_7186/08.10.2019, astfel încât în conformitate cu prevederile art. 213 alin. 3, teza finală din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile asigurătorii s-au transformat în măsuri executorii.

În cazul masurilor asigurătorii, bunurile asupra cărora au fost instituite sechestre asigurătorii sunt indisponibilizate, conservate, protejate, aceasta fiind însăși esenţa luării acestor masuri.

 Măsurile asigurătorii sunt măsuri de indisponibilizare şi conservare de natură să împiedice contestatoarea ca, pana la emiterea unui titlu de creanţa, să distrugă ori să înstrăineze bunurile ce ori, după caz, să îşi diminueze activul patrimonial, or la această dată măsurile asigurătorii sau transformat în măsuri executorii având în vedere că a fost emis titlul de creanţă, respectiv decizia de impunere iar creanţa a ajuns la scadenţă.

Dispoziţiile art. 213 alin. 3, teza finală din Legea 207/2015 privind Codul de Procedură fiscală, republicată cu modificările şi completările ulterioare, prevăd că: "Odată cu individualizarea creanţei şi ajungerea acesteia la scadenţă, în cazul neplăţii, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii".

Pentru considerentele mai sus menţionate, solicitam respingerea contestaţiei la executare formulata împotriva deciziei de instituire a masurilor asigurătorii nr. A_VEFJ7186/08.10.2019, ca neîntemeiata. în ceea ce priveşte capătul de cerere privind suspendarea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A_VEF_7186/08.10.2019, vă rugăm să-l respingeţi ca rămas fără obiect raportat la faptul că la acest moment măsurile asigurătorii au devenit executorii, prin emiterea titlului de creanţă, respectiv decizia de impunere nr. 7186/08.10.2019, iar creanţa a ajuns la scadenţă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut următoarele:

În urma unui control efectuat la reclamantă de DGCVPF - DPFRF, ce a avut ca scop stabilirea situaţiei fiscale personale, pentru perioada 01.01.2015-31.12.2015.

Ulterior acestui control, ANAF - DGCVPF - DPFRF a emis Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. nr. 7189/08.10.2019, prin care i s-au instituit reclamantei măsuri asigurătorii pentru suma de 22.435 lei, în baza art. 213 alin. 2 și 4 din Lg. nr. 207 din 2015.

Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, neexecutarea lui fiind contrară unei bune ordini juridice într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.

În consecinţă, suspendarea actului administrativ ca operaţie juridică de întrerupere vremelnică a efectului acestuia apare ca o situaţie de excepţie de a regula executării din oficiu.

Potrivit art. 15 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitata de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, si prin cererea adresata instanţei competente pentru anularea, in tot sau in parte, a actului atacat, iar conform art. 14 alin. 1, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.

Dispoziţiile art.2 alin. 1 lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004 prevăd că paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public, în timp ce cazurile bine justificate sunt împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Faţă de dispoziţiile legale mai sus menţionate, tribunalul a constatat că un act administrativ va putea fi suspendat din executarea acestuia numai in situația in care vor fi indeplinite cumulativ cele doua condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Pârâta a susținut, în ceea ce privește cererea de suspendare a executării deciziei contestate, că a rămas fără obiect, raportat la faptul că la această dată efectele acesteia s-au produs, în sensul ca au fost duse la îndeplinire masurile asigurătorii menţionate in cuprinsul acesteia și având în vedere că a fost emis şi titlul de creanţă reprezentat de Decizia de impunere privind impozitul pe venitul stabilit suplimentar în cadrul verificării situaţiei fiscale personale nr. A_VEF_7186/08.10.2019, astfel încât în conformitate cu prevederile art. 213 alin. 3, teza finală din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile asigurătorii s-au transformat în măsuri executorii.

Instanța a apreciat ca fiind neîntemeiate aceste susțineri ale pârâtei.

Este adevărat că măsura suspendării executării produce efecte doar pentru viitor, neavând nici o înrâurire asupra actelor de executare deja îndeplinite. Instanța a apreciat, însă, că pârâta nu a dovedit că nu mai există necesitatea efectuării altor acte de executare în viitor, fie doar și pentru conservarea  și protejarea bunurilor indisponibilizate.

Conform art. 214 alin. 1 din Lg. nr. 207/2015, măsurile asigurătorii instituite potrivit art. 213 se ridică, prin decizie motivată, de către creditorul fiscal, când au încetat motivele pentru care au fost dispuse sau la constituirea garanției prevăzute la art. 211, după caz.

Conform prevederilor mai sus redate, efectele deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nu încetează la emiterea titlului de creanță. Chiar dispozițiile art. 213 alin. 3, invocate de pârâtă, prevăd că odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.

De altfel, nu poate fi exclusă posibilitatea anulării titlului de creanță, dar a menținerii ca legală a deciziei de instituire măsuri asigurătorii.

Cu privire la fondul cererii de suspendare a executării, instanța a reținut că, pentru conturarea cazului temeinic justificat, care sa impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie sa procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se intemeiaza insasi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie sa-si limiteze verificarea doar la acele imprejurari vadite de fapt si/sau de drept care au capacitatea sa produca o indoiala serioasa asupra prezumtiei de legalitate de care se bucura un act administrativ.

În jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut astfel de imprejurari vadite, de fapt sau/ si de drept care sunt de natura sa produca o indoiala serioasa cu privire la legalitatea unui act administrativ ca fiind: emiterea unui act administrativ de catre un organ necompetent sau cu depasirea competentei, actul administrativ emis in temeiul unor dispozitii legale declarate neconstitutionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importanta a actului administrativ in calea recursului administrativ.

Reclamanta a invocat, în susținerea capătului de cerere de suspendare a executării deciziei contestate, nemotivarea acesteia ca și caz bine justificat.

Instanța a constatat că în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii sunt descrise operațiunile care au determinat organul de control să concluzioneze că, în perioada 01.01.2015 - 31.12.2015, reclamanta a cheltuit semnificativ mai mult decât veniturile declarate și că, pentru cheltuielile efectuate în anul 2015 peste disponibilul stabilit prin documente; de asemenea, se arată că reclamanta a invocat că banii în numerar provin din moșteniri, precum și din împrumuturi de la diverse persoane fizice, fără a proba însă aceste susțineri.

Se mai arată în decizia contestată că, având în vedere veniturile mici ale debitoarei, față de debitele suplimentare stabilite, existând posibilitatea ca aceasta să nu le poată achita, apreciază că există pericolul ca persoana fizică să se sustragă de la plată periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

În raport de cele mai sus reținute, instanța a apreciat că decizia atacată este motivată în fapt și în drept, urmând a se stabili, în cadrul analizării capătului de cerere de anulare a deciziei de instituire măsuri asigurătorii, dacă motivele invocate justifică necesitatea instituirii măsurilor asigurătorii.

În ceea ce privește capătul de cerere de suspendare a executării, instanţa, văzând că nu este îndeplinită una dintre cele două condiţii cumulativ prevăzute de lege, mai sus menţionate, a respins cererea ca neîntemeiată.

Potrivit art. 213 alin. 2 din L 207 din 2015: Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

În conformitate cu art. 213 alin. 7 din acelaşi act normative, instanţa a reţinut că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent.

Totodată, potrivit art. 5.1.1. din Ordinul nr. 2605 din 2010, în situaţia în care organul de control, în timpul acţiunii de control, efectuată după procedurile prealabile de documentare pentru control, şi în urma analizei dosarului fiscal, situaţiilor financiare, declaraţiilor fiscale sau a altor documente şi a informaţiilor pe care le deţine, constată că există suficiente informaţii că debitorul nu şi-a declarat materia impozabilă şi totodată apreciază că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligaţiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea, va dispune luarea măsurilor asigurătorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii împreună cu organul de control.

În plus, potrivit art. 5.6 din acelaşi ordin, referatul justificativ al instituirii măsurilor asigurătorii trebuie să conţină, printre alte elemente minimale şi obligatorii, motivarea necesităţii dispunerii măsurilor asigurătorii, în sensul indiciilor sau pericolului ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, ţinând cont şi de istoria comportamentului fiscal al contribuabilului, al reprezentanţilor legali şi al asociaţilor/acţionarilor majoritari (mod de declarare şi plată, situaţii de atragere a răspunderii solidare, situaţii de insolvenţă sau de insolvabilitate etc.).

Sintagma „în cazuri excepţionale” confirmă faptul că măsura asigurătorie este o măsură de excepţie, iar nu una de drept comun. Astfel încât, dacă organele fiscale constată îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor fiscale, nu există un temei suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii. Luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea credinţă a debitorului care încearcă să şi sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanţa fiscală.

Pericolul la care face referire art. 213 NCPF trebuie să fie unul concret şi obiectiv, în sensul existenţei unor indicii că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale care îi vor incumba. În această abordare, pericolul este extrinsec faptelor controlate, în sensul că rezultă din acţiuni/inacţiuni ale contribuabilului altele decât operaţiunile care au făcut obiectul controlului fiscal.

Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, act atacat în prezenta cauză, face referire la modalitatea în care a fost estimată o creanţă fiscală în sarcina reclamantei, constând în impozit pe venit și obligații fiscale accesorii aferente, ca urmare a cheltuirii de către reclamantă a unei sume mai mari decât veniturile declarate.

Situația anterior menționată, precum și invocarea primirii unor bani prin moșteniri și împrumuturi, nedovedită, nu sunt însă suficiente şi nu justifică luarea măsurii excepţionale constând în instituirea măsurilor asigurătorii faţă de reclamantă, de vreme ce nu s-a arătat de ce există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Stabilirea unor obligaţii fiscale nu reprezintă prin o dovadă suficientă a faptului că reclamanta se va sustrage de la executare silită sau va îngreuna colectarea.

Conform dispoziţiilor Ordinului nr. 2605 din 2010 pentru aprobarea Procedurii de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, este necesar să se motiveze aceste măsuri, distinct de motivarea asupra creanţei fiscale estimate stabilite în sarcina debitorului fiscal.

Or, distinct de motivarea asupra creanței fiscale, pârâta a arătat doar că având în vedere veniturile mici ale debitorului, față de debitele suplimentare stabilite, existând posibilitatea ca aceasta să nu le poată achita, apreciază că există pericolul ca persoana fizică să se sustragă de la plată periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Instanța a reținut că împrejurarea că reclamanta realizează venituri mici în comparație cu debitele suplimentare stabilite nu demonstrează existența pericolului ca persoana fizică să se sustragă de la plată periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Din toate motivele invocate de pârâtă, nu reiese existența unei atitudini de rea credinţă a debitorului care încearcă să şi sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanţa fiscală.

Urmare a celor mai sus reținute, instanța a admis capătul de cerere de anulare a deciziei contestate și a dispus anularea acesteia.

Domenii speta

Spete similare