Infracțiunea de hărțuire. Greșita evaluare a tipicității faptei

DREPT PENAL

Infracțiunea de hărțuire. Greșita evaluare a tipicității faptei

- art. 208 alin. (1) Cod penal

Curtea a opinat că în cauză nu a fost dovedit la standardul de probă dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că inculpatul (I) a urmărit-o în mod repetat fără drept sau un interes legitim pe persoana vătămată (Pv2), în cauză nefiind întrunite nici sub aspect obiectiv și nici subiectiv elementele constitutive ale infracțiunii de hărțuire prevăzute de art. 208 alin. (1) Cod penal, condiții în care mod corect instanța de fond a dispus achitarea inculpatului de sub acuzația comiterii acestei infracțiuni în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I Cod procedură penală.

Curtea a apreciat că fapta inculpatului (I) care, în perioada ianuarie - aprilie 2016 a urmărit-o în mod repetat, fără drept și fără un interes legitim pe persoana vătămată (Pv1) și a procedat la supravegherea locuinței acesteia, cauzându-i în acest mod o stare de temere, este tipică, întrunind atât sub aspect obiectiv, cât și subiectiv elementele constitutive ale infracțiunii de hărțuire, prevăzută de art. 208 alin. (1) Cod penal.

Curtea de Apel Oradea, Secția penală și pentru cauze cu minori

Decizia penală nr. 296 din 17 iunie 2020

Prin Sentința penală nr. (...) din 28 octombrie 2019, Judecătoria (...), în baza art. 396 alin. (1) și (5) Cod procedură penală cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I Cod procedură penală l-a achitat pe inculpatul (I) sub aspectul săvârșirii infracțiunii de hărțuire, prevăzută de art. 208 alin. (1) Cod penal (persoană vătămată (Pv1).

În baza art. 396 alin. (5) Cod procedură penală cu referire la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I Cod procedură penală a fost achitat același inculpat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de hărțuire, prevăzută de art. 208 alin. (1) Cod penal (persoană vătămată (PV2).

În baza art. 25 alin. (5) Cod procedură penală a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă formulată de părțile civile (Pv1) și (PV2).

S-a respins cererea privind obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare în favoarea părților civile.

În baza art. 272 alin. (1) Cod procedură penală s-a dispus ca onorariul parțial al apărătorului din oficiu (...) în sumă de 50 lei conform delegației nr. (...)/18.04.2019 să fie avansat Baroului (...) din fondurile Ministerului Justiției. 

În baza art. 275 alin. (3) Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate au rămas în sarcina statului.

În considerentele sentinței apelate prima instanță a reținut, în esență, că inculpatul (I) a fost trimis în judecată pentru comiterea infracțiunilor de hărțuire, prevăzute de art. 208 alin. (1) Cod penal, reținându-se că, în perioada ianuarie - aprilie 2016, în mod repetat, le-a urmărit fără drept și fără un interes legitim pe fosta soție (Pv1) și pe fiica minoră, (PV2), în locurile în care s-au aflat, respectiv, atât la locuința situată (...), cât și la școala din loc. (...), unde minora este elevă și de asemenea le-a supravegheat locuința filându-le și fotografiindu-le cu telefonul mobil, cauzându-le astfel o stare de temere.

S-a considerat că infracțiunea de hărțuire în forma de bază presupune urmărirea persoanei vătămate, fie prin supravegherea locuinței, a locului de muncă, ori a altor locuri frecventate de către aceasta, dar pentru existența infracțiunii se impune ca activitățile care realizează elementul material să creeze o stare de temere persoanei vătămate. În ceea ce privește starea de temere, instanța de fond a reținut că aceasta trebuie să fie justificată, ceea ce în prezenta speță nu este îndeplinit deoarece nici persoana vătămată (Pv1) și nici  minora nu au putut justifica starea de temere pe care au declarat că au trăit-o, minora a susținut că îi este teamă de reacțiile tatălui ,,fiindcă nu știe ce este în capul acestuia”, dar niciunul dintre martorii audiați în cauză nu au confirmat că acesta ar avea un comportament agresiv față de copil sau că ar fi încercat vreodată să ia fetița fără acordul mamei. În plus, din declarația învățătoarei, instanța de fond a reținut că inculpatul este un tată preocupat de situația școlară a minorei, care nici în vizitele făcute la școală nu a încercat să interacționeze cu copilul, rezumându-se la scopul pentru care s-a deplasat la școală.

S-a arătat că nici persoana vătămată (Pv1) nu a putut da o justificare concretă pentru starea de temere care susține că a trăit-o în perioada ianuarie - aprilie 2016, din declarația acesteia reieșind că inculpatul nu este o persoană agresivă, ci mai degrabă ironică. Nici în ceea ce privește starea de temere pe care susține că a încercat-o fetița, nu a putut veni cu vreo justificare, precizând, în consens cu toți martorii audiați în cauză, că inculpatul nu a luat niciodată fetița împotriva voinței ei sau a mamei.

În raport de probatoriul administrat în cauză, instanța de fond a reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de hărțuire sub aspectul tipicității obiective și nici subiective. Astfel, activitatea de urmărire, de supraveghere, de filmare a persoanelor vătămate nu le-a cauzat acestora o stare de temere justificată, niciuna neputând relata vreun eveniment anterior traumatizant în asemenea măsură încât să justifice o stare de temere. Explicația ,,nu știu ce este în capul inculpatului” nu poate justifica o stare de frică. În ceea ce privește lipsa tipicității subiective, s-a reținut, tot din probatoriul administrat, că filmările făcute de inculpat nu au fost realizate cu intenția de a le crea persoanelor vătămate o stare de temere, ci acesta încerca să-și procure probe pe care să le folosească în procesele civile pe care părțile le aveau pe rolul instanței cu privire la stabilirea programului de vizitare. 

Reținând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale celor două infracțiuni, nici sub aspectul tipicității obiective, nici sub aspectul tipicității subiective, instanța a dispus achitarea inculpatului.

Împotriva acestei sentințe, în termenul legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria (...) și părțile civile (Pv1) și (PV2), prin reprezentantul său legal, (Pv1), criticând-o sub aspectul netemeiniciei.

Parchetul de pe lângă Judecătoria (...) a solicitat să se desființeze sentința în sensul de a se dispune condamnarea inculpatului (I) la pedeapsa amenzii penale pentru fiecare dintre cele două infracțiuni de hărțuire sub acuzația cărora a fost trimis în judecată, care ulterior să fie contopite conform art. 39 lit. c) Cod penal.

S-a susținut că în mod greșit instanța de fond a apreciat că nu sunt întrunite condițiile laturii obiective a celor două infracțiuni ca urmare a faptului că cele două persoane vătămate nu au putut să justifice starea de temere pe care au declarat că au trăit-o, apreciindu-se că, prin raportare la acțiunile inculpatului și la circumstanțele personale ale persoanelor vătămate, organul judiciar este cel care trebuie să aprecieze caracterul sincer sau nesincer al declarațiilor acestora în sensul că acțiunile inculpatului le-a produs o stare de temere.

S-a făcut referire la raportul întocmit de DGASPC (...) în ceea ce o privește pe persoana vătămată minoră și la declarației martorei (...), din care rezultă că minora prezintă simptome de distres emoțional cu privire la vizitele tatălui său, apreciindu-se că acțiunile inculpatului i-au produs minorei o stare de temere.

S-a mai arătat că acțiunile inculpatului din 03.02.2016, constând în filmarea și fotografierea persoanei vătămate minore, inclusiv după sosirea la școală a mamei acesteia nu pot fi justificate de dorința inculpatului de a preconstitui probe, prin raportare la intervalul de timp și modul în care s-a desfășurat activitatea inculpatului, pentru că era suficient să facă una sau două fotografii soacrei sale și să se oprească, cu atât mai mult cu cât a văzut care este reacția minorei.

Referitor la persoana vătămată (Pv1) s-a apreciat că acțiunile inculpatului i-au cauzat o stare de temere, care s-a concretizat în crearea unui climat de insecuritate, având în vedere faptul că acesta a supravegheat locuința acesteia, după programul de vizitare rămânea ore întregi în mașină și cobora ca să filmeze, iar uneori stătea în fața casei într-un interval de timp care nu avea legătură cu programul de vizitare.

Partea civilă (Pv1) și partea civilă (PV2), prin reprezentantul său legal (Pv1), au solicitat să se desființeze sentința în sensul de a se dispune condamnarea inculpatului pentru ambele infracțiuni de hărțuire, admiterea acțiunii civile și obligarea inculpatului la plata în favoarea lor a sumei de câte 1.500 euro, cu titlu de daune morale, precum și la plata cheltuielilor judiciare în fond și apel, reprezentând onorariul avocațial.

S-a susținut că în mod neîntemeiat s-a dispus achitarea inculpatului și că temeiul achitării este unul greșit, câtă vreme infracțiunea de hărțuire este prevăzută de Codul penal.

De asemenea, s-a apreciat că instanța de fond a interpretat în mod greșit probele administrate în cauză, încălcând dreptul părților civile la un proces echitabil ca urmare a faptului că și-a bazat soluția pe probele administrate în etapa cercetării judecătorești în fond, fără a analiza probele administrate în faza de urmărire penală.

S-a arătat că elementul material al laturii obiective a infracțiunii de hărțuire a fost dovedit prin probele administrate în cauză, respectiv prin declarațiile celor două persoane vătămate și ale martorilor oculari, din care rezultă că, în perioada ianuarie - aprilie 2016, de aproximativ 10 ori, inculpatul le-a urmărit pe cele două persoane vătămate la locuința acestora, precum și la școala frecventată de minoră și le-a filmat și fotografiat fără acordul lor, fără a justifica un interes legitim, în afara programului de vizită pe care inculpatul îl are stabilit prin hotărâre judecătorească.

În ceea ce privește urmarea imediată s-a susținut că din probele administrate în cauză rezultă că ambele persoane vătămate au suferit o stare de temere ca urmare a acțiunilor repetate de urmărire și supraveghere, fiind afectate de un sentiment de frică, intimidare și disconfort psihic.

Sub aspectul laturii subiective s-a arătat că inculpatul a acționat cu intenție directă, având în vedere faptul că, deși persoanele vătămate i-au cerut acestuia să înceteze cu aceste activități, inculpatul a continuat să le realizeze. De asemenea, s-a arătat că este relevant sub acest aspect și faptul că inculpatul a fost auzit în timp ce vorbea la telefon spunând că stă în fața casei persoanelor vătămate pentru ca acestora să le fie frică, fiind evident că a urmărit șicanarea și intimidarea acestora.

Analizând actele și lucrările dosarului prin raportare la motivele de apel, cât și sub toate aspectele de fapt și de drept potrivit dispozițiilor art. 417 alin. (2) Cod procedură penală Curtea a reținut următoarele:

Inculpatul (I) a fost trimis în judecată prin rechizitoriul emis în data de 02 noiembrie 2018 de Parchetul de pe lângă Judecătoria (...) în dosarul nr. (...)/P/2016 sub acuzația comiterii infracțiunii de hărțuire, prevăzută de art. 208 alin. (1) Cod penal (persoana vătămată (Pv1) și hărțuire, prevăzută de art. 208 alin. (1) Cod penal (persoană vătămată (PV2).

Actualul Cod penal prevede două variante alternative ale elementului material al infracțiunii de hărțuire în forma de bază a infracțiunii, prevăzută de alin. (1) al art. 208 Cod penal, constând doar în acte comisive, respectiv urmărirea unei persoane, în mod repetat, fără drept sau fără un interes legitim și supravegherea locuinței, locului de muncă ori a altor locuri frecventate de o persoană, în mod repetat, fără drept sau fără un interes legitim.

Infracțiunea de hărțuire în această variantă normativă este o infracțiune de obicei, fiind necesar ca urmărirea să aibă caracter repetat, un singur act nefiind suficient pentru reținerea acesteia, iar pentru a se reține caracterul penal al faptei trebuie procedat la o analiză in concreto a actelor omogene de executare pentru a se determina, față de particularitățile fiecărei cauze, dacă a fost comis un număr suficient de acte care să releve obișnuința.

Sub aspectul laturii subiective infracțiunea de hărțuire, prevăzută de art. 208 alin. (1) Cod penal se comite cu intenție directă sau indirectă.

Potrivit ipotezei acuzatoriale, în perioada ianuarie - aprilie 2016, în mod repetat, le-a urmărit fără drept și fără un interes legitim pe fosta sa soție, (Pv1) și pe fiica sa minoră, (PV2), în locurile în care s-au aflat, respectiv atât în locuința situată în localitatea (...), str. (...), nr. (...), jud. (...), unde acestea locuiesc efectiv, cât și la școala din localitatea (...), unde este elevă minora și, de asemenea, le-a supravegheat locuința, filmându-le și fotografiindu-le cu telefonul mobil, cauzându-le astfel o stare de temere.

Probele care corespund acestei ipoteze acuzatoriale sunt atât testimoniale [declarațiile persoanei vătămate (Pv1) (filele 49-53, 54-58 din dosarul de urmărire penală, fila 35 din dosarul instanței de fond,  fila 44 din dosarul acestei curți de apel), declarațiile persoanei vătămate (...) (filele 61-63, 64-67 din dosarul de urmărire penală, filele 29-30 din dosarul instanței de fond, filele 42-43 din dosarul acestei curți de apel), declarațiile martorilor (...) (filele 68-72, 73-76 din dosarul de urmărire penală, fila 36 din dosarul instanței de fond, filele 49-50 din dosarul acestei curți de apel), (...) (filele 77-80, 81-84 din dosarul de urmărire penală, filele 33-34 din dosarul instanței de fond, filele 51-52 din dosarul acestei curți de apel), (...) (filele 85-87 din dosarul de urmărire penală, fila 37 din dosarul instanței de fond), (...) (filele 41-42 din dosarul instanței de fond, filele 46-47 din dosarul acestei curți de apel, fila 48 din dosarul acestei curți de apel), (...) (fila 45 din dosarul acestei curți de apel), declarațiile inculpatului (filele 99-100, 102-103 din dosarul de urmărire penală, filele 19-20 din dosarul instanței de fond)], cât și netestimoniale [raportul de evaluare psihologică a minorei (...) întocmit de DGASPC (...) sub nr. (...) din 01.03.2018 (filele 119-121 din dosarul de urmărire penală) și raportul de evaluare psihologică a minorei întocmit de DGASPC (...) în data de 05.09.2016 (filele 144-151 din dosarul de urmărire penală), raportul de evaluare psihologică a minorei (...) nr. 38 din 02.05.2019 efectuat de psihologul (...) (filele 44-45 din dosarul instanței de fond)].

1. Referitor la acuzația de hârțuire a persoanei vătămate (PV2)

Procedând la analiza probelor administrate în cauză, Curtea a reținut ca dovedite dincolo de orice dubiu rezonabil următoarele situații de fapt:

Inculpatul (I) a fost căsătorit cu persoana vătămată (Pv1), din căsătoria acestora rezultând minora (PV2). Pe parcursul căsătoriei aceștia au locuit în (...), str. (...), nr. (...), jud. (...), la mama persoanei vătămate (Pv1), împreună cu familia sorei persoanei vătămate, martora (...). Prin sentința civilă nr. (...) din 30 mai 2012 pronunțată de Judecătoria (...) în dosarul nr. (...)/2011, definitivă prin Decizia civilă nr. (...)/A din 24 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul (...) în dosarul nr. (...)/2011, s-a dispus desfacerea căsătoriei încheiată între (I) și (...) la 24.04.2004 din culpă comună, s-a dispus ca (...) să-și reia numele avut anterior căsătoriei, acela de (...), s-a stabilit domiciliul minorei (...), născută la 06.04.2009 la mamă și exercitarea în comun a autorității părintești asupra minorei.

Prin hotărârea pronunțată de instanța de apel s-a consfințit tranzacția încheiată între părți cu privire la programul de vizitare a minorei, în sensul că inculpatul (I) avea drept de vizitare a minorei în prima și a treia săptămână din lună, de două ori pe săptămână, câte două ore, în a doua și a patra săptămână din lună câte 2 ore, de 3 ori pe săptămână, vizitele desfășurându-se uneori în cursul săptămânii, după-amiaza, iar alteori sâmbăta și duminica dimineața. De asemenea, s-a convenit ca zilele din săptămână când urmează să se desfășoare vizitarea minorei să se stabilească de comun acord, cu anunțarea mamei (Pv1) cu cel puțin 3 zile înainte și ca vizitarea minorei să aibă loc, de regulă, în prezența mamei. S-a convenit ca odată pe săptămână, începând cu luna aprilie 2012, inculpatul (I) să se poată deplasa cu minora în locurile alese de el, cu anunțarea exactă a locației unde se vor afla în cele două ore pe care le vor petrece împreună.

Din hotărârile la care s-a făcut referire mai sus și din declarațiile persoanei vătămate (Pv1) rezultă că neînțelegerile dintre inculpatul (I) și persoana vătămată (Pv1) au intervenit începând cu anul 2008, între aceștia producându-se mai multe despărțiri în fapt, în anul 2008 existând și o tentativă de divorț, iar la câteva luni după ce s-a născut persoana vătămată (...) aceștia s-au despărțit definitiv în fapt, moment după care nu au mai reluat conviețuirea.

Potrivit depozițiilor persoanelor vătămate (Pv1) și (...) și așa cum rezultă din raportul de evaluare psihologică efectuat în cauză de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (...), în prezent relația dintre inculpatul (I) și fiica sa minoră, (...) nu este una funcțională și nici armonioasă, situație care se datorează, în mare parte, neînțelegerilor ivite între părinții săi.

Din raportul de evaluare psihologică întocmit în cauză rezultă că minora raportează stări de anxietate, teamă, depresie în relația cu tata, stări care nu se manifestă și în alte situații de viață (la școală, relație cu alte persoane, în situații noi), iar în vederea reducerii nivelului de distres emoțional s-a recomandat includerea minorei într-un program de consiliere, arătându-se că interesul superior al copilului este acela de a putea dezvolta relații pozitive cu ambii părinți și, în același timp, ambii părinți să țină cont de nevoile, preferințele, dorințele copilului și ori de câte ori este posibil să răspundă acestora.

S-a mai arătat că minora are nevoie să simtă că are control asupra a ceea ce se întâmplă, că trăirile, emoțiile, dorințele sale sunt auzite și ascultate, că este și ea implicată în luarea deciziilor care o privesc în mod direct, că este iubită, apreciată și respectată, recomandându-se asigurarea unei mediu sigur, previzibil și de încredere în care să aibă loc întrevederile cu tata.

Este de precizat că în data de 26 august 2015 inculpatul (I) a formulat o acțiune prin care a solicitat schimbarea programului de vizitare a minorei (...), acțiune ce a format obiectul dosarului nr. (...)/2015 al Judecătoriei (...).

În ceea ce privește infracțiunea de hărțuire a persoanei vătămate (...) sub acuzația căreia a fost trimis în judecată inculpatul (I), Curtea a reținut următoarele:

În cauza ce a format dosarul nr. (...)/2015 al Judecătoriei (...), având ca obiect cererea formulată de inculpatul (I) privind schimbarea programului de vizitare a minorei s-a fixat primul termen de judecată în 16 decembrie 2015, când s-a dispus amânarea judecării cauzei pentru 03 februarie 2015, printre altele, în vederea audierii martorilor (...) și (...).

La termenul de judecată din 03 februarie 2015 s-au prezentat în instanță atât inculpatul, cât și persoana vătămată, precum și martorul (...), lipsind martora (Pv1).

Persoana vătămată (Pv1) a depus la dosar o adeverință medicală privind-o pe martora  (Pv1), susținând că aceasta nu s-a putut prezenta în instanță întrucât este bolnavă și obligându-se să o prezinte la următorul termen de judecată.

Întrucât nu știa cât o să dureze dezbaterile, persoana vătămată (Pv1) i-a cerut mamei sale, martora (...), să o aștepte pe persoana vătămată minoră (...) și să o conducă de la școală acasă.

Martora (...) a așteptat-o pe minoră în incinta școlii, însă, în jurul orei 12:00, la școală a ajuns și inculpatul (I), care a început să o filmeze și să o pozeze cu telefonul mobil.

Martora (...) s-a speriat și  a sunat-o inițial pe fiica sa, martora (...), pe care a rugat-o să sune organele de poliție, însă aceasta nu a putut-o ajuta pentru că era la serviciu, motiv pentru care martora a sunat-o pe persoana vătămată (Pv1), care în acel moment se deplasa din (...) spre (...).

Persoana vătămată (Pv1) a mers la școală și l-a găsit pe inculpat în fața școlii, așteptând ca mama sa, (...) și minora (...) să iasă în stradă.

După ce martora (...) și minora (...) au ieșit de la școală, au urcat în autoturismul persoanei vătămate (Pv1), inculpatul filmându-le cu telefonul mobil, acesta începând că înconjoare autoturismul, fapt pentru care persoana vătămată (Pv1) nu a putut porni autoturismul, fiind nevoită să coboare și să-i ceară acestuia să nu le mai filmeze.

Din declarațiile date de persoana vătămată minoră (...) pe parcursul procesului penal, care se coroborează cu declarațiile persoanei vătămate  (Pv1) și ale martorilor (...) – bunica minorei și  (...) – învățătoarea minorei, rezultă că, într-adevăr, inculpatul le-a filmat pe cele două persoane vătămate și pe martora (...) cu această ocazie.

Curtea a constatat că, în ceea o privește pe persoana vătămată (...) în cauză nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte că inculpatul (I) ar fi urmărit-o în alte ocazii pe minoră, sau ar fi supravegheat școala unde aceasta învață, fără drept sau fără vreun interes legitim.

În acest sens Curtea a reținut că în declarația dată în fața instanței de fond în ședința publică din 03 iulie 2020, persoana vătămată (Pv1) a arătat că inculpatul nu a luat-o niciodată pe minoră de la școală împotriva voinței acesteia, sau fără acordul ei și că o singură dată și-a manifestat intenția în acest sens, însă, ca urmare a discuției pe care au purtat-o, inculpatul a înțeles că nu are voie să facă acest lucru ca urmare a celor dispuse prin hotărârea judecătorească de stabilire a programului de vizitare.

De asemenea, din declarațiile martorei (...), învățătoarea minorei, rezultă că inculpatul (I) venea de obicei la deschiderea anului școlar sau la serbări, la unele dintre ședințele cu părinții, nevăzându-l să vină frecvent în pauze sau în incinta școlii. De asemenea, martora a arătat că nu a existat vreun caz în care inculpatul să dorească să o ia pe minoră de la școală, astfel ca ea să fie obligată să intervină pentru a nu-i permite acest lucru.

Din declarațiile persoanelor vătămate și ale martorelor (...) și (...) rezultă că minorei îi este frică ca tatăl său să nu o ia cu forța de lângă mama sa, deși din nicio probă administrată în cauză nu rezultă ca inculpatul să fi avut măcar vreodată o astfel de intenție și cu atât mai puțin să efectueze vreo acțiune în acest sens.

În declarația dată în fața instanței de fond, inculpatul (I) a arătat că în ziua de 03 februarie 2015 s-a deplasat la școală pentru a se interesa de situația școlară a minorei și, pentru că a văzut-o pe bunica acesteia, martora (...), care nu se prezentase în acea zi în instanță pentru a fi audiată ca martor, persoana vătămată (Pv1) susținând că aceasta este bolnavă, a fost revoltat, acesta fiind motivul pentru a filmat-o, în vederea preconstituirii unei probe pe care însă ulterior nu a folosit-o în procesul civil.

În fața acestei instanțe inculpatul (I) a susținut că relația sa cu fetița nu este una normală datorită atitudinii fostei sale soții, persoana vătămată (Pv1), respectiv datorită presiunii pe care aceasta o exercitări asupra fetiței, din dorința de a se răzbuna pe el.

În consecință, Curtea a opinat că în cauză nu a fost dovedit la standardul de probă dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că inculpatul (I) a urmărit-o în mod repetat fără drept sau un interes legitim pe persoana vătămată (...), în cauză nefiind întrunite nici sub aspect obiectiv și nici subiectiv elementele constitutive ale infracțiunii de hărțuire prevăzute de art. 208 alin. (1) Cod penal, condiții în care mod corect instanța de fond a dispus achitarea inculpatului de sub acuzația comiterii acestei infracțiuni în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I Cod procedură penală.

Susținerile parchetului formulate prin apelul declarat în cauză în sensul că din declarațiile martorei (...), care se coroborează cu raportul de evaluare psihologică nr. (...)/01.03.2018 întocmit de DGASPC (...) rezultă că părții civile i-ar fi fost cauzată o stare de temere prin acțiunile inculpatului vizează în fapt relația dintre inculpat și fiica sa, nefăcându-se referire la nicio probă din care să rezulte că minora ar resimți o stare de temere ca urmare a faptului că ar fi fost urmărită în mod repetat de tatăl ei.

Relevante în acest sens sunt declarațiile date pe parcursul procesului penal persoana vătămată minoră (...) a susținut că îi este frică de tatăl său, însă această stare de temere are alte motive, minora susținând că îi este temă de tatăl său pentru „îi poate face rău, pentru că este impredictibil”, respectiv pentru că nu-i respectă dorințele și își impune propria voință.

Și în raportul de evaluare psihologică efectuat în cauză s-a arătat că minora a relatat că în mai multe situații s-a simțit în pericol, i-a fost teamă sau s-a simțit umilită și jignită, descriind relația cu tatăl său ca fiind una neplăcută și de neîncredere, nefiind niciodată apropiată, pentru că acesta a părăsit-o pe mama sa atunci când ea avea doar două luni. De asemenea, minora a relatat că atunci când este în vizită la tatăl său nu se simte bine, deoarece acesta nu se ocupă de ea, o critică și o ironizează.

În fața acestei curți de apel inculpatul (I) a susținut că nu poate avea o relație normală cu fetița sa datorită presiunii enorme pe care fosta sa soție, persoana vătămată (Pv1), din dorința de a se răzbuna pe el, o exercită asupra fetiței.

Curtea a considerat că relația tensionată existentă între inculpat, fosta sa soție și fosta sa soacră s-a răsfrânt și asupra relației dintre inculpat și fetița sa și că, așa cum s-a reținut în raportul de evaluare psihologică efectuat de DGASPC, interesul superior al copilului este acela de a dezvolta relații pozitive cu ambii părinți și, în același timp aceștia să țină cont de nevoile, preferințele, dorințele minorei și, ori de câte ori este posibil, să răspundă acestora.

Pentru aceste considerente, atât apelul parchetului, cât și apelul părții civile (...) au fost apreciate ca nefondate și au fost respinse ca atare.

În ce privește temeiul achitării, Curtea a considerat că în mod corect instanța de fond a dispus achitarea inculpatului (I) de sub acuzația comiterii infracțiunii de hărțuire a persoanei vătămate minore (...) în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I Cod procedură penală, prevederea faptei în legea penală semnificând, în fapt, întrunirea în concret a tuturor elementelor de conținut ale incriminării.

2. Cu privire la acuzația de hărțuire a persoanei vătămate (Pv1)

Curtea a reținut că din declarațiile persoanei vătămate (Pv1), care se coroborează cu cele ale martorilor (...), (...) și (...) rezultă că, într-adevăr, în mod repetat, inculpatul (I), fără drept sau fără un interes legitim, a urmărit-o pe persoana vătămată (Pv1) și i-a supravegheat locuința.

Astfel, persoana vătămată (Pv1) și martora (...) au arătat în declarațiile date în cursul urmăririi penale că, în perioada ianuarie - aprilie 2016, l-au văzut pe inculpatul (I) supraveghind imobilul unde locuiesc de 10 ori.

Declarațiile acestora se coroborează cu cele ale martorei (...) care a arătat că în perioada ianuarie - aprilie 2016, când era pe rol dosarul având ca obiect schimbarea programului de vizitare a minorei,  l-a văzut pe inculpatul (I) de aproximativ 6 ori, stând în fața casei și după ce se termina programul de vizitare, iar odată l-a văzut pe geam cum supraveghea locuința și filma casa, precum și cele ale martorei (...), vecina persoanei vătămate (Pv1), care în fața instanței de fond și a acestei curți de apel, a arătat că l-a văzut de 3-4 ori pe inculpatul (I) stând pe stradă și făcând poze sau filmând locuința persoanelor vătămate.

Relevant este și faptul că, în declarația dată în faza de urmărire penală în 24 noiembrie 2016, persoana vătămată minoră (...) a arătat că l-a văzut de mai multe ori pe tatăl său venind în apropierea locuinței lor, de pe str. (...), nr. (...), din (...) cu mașina sa, iar într-o zi l-a auzit în timp ce vorbea la telefon și spunea că stă în fața casei lor, pentru ca lor să le fie frică, această alegație a minorei fiind confirmată de martora (...) în declarațiile date în fața acestei curți de apel, aceasta relatând că l-a auzit pe inculpat vorbind la telefon în timp ce se afla în fața casei lor, comunicându-i interlocutorului că stă în fața casei lor pentru a „băga frica în ele”.

În raport de cele mai sus arătate, Curtea a considerat că în cauză s-a dovedit, dincolo de orice îndoială rezonabilă, faptul că în perioada ianuarie - aprilie 2016, inculpatul (I) a urmărit-o pe fosta sa soție, persoana vătămată (Pv1), stând în afara orelor de stabilite pentru vizitarea minorei, în fața casei în care acestea locuiau și supraveghind locuința.

Având în vedere relația tensionată existentă între inculpatul (I) și fosta sa soție, (Pv1), precum și fosta sa soacră, (...), tensiune accentuată în perioada în care s-a desfășurat procesul având ca obiect cererea inculpatului de schimbare a programului de vizitare a minorei (...), precum și comportamentul pe care inculpatul l-a avut pe durata căsătoriei față de fosta sa soție, Curtea a opinat că aceste acțiuni ale inculpatului au fost de natură a-i crea o temere persoanei vătămate.

Ca atare, Curtea a apreciat că fapta inculpatului (I) care, în perioada ianuarie - aprilie 2016 a urmărit-o în mod repetat, fără drept și fără un interes legitim pe persoana vătămată (Pv1) și a procedat la supravegherea locuinței acesteia, situată în (...), str. (...), cauzându-i în acest mod o stare de temere, este tipică, întrunind atât sub aspect obiectiv, cât și subiectiv elementele constitutive ale infracțiunii de hărțuire, prevăzută de art. 208 alin. (1) Cod penal.

Elementul material al laturii obiective constă în acțiunea inculpatului de a o urmări în mod repetat pe persoana vătămată (Pv1) și de a-i supraveghea locuința, fără drept și fără un interes legitim, urmarea imediată constă în starea de pericol creată la adresa libertății psihice a persoanei vătămate, încălcare care i-a cauzat o stare de temere, iar între acțiunile inculpatului și starea de temere resimțită de persoana vătămată există o legătură de cauzalitate directă.

Sub aspectul laturii subiective inculpatul a acționat cu intenție, în modalitatea reglementată de art. 16 alin. (3) lit. (a) Cod penal, prevăzând că prin acțiunile sale de a o urmări și de a supraveghea locuința persoanei vătămate îi creează acesteia o stare de temere și urmărind producerea acestei consecințe (intenție directă).

Analiza de ansamblu a materialului probator administrat în cauză relevă că sunt îndeplinite condițiile obiective și subiective prevăzute de art. 80 Cod penal pentru a dispune renunțarea la aplicarea pedepsei.

Cu privire la condițiile obiective Curtea a constatat că:

(i)pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de hărțuire, prevăzută de art. 208 alin. (1) Cod penal este închisoarea de la 3 la 6 luni sau amenda;

(ii)infracțiunea comisă de inculpat are o gravitate redusă in concreto, față de natura și întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă, motivul și scopul urmărit (inculpatul a comis infracțiunea în perioada în care se afla pe rol dosarul având ca obiect schimbarea programului de vizitare a minorei).

Cu privire la condițiile subiective Curtea a constatat că:

(i)inculpatul (I) nu a mai fost anterior condamnat printr-o hotărâre definitivă, astfel cum rezultă din copia cazierului judiciar, nefiind cunoscut cu antecedente penale;

(ii)inculpatul (I) nu a beneficiat în ultimii 2 ani de măsura renunțării la aplicarea pedepsei;

(iii)inculpatul (I) nu s-a sustras de la urmărirea penală ori de la judecată și nici nu a încercat să zădărnicească aflarea adevărului ori tragerea sa la răspundere penală, prezentându-se atât în fața organelor de urmărire penală, cât și în fața instanței de fond și a celei de control judiciar.

Curtea a reținut totodată că inculpatul (I) este o persoană matură (46 de ani), este integrat social, are o ocupație și în prezent și un loc de muncă, are studii medii, iar anterior comiterii infracțiunii a avut o conduită corectă, până la această vârstă neexistând situații în care să încalce normele legale.

Deopotrivă, inculpatul (I) a conștientizat care sunt urmările adoptării unui comportament contrar normelor legale, condiții în care, în raport de posibilitățile sale de îndreptare, aplicarea unei pedepse ar fi inoportună având în vedere consecințele pe care le-ar avea asupra persoanei inculpatului.

Pentru aceste considerente, în baza art. 80 Cod penal s-a renunțat la aplicarea pedepsei față de inculpatul (I) pentru comiterea infracțiunii de hărțuire, prevăzută de art. 208 alin. (1) Cod penal și, în baza art. 81 Cod penal, i s-a aplicat un avertisment.

În ceea ce privește acțiunea civilă exercitată în cauză, Curtea a reținut că persoana vătămată (Pv1) s-a constituit parte civilă solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 1.500 euro cu titlu de daune morale.

Curtea a constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru a reține răspunderea civilă delictuală a inculpatului (I), prin fapta ilicită comisă de acesta cu vinovăție persoanei vătămate (Pv1) fiindu-i creat un prejudiciu, constând în starea de temere ce i-a fost cauzată ca urmare a încălcării libertății sale psihice, iar între fapta inculpatului și prejudiciul cauzat persoanei vătămate există legătură de cauzalitate.

Curtea a apreciat că evaluarea bănească a suferințelor părții civile trebuie să se realizeze în echitate, daunele materiale netrebuind să constituie o sancțiune excesivă pentru cel care este obligat și nicio sursă de îmbogățire nejustificată pentru cel căruia i se acordă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatului Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.

În raport de circumstanțele concrete ale cauzei, de consecințele negative suferite de partea civilă pe plan psihic și de măsura în care libertatea sa psihică a fost încălcată prin acțiunile inculpatului, Curtea a apreciat că suma de 1.000 euro în echivalent în lei la cursul BNR la data plății este suficientă, echitabilă și proporțională, cu suferințele susceptibil a-i fi fost cauzate părții civile, nefiind nici pur simbolică și nici de natură să ducă la o îmbogățire fără just temei.

Față de cele ce preced, în baza art. 421 pct. (1) lit. b) Cod procedură penală, a fost respins ca nefondat apelul declarat de partea civilă (PV2), prin reprezentantul legal (Pv1), împotriva sentinței penale nr. (...) din 28 octombrie 2019 pronunțate de Judecătoria (...) în dosarul nr. (...)/2018.

În baza art. 421 pct. (2) lit. a) Cod procedură penală, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria (...) și de partea civilă (Pv1) împotriva sentinței penale nr. (...) din 28 octombrie 2019 pronunțată de Judecătoria (...) în dosarul nr. (...)/2018, care a fost desființată în parte și, rejudecând, în baza art. 80 Cod penal s-a renunțat la aplicarea pedepsei față de inculpatul (I) pentru comiterea infracțiunii de hârțuire, prevăzută de art. 208 alin. (1) Cod penal (persoana vătămată (Pv1).

În baza art. 81 Cod penal i s-a aplicat inculpatului (I) un avertisment.

În baza art. 397 Cod procedură penală, cu referire la art. 25 alin. (1) Cod procedură penală și art. 1357 Cod civil, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă (Pv1) și s-a dispus obligarea inculpatului (I) la plata în favoarea acesteia a sumei de 1.000 euro, în echivalent în lei la cursul Băncii Naționale a României de la data plății, cu titlu de daune morale.

În baza art. 276 alin. (1) și (2) Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul (I) la plata sumei de 3.700 lei în favoarea părții civile (Pv1) cu titlu de cheltuieli judiciare în primă instanță și apel.

În baza art. 274 alin. (1) Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul (I) la plata sumei de 600 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului (faza de urmărire penală, faza de cameră preliminară și faza de judecată).

În baza art. 275 alin. (2) Cod procedură penală, a fost obligată partea civilă (PV2), prin reprezentantul legal (Pv1), la plata sumei de 100 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare în favoarea statului în apel.

În baza art. 275 alin. (3) Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate în apelurile parchetului și al părții civile (Pv1) au rămas în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) Cod procedură penală cu referire la art. 272 alin. (1) Cod procedură penală, s-a dispus plata din fondul Ministerului Justiției a sumei de 69,45 lei, contravaloarea serviciului prestat de traducătorul autorizat de limbă maghiară (...) pe durata a trei ore.

Domenii speta

Spete similare