Acțiune în daune delictuale. Aplicarea dreptului străin și dreptului intern

LITIGII CU PROFESIONIȘTI

Acțiune în daune delictuale. Aplicarea dreptului străin și dreptului intern

- art. 532 alin. 1, art. 1371 alin. 1, art. 1391 alin. 1 Cod civil

- Decizia ICCJ nr. 12/2016, pronunțată în dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României partea I nr. 498 din 04.07.2016

- Regulamentul CE nr. 864/2007, Directiva nr. 72/66/CEE și Directiva 2009/103/CE

- Cauza CEDO Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit

Potrivit art. 3 alin. 2 liniuța a 2-a din Directiva nr. 72/66/CEE și cele ale art. 3 alin. 3 lit. b) din Directiva 2009/103/CE, paguba sau vătămarea se despăgubesc în conformitate cu legislația internă în vigoare privind asigurarea obligatorie în statul membru de pe teritoriul căruia provine în mod obișnuit vehiculul, iar, conform art. 1 pct. 4 din Directiva nr. 72/66/CEE, teritoriul din care provine în mod obișnuit vehiculul, reprezintă teritoriul statului în care este înmatriculat vehiculul.

Chiar și în situația în care, s-ar avea în vedere dispozițiile art. 2642 alin. 1 lit. a) și c) Cod civil român, reclamanții, pentru pretențiile de reparații întemeiate pe o atingere adusă vieții private sau personalității, aveau dreptul de alegere între legea statului reședinței lor obișnuite ori legea statului în care autorul daunei își are reședința obișnuită ori sediul social.

Răspunderea contractuală a asigurătorului intervine, potrivit condițiilor speciale ale contractului de asigurare, fără limitarea sumei pentru vătămare corporală și limitat la suma menționată pentru daune materiale, însă doar în situația în care se stabilește responsabilitatea persoanei asigurate.

Potrivit art. 4 alin. 2 din Regulamentul CE nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale, în cazul în care persoana a cărei răspundere este invocată și persoana care a suferit prejudiciul își au reședința obișnuită în aceeași țară în momentul producerii prejudiciului, se aplică legea respectivei țări, or, în speță atât reclamanții apelanți, cât și pârâtul intimat (P1), aveau domiciliul în România.

În această ordine de idei, legea aplicabilă raporturilor juridice dintre reclamanți și pârâtul intimat, având ca obiect răspunderea civilă delictuală a celui din urmă, este legea română.

Corect a delimitat prima instanță legea aplicabilă, ținând cont de raporturile juridice diferite dintre reclamanți și asigurător pe de o parte și dintre reclamanți și intimatul pârât, pe de altă parte, din moment ce, așa cum s-a mai precizat, răspunderea contractuală a asiguratorului intervine, doar în situația în care s-a stabilit responsabilitatea persoanei asigurate, în condițiile legii române.

În condițiile în care instanța de fond a stabilit culpa concurentă, aceasta trebuia să determine, în mod distinct și gradul de culpă și, doar mai apoi întinderea despăgubirilor.

Potrivit art. 1371 alin. 1 Cod civil, în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Prin Decizia nr. 12/2016, pronunțată la data de 16.05.2016, de ÎCCJ, în dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României partea I nr. 498 din 04.07.2016 fapta victimei, care a contribuit la cauzarea prejudiciului și care a concurat cu cea a autorului faptei ilicite, devine o cauză străină ce afectează în mod direct raportul de cauzalitate și, indirect, prin aceasta, celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale reținute în sarcina autorului faptei ilicite.

Instanța a reținut culpa concurentă a victimei în producerea prejudiciilor suferite de acesta, astfel încât, întinderea despăgubirilor la care sunt îndreptățiți trebuie să fie direct proporțională cu ponderea contribuției asiguratului pârât, și implicit a asigurătorului.

Cuantificarea prejudiciului moral (daunele morale) nu este supusă unor criterii legale de determinare, iar în absența unor asemenea criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea sunt stabilite de instanța de judecată în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului auto, importanța valorilor lezate acesteia, în ce măsură au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite, în ce măsură i-a fost afectată situația familială, socială și profesională.

Despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că acestea nu se probează, ci se stabilesc de instanța de judecată prin evaluare. În acest scop, pentru ca evaluarea sa nu fie una subiectivă ori pentru a nu se ajunge la o îmbogățire fără just temei, în cazul vătămărilor aduse persoanei este necesar să fie luate în considerare suferințele fizice și morale susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârșită de pârât, precum și de toate consecințele acesteia, așa cum rezultă din actele medicale ori de alte probe administrate. Întinderea răspunderii civile delictuale nu este limitată de posibilitățile de plată ale inculpatului, principiul aplicabil fiind cel al reparării integrale a prejudiciului material și moral cauzat prin fapta săvârșită.

De asemenea, referitor la acordarea daunelor morale, stabilirea acestora trebuie să aibă în vedere principiul echității. Astfel, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit), nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit. Pentru acest motiv, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Curtea de Apel Oradea – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal

Decizia nr. 182 din 23 iulie 2020

Prin Sentința nr. (...) din 29.10.2019, Tribunalul (...) a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul (P1) ca neîntemeiată.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamanții (R1), CNP (...), (R2), CNP (...) și (R3), CNP (...), toți cu domiciliul procedural ales la Birou avocat (...) situat în (...), în contradictoriu cu pârâții (P2), cu sediul procesual la împuternicit societatea (S) SRL din (...) și (P1), cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat “(...)” situat în (...).

A obligat pârâta (P2) la plata sumei de 80 lei și a sumei de 60.000 lei cu titlu de daune materiale și daune morale în favoarea reclamantului (R), la plata sumei de 315 lei lunar de la data de 14.12.2016 până la majorat cu titlu de rentă lunară și la plata sumei de 80.000 lei cu titlu de daune morale în favoarea reclamantului (R2) și la plata sumei de 80.000 lei cu titlu de daune morale în favoarea reclamantului (R3).

A respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul (P1) ca neîntemeiată.

A obligat pârâta (P2) la plata sumei de 4.752,50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâtul (P1), instanța a reținut următoarele:

În susținerea acestei excepții, pârâtul a invocat dispozițiile art. 54 din Legea nr. 136/1995.

Cu privire la dreptul aplicabil în cauză, tribunalul a constatat că pretențiile reclamanților sunt întemeiate pe contractul de asigurare nr. (...)/02.04.2013 prin care autovehiculul marca (...), cu nr. de înmatriculare (...) a fost asigurat pentru răspundere civilă de (P2).

Fapta ilicită, care a produs prejudiciul pentru care se solicită despăgubiri, a fost stabilită prin hotărârea din data de 11.01.2016 în dosar nr. (...)/2015/32 de instanțele penale din Ungaria și constă în săvârșirea de către pârâtul (P1) a infracțiunii de cauzare din neglijență a unui accident rutier (pct. b) alin. 2, alin. 1 art. 235 Cod penal.

Potrivit art. 3 alin. 2 liniuța a 2-a din Directiva nr. 72/66/CEE, paguba sau vătămarea se despăgubesc în conformitate cu legislația internă în vigoare privind asigurarea obligatorie în statul membru de pe teritoriul căruia provine în mod obișnuit vehiculul, iar, conform art. 1 pct. 4, “teritoriul din care provine în mod obișnuit vehiculul” înseamnă teritoriul statului în care este înmatriculat vehiculul. Aceleași dispoziții sunt prevăzute și la art. 3 alin. 3 lit. b) și art. 1 pct. 4 lit. a) din Directiva 2009/103/CE.

Prin urmare, întrucât așa cum rezultă din hotărârea pronunțată de instanțele din Ungaria, autovehiculul implicat în accident era înmatriculat în Franța, această țară este teritoriul din care provine în mod obișnuit vehiculul în sensul dispozițiilor art. 1 pct. 4 din Directiva nr. 72/66/CEE și art. 1 pct. 4 lit. a) din Directiva 2009/103/CE, ceea ce înseamnă că, în conformitate dispozițiile art. 3 alin. 2 liniuța a 2-a din Directiva nr. 72/66/CEE și cele ale art. 3 alin. 3 lit. b) din Directiva 2009/103/CE, în cauză este aplicabilă legislația franceză privind asigurarea obligatorie.

Așa cum rezultă din Condițiile generale Asigurare Auto, anexă la contractul de asigurare sus menționat încheiate în temeiul Codului asigurărilor francez, printre asigurați se numără și orice persoană care conduce vehiculul asigurat, iar asigurarea acoperă răspunderea persoanelor asigurate atunci când un terț suferă daune materiale și/sau corporale cu ocazia unui accident în care este implicat vehiculul asigurat (filele nr. 150 - 181, vol. III). Garanția a fost acordată fără limitarea sumei pentru vătămare corporală și limitată pentru daune materiale la suma menționată în condițiile speciale. În cazul în care se stabilește responsabilitatea persoanei asigurate, asiguratorul plătește, în locul acestuia, indemnizațiile care sunt în sarcina sa.

În consecință, întrucât așa cum rezultă din Condițiile generale Asigurare Auto, anexă la contractul de asigurare pe care este întemeiată acțiunea, pentru a fi angajată răspunderea asiguratorului este necesar să se stabilească în prealabil responsabilitatea persoanei asigurate, tribunalul a apreciat că pârâtul are calitate procesuală în prezenta cauză în calitate de persoană care a condus autovehiculul asigurat, deci în calitate de persoană asigurată. Dispozițiile art. 54 din Legea nr. 136/1995 invocate de pârât nu sunt aplicabile în speță, deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, în ceea ce privește asigurarea de răspundere civilă, este aplicabilă legea franceză. Pentru aceste motive, tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârât ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut următoarele:

Din hotărârea pronunțată în data de 11.01.2016 în dosar nr. (...)/2015/32 de instanțele penale din Ungaria rezultă că, la data de (...).07.2014, (P1) a circulat cu autovehiculul proprietatea defunctei (D), cu nr. de înmatriculare (...), înmatriculat în Franța, marca (...), pe autostrada M3, calea de rulare din dreapta, din direcția Budapesta în direcția Debrecen, pe banda de circulație exterioară. Ajungând la borna kilometrică 152+490 m a autostrăzii, din cauza neatenției cauzate de adormirea pentru scurtă durată, a observat târziu autoutilitara (...) în fața lui, condusă de (Y), cu nr. de înmatriculare (...), care circula în mod regulamentar pe banda exterioară a autostrăzii. În vederea evitării ciocnirii celor două autovehicule, (P1) a tras brusc volanul la stânga, în urma cărei manevre autovehiculul a alunecat și a deraiat pe banda interioară, după care s-a lovit de parapetul aflat lângă banda din stânga (filele nr. 79 - 81, vol. I).

În urma rostogolirii autovehiculului, pasagera din spate (D), care călătorea pe scaunul din dreapta spate, fără centura de siguranță legată, a căzut din autovehicul pe lângă acesta și a suferit răni grave, pierzându-și viața la fața locului.

(R1), care circula ca pasager pe scaunul din dreapta al autoturismului și care avea cuplată centura de siguranță, a suferit răni grave, cu perioadă de vindecare de peste opt zile. (R2) și (R3), care se aflau pe scaunele din spate, fără a purta centura de siguranță, au suferit răni ușoare, cu o perioadă de vindecare de sub opt zile.

Prin această hotărâre s-a reținut vinovăția pârâtului (P1) în săvârșirea infracțiunii de cauzare din neglijență a unui accident rutier (pct. b). alin. 2, alin. 1 art. 235 Cod penal.

Așa cum rezultă din certificatele de naștere (...) și (...) coroborate cu certificatul de căsătorie (...) și cu certificatul de deces (...), reclamantul (R1) este soțul defunctei (D), iar reclamanții (R2) și (R3) sunt copiii defunctei (filele nr. 8, 9, 11, 12, vol. I).

Conform contractului nr. (...)/02.04.2013, autovehiculul marca (...), cu nr. de înmatriculare (...) a fost asigurat pentru răspundere civilă de (P2), pentru perioada 01.03.2014 -  30.03.2015 (filele nr. 247 - 250, vol. I).

Prin acțiunea formulată reclamanții au solicitat despăgubiri atât de la asiguratorul vehiculului implicat în accident, cât și de la persoana vinovată de producerea accidentului. S-a solicitat obligarea acestora în solidar.

Tribunalul a constatat însă că temeiurile răspunderii celor doi pârâți sunt diferite. Astfel, răspunderea societății de asigurare izvorăște din contractul de asigurare, fiind astfel vorba despre o răspundere contractuală. Răspunderea celui de-al doilea pârât izvorăște din săvârșirea faptei pentru care a fost condamnat prin hotărârea pronunțată în data de 11.01.2016 în dosar nr. (...)/2015/32 de instanțele penale din Ungaria, fiind vorba deci de o răspundere civilă delictuală.

Cu privire la răspunderea pârâtului (P1), tribunalul a reținut cu prioritate dispozițiile art. 4 alin. 2 din Regulamentul CE nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale, potrivit cărora, în cazul în care persoana a cărei răspundere este invocată și persoana care a suferit prejudiciul își au reședința obișnuită în aceeași țară în momentul producerii prejudiciului, se aplică legea respectivei țări.

Din cererea de chemare în judecată și din întâmpinarea depusă de pârâtul (P1), rezultă că aceștia au domiciliul în România, ceea ce înseamnă că, potrivit textului legal sus menționat, legea aplicabilă raporturilor juridice dintre aceștia având ca obiect răspunderea civilă delictuală a pârâtului (obligații necontractuale) este legea română.

Potrivit art. 1357 alin. 1 Cod civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, iar conform art. 1385 alin. 1 Cod civil, prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Pe de altă parte, conform art. 1387 alin. 1 Cod civil, în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condițiile art. 1388 și 1389, după caz, echivalentul câștigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacității sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală și, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit, precum și orice alte prejudicii materiale.

Întrucât așa cum rezultă din hotărârea pronunțată în data de 11.01.2016 în dosar nr. (...)/2015/32 de instanțele penale din Ungaria, în urma accidentului rutier din data de (...).07.2014, reclamanții au suferit vătămări ale integrității corporale, rezultă că aceștia sunt îndreptățiți la despăgubiri conform dispozițiilor art. 1387 alin. 1 Cod civil.

În ceea ce privește pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă, tribunalul a constatat că prin acțiunea formulată reclamanții nu au solicitat despăgubiri cu acest titlu. Cu privire la cheltuielile medicale, reclamanții au depus la dosar chitanța nr. 32 din care rezultă că reclamantul (R) a achitat suma de 80 lei reprezentând consultație medicală/pansament (fila nr. 20, vol. I). Pentru suma de 2.608,91 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare în perioada 29.07.2014 - 06.08.2014, tribunalul a reținut că din probele administrate în cauză nu rezultă că această sumă a fost achitată de reclamant pentru a fi considerată cheltuială de îngrijire medicală conform art. 1387 alin. 1 Cod civil. Decontul de cheltuieli emis de Spitalul Clinic Județean de Urgență (...) nu face dovada achitării efective a aceste sume de către reclamant (fila nr. 22, vol. I). Prin urmare, având în vedere probele administrate în cauză, tribunalul a apreciat că reclamantul (R) este îndreptățit la despăgubiri materiale în valoare de 80 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare.

Cu privire la cheltuielile de înmormântare, art. 1392 Cod civil prevede că cel care a făcut cheltuieli pentru înmormântarea victimei are dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli.

Din probele administrate în cauză nu rezultă însă cuantumul acestor cheltuieli, motiv pentru care tribunalul a apreciat că pretențiile reclamanților având ca obiect acordarea cheltuielilor de înmormântare nu sunt întemeiate.

În ceea ce privește valoarea autovehiculului implicat în accident, tribunalul a constatat că din probele administrate în cauză nu rezultă că acest autovehicul se află în proprietatea reclamanților pentru ca pagubele produse acestuia să fie considerate o pierdere a acestora în sensul dispozițiilor art. 1385 Cod civil. Din hotărârea pronunțată de instanța penală din Ungaria rezultă că acesta s-ar fi aflat în proprietatea defunctei (D). Este adevărat că reclamanții au vocație la succesiunea defunctei (D), dar instanța a apreciat că această vocație nu este suficientă pentru a solicita despăgubiri pentru pagubele produse bunurilor acesteia, ci este necesar să se efectueze partajul succesoral. Pe de altă parte, din probele administrate în cauză nu rezultă care este valoarea pagubelor produse acestui autovehicul. Pentru aceste motive, tribunalul a apreciat că și aceste pretenții ale reclamanților sunt neîntemeiate.

Având în vedere cele reținute mai sus, tribunalul a apreciat că, în temeiul probelor administrare în cauză, reclamantul (R) este îndreptățit la despăgubiri materiale în valoare de 80 de lei reprezentând cheltuieli de îngrijire medicală.

Referitor la despăgubirile materiale solicitate de reclamanții (R2) și (R3) cu titlu de rentă viageră, respectiv pensie de întreținere, tribunalul a reținut următoarele:

Potrivit art. 1390 alin. 1 și 3 Cod civil, despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptățiți, potrivit legii, la întreținere din partea celui decedat. La stabilirea despăgubirii se va ține seama de nevoile celui păgubit, precum și de veniturile pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea.

De asemenea, așa cum rezultă din art. 1390 alin. 3 coroborat cu art. 1387 alin. 2 Cod civil, despăgubirea pentru pierderea câștigului din muncă se acordă sub formă de prestații bănești periodice, iar conform art. 1390 alin. 3 coroborat cu art. 1388 alin. 1, 2 și 3 Cod civil, despăgubirea pentru pierderea câștigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă din ultimul an înainte de pierderea capacității de muncă. Cu toate acestea, dacă cel păgubit face dovada posibilității obținerii unui venit din muncă mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, iar acesta nu a fost pus în executare, se va ține seama la stabilirea despăgubirii de aceste venituri. Dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională și nici nu era în curs să o primească, despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie.

În plus, instanța a reținut și dispozițiile art. 525 alin. 1 Cod civil, potrivit cărora minorul care cere întreținere de la părinții săi, se află în nevoie dacă nu se poate întreține prin munca sa, chiar dacă ar avea bunuri, precum și dispozițiile art. 529 alin. 2 Cod civil, conform cărora când întreținerea este datorată de părinte, ea se stabilește până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil și o treime pentru 2 copii.

S-a mai reținut că, așa cum rezultă din HG nr. 937/2018, începând cu data de 1 ianuarie 2019, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, prevăzut la art. 164 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se stabilește în bani, fără a include sporuri și alte adaosuri, la suma de 2.080 lei lunar, pentru un program normal de lucru în medie de 167,333 ore pe lună, reprezentând 12,43 lei/oră, ceea ce înseamnă că valoarea salariului minim net pe economie este de 1.263 lei.

Prin urmare, având în vedere că defuncta (D) avea în întreținere un minor (R2), celălalt copil fiind major), că din probele administrate în cauză nu rezultă venitul lunar obținut de aceasta anterior accidentului, instanța a apreciat că, în temeiul art. 1390 alin. 1 și 3 coroborat cu art. 1388 alin. 3, cu art. 525 alin. 1, art. 529 alin. 2 și art. 532 alin. 1 Cod civil, reclamantul (R2) este îndreptățit să primească, cu titlu de rentă lunară, o pătrime din salariul minim net pe economie, de la data 14.12.2016 (data înregistrării cererii de chemare în judecată) până la majoratul acestuia, respectiv suma de 315 lei.

Întrucât din probele administrate în cauză nu rezultă că reclamantul (R3) era îndreptățit la întreținere din partea defunctei (D) conform dispozițiilor art. 1390 alin. 1 Cod civil, tribunalul a apreciat că pretențiile acestuia privind plata unei rente viagere cu titlu de despăgubire sunt neîntemeiate.

În ceea ce privește daunele morale, instanța a reținut dispozițiile art. 1391 alin. 1 și 2 Cod civil, potrivit cărora în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială. Instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri descendenților pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui prejudiciu.

Având în vedere că toți reclamanții au suferit vătămări ale integrității corporale în accidentul din data de (...).07.2014, iar defuncta (D) era mama, respectiv soția reclamanților, instanța a apreciat că aceștia sunt îndreptățiți, în temeiul dispozițiilor legale sus menționate, să primească despăgubiri. În opinia instanței, reclamanții (R2) și (R3) sunt îndreptățiți la despăgubiri în temeiul alin. 1 al art. 1391 Cod civil și în situația în care se reține o culpă comună în producerea prejudiciului. Astfel, este adevărat că așa cum rezultă din hotărârea pronunțată de instanța din Ungaria, aceștia nu purtau centură de siguranță în momentul accidentului, contribuind astfel și prin fapta lor la producerea prejudiciului, însă culpa comună nu înlătură dreptul acestora la despăgubiri, ci influențează întinderea despăgubirilor, motiv pentru care instanța a ținut cont de această împrejurare la stabilirea cuantumului daunelor morale.

Cu privire la întinderea despăgubirilor pentru prejudicii nepatrimoniale, instanța a reținut că nu există criterii legale pentru determinarea suferinței cauzate de vătămarea integrității corporale sau de decesul unei persoane, traumele create în aceste situații fiind foarte mari. Daunele morale nu reprezintă o reparare a prejudiciului, ci ele au rolul de a compensa respectivele prejudicii. În același timp, sumele acordate cu titlu de daune morale nu trebuie să reprezinte o îmbogățire fără justă cauză, ci ele trebuie sa aibă caracter compensatoriu pentru o suferința certă, rezultată din producerea faptei ilicite.

Prin urmare, având în vedere natura drepturilor personale nepatrimoniale vătămate prin fapta ilicită, respectiv dreptul la integritate corporală și dreptul la viață, gravitatea vătămărilor suferite așa cum acestea au fost reținute prin hotărârea pronunțată de instanța penală din Ungaria (grave în cazul reclamantului (R1) și ușoare, sub opt zile de îngrijiri medicale în cazul celorlalți doi reclamanți), împrejurarea că doar reclamantul (R1) purta centră de siguranță, nu și ceilalți doi reclamanți, relațiile dintre defuncta (D) și reclamanți (soție și mamă), instanța a apreciat că suma de 60.000 lei pentru reclamantul (R1) și suma de 80.000 lei pentru fiecare dintre ceilalți doi reclamanți (R2) și (R3) reprezintă o satisfacție echitabilă acordată reclamanților, aptă să atenueze prejudiciile morale suferite.

Întrucât, potrivit Condițiilor generale Asigurare Auto, anexă la contractul de asigurare pe care este întemeiată acțiunea, în cazul în care se stabilește responsabilitatea persoanei asigurate, asiguratorul plătește, în locul acestuia, indemnizațiile care sunt în sarcina sa, tribunalul a apreciat că obligația de plată a sumelor stabilite de instanță cu titlul de despăgubiri revine societății de asigurare, pârâtul (P1) având calitate de persoană asigurată, conform clauzelor din aceleași Condiții generale întrucât a condus autovehiculul implicat în accident. Obligația de plată va fi stabilită doar în sarcina societății de asigurare și nu în solidar, în sarcina celor doi pârâți, așa cum au solicitat reclamanții întrucât, pe de o parte, potrivit Condițiilor generale sus menționate, asiguratorul plătește, în locul persoanei responsabile, indemnizațiile care sunt în sarcina sa, iar, pe de altă parte, izvorul obligațiilor celor doi pârâți este diferit, contractul pentru societatea de asigurare, respectiv fapta ilicită pentru pârâtul (P1).

Având în vedere toate aceste motive, tribunalul a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta (P2) la plata sumei de 80 lei cu titlu de daune materiale, la plata sumei de 315 lei lunar de la data de 14.12.2016 până la majorat cu titlu de rentă lunară pentru reclamantul (R2) și la plata sumelor de 60.000 lei pentru reclamantul (R1) și suma de 80.000 lei pentru fiecare dintre ceilalți doi reclamanți, (R2) și (R3), cu titlu de daune morale. A respins acțiunea față de pârâtul (P1) ca neîntemeiată.

În baza art. 453 alin. 2 Cod procedură civilă, a obligat pârâta la plata sumei de 4.752,50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând cheltuieli de traducere și copiere (2.752,50 lei) și onorariu avocațial redus (2.000 lei).

Împotriva acestei hotărâri, au formulat apel reclamanții (R1), (R2) și (R3) solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a hotărârii instanței de fond și rejudecând cauza, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, în sensul majorării daunelor morale acordate, acordarea rentei viagere și majorarea pensiei de întreținere.

Apelanții reclamanți apreciază că soluția instanței este netemeinică sub aspectul aprecierii cuantumului daunelor morale acordate, respectiv a neacordării rentei viagere și a cuantumului pensiei de întreținere acordate pentru următoarele considerente:

Familia (R) era o familie care făcea parte din așa numita diaspora, părinții lucrând în Franța unde i-au adus și pe copii, aceste deplasări pe ruta Franța-România și înapoi fiind o problemă dificilă periodică dar și o dovadă a unei atitudini apreciabile, dovada faptului că au dorit să-și mențină legătura cu țara. În acest context, tragicul eveniment care a afectat definitiv și irevocabil viitorul acestei familii, respectiv consecințele ireversibile care au produs suferințe incontestabile tuturor membrilor familiei merită o reparație pe măsură, prin acordarea unor daune morale majorate.

Astfel, în privința reclamantului (R1) soțul supraviețuitor al victimei accidentului de circulație (D), apelanții au solicitat acordarea de daune morale în suma de 100.000 euro pentru suferința cauzată de pierderea soției, însă raportat la culpa comună a victimei apreciază că suma de 50.000 euro ar fi o sumă just stabilită, solicitând așadar majorarea cuantumului despăgubirilor morale la acest cuantum. Cât privește daunele pentru suferințe personale, respectiv vătămările în urma accidentului de circulație, cu consecințe grave și iremediabile, infirmitate permanentă la un membru (mâna) în urma căruia și-a pierdut capacitatea de muncă, de asemenea, raportat la culpa comună, apreciază că suma de 25.000 euro ar fi just stabilită pentru a fi suportată de pârâtă, solicitând în consecință majorarea daunelor morale la această sumă, respectiv la totalul de 75.000 euro.

În privința reclamantului (R3) fiu al defunctei (D), raportat la calitatea specială a acestuia, de copil minor care are și un handicap permanent și care a avut ca unic sprijin în viață pe mama sa decedată, apelanții apreciază că suma de 150.000 euro este just solicitată și trebuie acordată. În ceea ce privește daunele morale solicitate cu titlu de suferință personală, apelanții apreciază că lui (R3) i se cuvin 50% din cei 5000 euro, respectiv 2500 euro, astfel că, în total, solicită acordarea unei sume de 152.500 euro.

În ceea ce privește situația reclamantului (R2), fiu minor al victimei (D), ținând seama de vârsta de 6 ani a acestuia la data accidentului și raportat la culpa comună reținută victimei, apelanții apreciază că este just solicitată și trebuie acordată suma de 150.000 euro.

În concluzie, raportat la limitele despăgubirilor prevăzute de lege, de maxim 10 milioane de euro, apelanții susțin că suma totală de daune morale, 377.500 euro, nu este una nejustificat de mare, reprezentând 5% din această sumă.

În privința rentei viagere solicitată pentru apelantul (R3) raportat la situația specială a acestuia, având în vedere handicapul său permanent de dinaintea accidentului, precum și faptul că mama sa era singura persoana din familie care era angajată în Franța și întreținea familia, apelanții apreciază că se cuvine acordarea unei rente raportat la salariul minim din Franța, adică 250 euro sau acordarea unei sume globale de 100.000 euro, iar în ceea ce privește pensia de întreținere stabilită în favoarea copilului minor (R2) la suma 315 lei lunar, apelanții solicită majorarea acesteia tot la suma de 250 euro lunar.

În ultimul rând, în ceea ce privește cheltuielile judiciare acordate, solicită majorarea acestora conform chitanțelor anexate în apel, reprezentând onorariu avocațial și cheltuieli cu traduceri.

Pentru toate aceste considerente apelanții reclamanți solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 alin. 1 Cod de procedură civilă.

Împotriva aceleiași hotărâri a formulat apel și pârâta (...), solicitând schimbarea în parte a sentinței și stabilirea corectă a dreptului material aplicabil și mai ales a temeiului juridic al acțiunii precum și stabilirea corectă a denumirii apelantei - pârâte; stabilirea unei culpe comune în procent de 50% a conducătorului auto (P1) și a victimelor (D), (R3) și (R2) și reducerea pe cale de consecință a despăgubirilor ce vor fi acordate reclamanților.

În principal, apelanta pârâtă solicită și respingerea pretențiilor cu titlu de pensie de întreținere acordată minorului (R2) iar în subsidiar, admiterea în parte a pensiei de întreținere, în limita cuantumului de 85 lei lunar având în vedere procentul de culpă.

Sub aspectul daunelor morale, apelanta pârâtă solicită admiterea în parte a acestora, în următoarele limite: câte 45.000 lei pentru fiecare dintre reclamanți ca urmare a decesului victimei (D), suma redusă proporțional gradului de culpă a victimei și 24.000 lei pentru (R1) pentru prejudiciul suferit ca victimă directă a accidentului.

În primul rând, apelanta pârâtă critică hotărârea prin prisma nelegalității dreptului aplicabil și al temeiului juridic al acțiunii, apreciind că urmare a aplicabilității dispozițiilor Regulamentului CE nr. 364/11.07.2007 al Parlamentului European și al Consiliului (Roma II), este aplicabil atât dreptul substanțial român cât și dreptul substanțial de la locul producerii accidentului (Ungaria), concluzie ce se impune și ca urmare a incidenței dispozițiilor art. 2642 alin.1 lit. a) și c) Cod civil.

Astfel, apelanta pârâtă susține că din această perspectivă hotărârea apelată este nelegală întrucât instanța a considerat că sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. 2 a doua liniuță din Directiva 72/66/CEE. Dispoziția avută în vedere de către instanță nu este aplicabilă întrucât există un birou național atât pe teritoriul Ungariei cât și pe teritoriul României.

Prin urmare, solicită curții de apel să aibă în vedere că în cauză este aplicabil atât dreptul românesc, avut în vedere chiar și de către instanță, contrar mențiunilor de la pagina 16 din sentință, cât și dreptul substanțial de la locul producerii accidentului, Ungaria.

În ceea ce privește temeiul de drept al acțiunii, apelanta pârâtă apreciază că este răspunderea civilă bazată pe polița de asigurare de răspundere civilă auto (RCA), aspect sub care consideră că în mod nelegal instanța a avut în vedere, în mod expres, ca temei juridic contractul de asigurare nr. (...)/02.04.2013.

Apelanta arată că acest contract de asigurare, depus de către reclamanți este un contract de asigurare facultativă (CASCO) și prin urmare nerelevant în prezenta cauză. De altfel, se poate observa și din prima pagină a acestui contract faptul că asiguratorul nu răspunde pentru alte daune în afară de decesul conducătorului auto, în limita sumei de 10.000 euro, iar în realitate, chiar dacă polița de asigurare RCA nu se află la dosar, aceasta stă la baza răspunderii, astfel cum a fost confirmat și de BAAR.

Precizează apelanta pârâtă că acest motiv de apel nu ține doar de formalitatea respectării riguroase a dispozițiilor legale întrucât instanța a dispus obligarea societății „(P2)” emitentul poliței CASCO, iar nu a pârâtei „(P2)”.

În plus, susține că această schimbare nici nu a fost pusă în discuția părților, acest aspect reprezentând un alt motiv de nelegalitate a sentinței.

În al doilea rând, apelanta pârâtă critică hotărârea atacată pentru că instanța de fond, deși a recunoscut și avut în vedere culpa victimelor în producerea accidentului, nu a stabilit un procent de culpă, iar în plus, instanța a apreciat despăgubirile unitar, raportat la prejudiciul fiecărui reclamant, deși în realitate se reclamă tipuri distincte de prejudicii de către fiecare reclamant, fiecare cu reguli distincte de analiză.

Astfel, apelanta pârâtă consideră că sentința este nemotivată sub aspectul cuantificării daunelor întrucât instanța avea obligația de a preciza cum anume a cuantificat fiecare tip de prejudiciu, metoda aprecierii la unison a prejudiciului nepatrimonial fiind incorectă.

În acest sens, consideră că instanța ar fi trebuit să stabilească un procent de culpa de 50% a conducătorului auto și de 50% a victimelor accidentului, sens în care solicită a fi avută în vedere sentința pronunțată de către Judecătoria (instanță maghiară) din care rezultă, în urma administrării probatoriului în cadrul dosarului penal început împotriva inculpatului (P1), că „centura de siguranță a fost folosită numai de cei care stăteau în față, în cazul pasagerilor din spate, centurile de siguranță au rămas în poziția de bază, nu s-au descoperit urme care să fi indicat utilizarea acestora, în cazul acestor pasageri am reușit să stabilim că niciunul nu a cuplat centura”.

Așadar, cum din probele administrate reiese faptul că victimele nu au purtat centurile de siguranță, apelanta apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 36 din OUG 195/2002 (precum și echivalentul acestei dispoziții legale din dreptul Ungar). Rezultă așadar că, din punct de vedere al răspunderii civile, toate cele trei victime ce ocupau locurile din spate au propria vină în producerea, neevitarea sau cel puțin agravarea consecințelor accidentului rutier, întrucât aceștia au dat dovadă de lipsă de diligență/neglijență și chiar nepăsare față de propria siguranță atunci când au decis să se deplaseze cu un autoturism fără să poarte centurile de siguranță.

Având în vedere aspectele relevate, precum și cele reținute de instanțele ungurești cu privire la victima decedată (D), apelanta pârâtă susține că în cauză devin aplicabile prevederile legii speciale, respectiv art. 28 din Norma dată în aplicarea Ordinului CSA nr. 14/2011 (valabil la data producerii accidentului rutier).

În continuare, apelanta pârâtă face trimitere la dispozițiile art. 529 Cod civil, reținute și de către instanța de fond, astfel că, atunci când întreținerea este datorată de părinte pentru un copil, ea se stabilește la o pătrime din venitul salarial net al părintelui, or în cazul de față salariul minim net pe economie la data accidentului a fost de 678 Lei, potrivit HG nr. 871/2013 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe țară la 900 lei lunar, iar nu de 1.263 lei conform HG 937/2018, astfel că suma datorată de părinte pentru întreținerea minorului este de 170 lei, iar nu de 315 lei.

Totodată, apelanta pârâtă critică sentința ca fiind nelegală și pentru că în raport de culpa victimei (D) în producerea accidentului, despăgubirea cuvenită minorului cu acest titlu reprezintă 1/2 din suma datorată, respectiv 85 lei lunar, acest argument/motiv de apel fiind valabil chiar dacă instanța va avea în vedere salariul minim la nivelul anului 2019, suma trebuind înjumătățită prin raportare la procentul de culpă reținut în sarcina victimei (D).

În al treilea rând, în ceea ce privește motivele de apel referitoare la temeinicia solicitărilor reclamanților de acordare a daunelor morale și cuantumul acestora, apelanta arată în prealabil că acestea sunt strâns legate de motivul de apel ce critică sentința din perspectiva faptului că instanța nu a diferențiat acordarea daunelor morale în funcție de tipul de prejudiciu pretins (pentru propria vătămare sau pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat de decesul soției/mamei reclamanților).

În acest sens, apelanta pârâtă arată că în dovedirea pretențiilor formulate în calitate de victime directe, persoanele vătămate nu au depus documente medico-legale prin care să fie evaluată vătămarea sub aspectul numărului de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării leziunilor, acest aspect fiind important întrucât constatările medico-legale reprezintă un criteriu juridic de apreciere a gravității leziunilor traumatice în ansamblu, în raport atât de vătămările suferite cât și de complicațiile lor imediate sau tardive, fiind de altfel un criteriu unanim acceptat de apreciere a prejudiciului.

Deși cuantificarea prejudiciului moral nu are criterii legale de determinare este necesar ca acesta să fie apreciat rezonabil, pe o bază echitabilă, raportat la consecințele negative suferite de cei în cauză, astfel încât să nu se transforme în venituri nejustificate. Deși este adevărat că legea specială a asigurărilor prevede numai aceste principii pentru cuantificarea daunelor morale, lăsând magistratului judecător dificila sarcină de stabilire a sumelor pe care persoana vătămată este îndreptățită să le primească, totuși prin jurisprudența creată de instanțele române s-au cristalizat și criterii pentru o practica relativ unitară, în cazul vătămărilor corporale, pornind de la un reper stabilit conform normelor legale de specialiști, respectiv numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea leziunilor traumatice, pentru care instanțele acordă, în principiu, suma de 600 lei/zi iar în cazul deceselor, raportat la venitul mediu pe economie în România, acordându-se, în medie, rudelor cele mai apropiate ale victimelor (părinți, copii) echivalentul acestui venit pentru o perioadă de circa 2-3 ani.

Drept urmare, având în vedere că infracțiunea din care a rezultat decesul victimei (D) și vătămarea corporală a reclamanților a fost săvârșită din culpă și nu cu intenție, având în vedere că suferințele fizice ale persoanelor vătămate direct și pentru pierderea unui membru de familie nu diferă de la caz la caz în funcție de sumele cerute cu titlu de daune morale, de poziția socială și/sau materială a victimelor accidentelor sau a persoanelor vinovate, acestea fiind similare pentru toate părțile vătămate, având în vedere că în cauză nu au fost depuse certificate medico-legale sau rapoarte de expertiză medico-legale solicitate de o autoritate, prin care să fie constatate procedural vătămările corporale înregistrate de reclamanți și numărul de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării, ținând seama de culpa victimelor (D), (R3) și (R2) în producerea consecințelor accidentului, precum și de jurisprudența în cauze similare, apelanta pârâtă apreciază că acordarea despăgubirilor în cuantum de cate 45.000 lei pentru fiecare dintre reclamanți, sumă redusă proporțional gradului de culpă a victimei, cu titlu de daune morale înregistrate ca urmare a decesului soției, respectiv mamei lor, ar reprezenta o compensație adecvată pentru prejudiciul suferit de reclamanți în accidentul de circulație.

Concluzionând, având în vedere motivele invocate, precum și faptul că victimele directe ale accidentului nu au dovedit în niciun fel prejudiciul nepatrimonial suferit direct de aceștia prin accident, apelanta solicită instanței de apel să observe că singura probă administrată în acest sens este sentința penală și să admită cererea reclamanților doar în limita dovedită prin această sentință penală.

În concluzie, pentru toate considerentele expuse anterior, solicită admiterea apelului, astfel cum a fost formulat.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 466 și următoarele Cod de procedură civilă.

Prin întâmpinarea formulată, intimații reclamanți (R1), (R2) și (R3) au solicitat respingerea apelului formulat de pârâtă ca fiind nefondat, având în vedere că criticile aduse de societatea de asigurare sunt neavenite.

Mai mult, intimații reclamanți susțin că există o serie de anomalii privind societatea de asigurare care apare cu mai multe denumiri, încercând practic să se sustragă de la orice obligație de plată.

În ceea ce privește criticile aduse de apelanta pârâtă, intimații susțin că instanța de fond a avut în vedere cartea verde care este asigurarea RCA internațională, iar în ceea ce privește reducerea cuantumului despăgubirilor acordate consideră că apelul este nefondat, având în vedere că din contră, cuantumul acestora este chiar redus astfel cum s-a precizat în motivele apelului formulat.

Pe de altă parte, în situația în care s-a strecurat o eroare materială în sensul că s-a greșit denumirea societății de asigurare, intimații apreciază că instanța de control judiciar poate remedia această greșeală, respectiv poate reforma hotărârea instanței de fond în sensul solicitat.

În concluzie, intimații reclamanți solicită admiterea apelului și respingerea apelului (P2), prin reprezentant (S).

În cauză a formulat întâmpinare și pârâta (P2), prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiat a apelului formulat de către apelanții - reclamanți și admiterea apelului societății.

Referitor la sumele solicitate de către apelanții reclamanți prin intermediul motivelor de apel, în opinia intimatei pârâte, această solicitare este nefondată în raport de situația de fapt, de culpa victimei în producerea consecințelor accidentului, a gradului de rudenie al victimelor cu defuncta și în raport de practica judiciară în cauze similare. Astfel, având în vedere și motivele invocate în apelul formulat, pârâta apreciază că este necesar ca cuantumul daunelor morale să fie apreciat rezonabil, pe o baza echitabilă, raportat la consecințele negative suferite de cei în cauză, astfel încât să nu se transforme în venituri nejustificate.

Având în vedere că infracțiunea din care a rezultat decesul victimei și vătămarea corporală a reclamanților a fost săvârșită din culpă, și nu cu intenție, că suferințele fizice ale persoanelor vătămate direct și pentru pierderea unui membru de familie nu diferă de la caz la caz în funcție de sumele cerute cu titlu de daune morale, de poziția socială și/sau materială a victimelor accidentelor sau a persoanelor vinovate, acestea fiind similare pentru toate părțile vătămate, că în cauză nu au fost depuse certificate medico-legale sau rapoarte de expertiză medico-legală solicitate de o autoritate, prin care să fie constatate procedural vătămările corporale înregistrate de reclamanți și numărul de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării, având în vedere culpa victimei (D) și a reclamantului (R3) în producerea consecințelor accidentului, precum și jurisprudența în cauze similare, intimata pârâtă apreciază că solicitările de majorare formulate de către reclamanți sunt nefondate, iar acordarea despăgubirilor în cuantum de cate 45.000 lei pentru fiecare dintre reclamanți ca urmare a decesului victimei (D) și 24.000 lei pentru (R1) pentru prejudiciul suferit ca victimă directă a accidentului, sume reduse proporțional gradului de culpă a victimei și numărului de zile de îngrijiri medicale necesare persoanelor vătămate pentru vindecare, ar reprezenta o compensație adecvată pentru prejudiciul suferit de reclamanți în accidentul de circulație.

În ceea ce privește solicitările referitoare la pensia de întreținere pentru minorul (R2), intimata pârâtă face trimitere la motivele de apel și consideră nelegală admiterea acestui capăt de cerere, însă în situația în care instanța va trece peste argumentele dezvoltate pe larg în apel, în situația admiterii cererii și acordării unei pensii de întreținere cu un cuantum stabilit lunar, intimata pârâtă apreciază că acesta trebuie raportat la salariul minim din 2019 (conform HG 937/2018) și la procentul de culpă reținut victimei accidentului (D).

De asemenea, așa cum în mod corect a reținut și instanța de fond, intimata pârâtă arată că nu s-a făcut dovada că victima realiza venituri cu caracter de continuitate la data decesului, astfel încât în principial, conform art. 1388 alin. 3 Cod civil, despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim pe economie, însă data la care trebuie avut în vedere salariul minim pe economie este data accidentului (anul 2014) iar nu data la care analizează instanța cererea (anul 2019).

Totodată, intimata apreciază că sunt aplicabile și dispozițiile art. 529 Cod civil.

Concluzionând asupra acestui aspect și în raport de culpa victimei (D) în producerea accidentului, intimata pârâtă apreciază că despăgubirea cuvenită minorului cu acest titlu reprezintă 1/4 din suma datorată, respectiv 85 lei lunar.

Pe de altă parte, în ceea ce privește reiterarea solicitării apelantului-reclamant (R3) de a-i fi stabilită o rentă viageră, intimata pârâtă apreciază că această solicitare este nejustificată, având în vedere că potrivit legislației române, victimele accidentelor rutiere pot beneficia de această categorie de despăgubiri (prestații periodice) în măsura în care leziunile traumatice necesită cheltuieli de îngrijire cu caracter de continuitate ori dacă persoanele vătămate și-au pierdut capacitatea de muncă în urma vătămării cauzate de accident, și numai până la intervenirea unei cauze de modificare sau încetare a incapacității.

Astfel, prestația poate fi acordată ca o compensare a pierderii de venit numai dacă s-a stabilit că leziunile traumatice provocate de accident au condus la instalarea unei infirmități cu consecința pierderii în totalitate a capacității de muncă, constatată prin expertiza asupra capacității de muncă efectuată la INEMRCM, singura instituție medicală abilitată să evalueze capacitatea de muncă.

Având în vedere că leziunile traumatice suferite de reclamant au fost ușoare, cu un timp de vindecare sub 8 zile de îngrijiri medicale, astfel cum s-a reținut în sentința penală, intimata pârâtă solicită respingerea ca nefondată a cererii de acordare a rentei viagere.

De asemenea, în ceea ce privește solicitarea acordării unei rente viagere, prin raportare la problemele medicale (handicapul menționat în motivarea apelului) prezentate de către reclamantul (R3) înainte de accident, apreciază ca fiind nefondată această solicitare din moment ce, din ansamblul material probator administrat în cauza nu rezultă că reclamantul (R3) era îndreptățit la o întreținere din partea defunctei (D), conform dispozițiilor prevăzute de art. 1390 alin.1 Cod civil.

În concluzie, solicită respingerea apelului formulat de apelanții reclamanți.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 205 Cod de procedură civilă.

Examinând hotărârea apelată, prin prisma criticilor și apărărilor formulate, instanța a reținut următoarele:

Reclamanții (R1), (R2) și (R3) au chemat în judecată pârâții (P1) și (P2), solicitând obligarea lor, în solidar, la plata de daune materiale și morale suferite în urma accidentului rutier produs de (P1).

Împotriva modului de soluționare a acțiunii de către instanța de fond, au formulat apel, atât reclamanții (R1), (R2) și (R3), dar și pârâta (P2).

În fapt, la data de (...).07.2014, autoturismul (...) cu nr. (...), proprietatea numitei (D), condus de pârâtul (P1), cetățean român, a fost implicat, în Ungaria, pe autostrada M3, într-un accident rutier.

Ca urmare a acestui eveniment, Parchetul General din (Ungaria) l-a pus sub acuzare pe pârâtul (P1), fiind condamnat, prin Sentința penală nr. (...)/2015/32, dată de Judecătoria (...) Ungaria, pentru săvârșirea infracțiunii de cauzare din neglijență a unui accident rutier (pct. b). alin. 2, alin. 1 art. 235 Cod penal.

Prin hotărârea pronunțată instanțele penale din Ungaria au reținut vinovăția pârâtului (P1), în săvârșirea infracțiunii la care s-a făcut referire în paragraful anterior.

În acest sens, s-a arătat în hotărâre că, la data de (...).07.2014, (P1) a circulat cu autovehiculul proprietatea defunctei (D), cu nr. de înmatriculare (...), înmatriculat în Franța, marca (...), pe autostrada M3, calea de rulare din dreapta, din direcția Budapesta, în direcția Debrecen, pe banda de circulație exterioară. Ajungând la borna kilometrică 152+490 m a autostrăzii, din cauza neatenției cauzate de adormirea pentru scurtă durată, a observat târziu autoutilitara (...) în fața lui, condusă de (Y), cu nr. de înmatriculare (...), care circula în mod regulamentar pe banda exterioară a autostrăzii. În vederea evitării ciocnirii celor două autovehicule, (P1) a tras brusc volanul la stânga, iar în urma acestei manevre autovehiculul a alunecat și a deraiat pe banda interioară, după care s-a lovit de parapetul aflat lângă banda din stânga – filele 79 - 81, vol. I dosar tribunal.

De asemenea, s-a reținut că, datorită rostogolirii autovehiculului, (D), care călătorea pe scaunul din dreapta spate, fără centura de siguranță legată, a căzut din autovehicul și a suferit răni grave, pierzându-și viața la fața locului. (R1), care circula ca pasager pe scaunul din dreapta al autoturismului și care avea cuplată centura de siguranță, a suferit răni grave, cu perioadă de vindecare de peste opt zile. (R2) și (R3), care se aflau pe scaunele din spate, fără a purta centura de siguranță, au suferit răni ușoare, cu o perioadă de vindecare sub opt zile.

Din certificatele de naștere (...) și (...), precum și din certificatul de căsătorie (...) și certificatul de deces (...), reiese că, reclamantul (R1) este soțul defunctei (D), iar reclamanții (R2) și (R3) sunt copiii defunctei – filele nr. 8, 9, 11, 12, vol. I dosar tribunal.

De asemenea, curtea a constatat că, potrivit contractului nr. (...)/02.04.2013, autovehiculul marca (...), cu nr. de înmatriculare (...), a fost asigurat pentru răspundere civilă de (P2), pentru perioada 01.03.2014 - 30.03.2015, conform condițiilor generale și speciale aferente – filele nr. 247- 250, vol. I dosar tribunal.

În apel, ca urmare a observațiilor pârâtei apelante legate de temeiul juridic al demersului reclamanților și contractul de asigurare invocat în susținerea acțiunii, părților li s-au solicitat clarificări, sens în care, acestea au arătat că singurul contract intervenit între ele este convenția nr. (...)/02.04.2013, depusă la dosar, alături de condițiile generale și speciale ale asigurării, iar apelanții reclamanți au precizat că temeiul juridic al procedurii urmate față de pârâtă, în calitate de asigurător, este răspunderea contractuală, iar față de intimatul pârât este răspunderea civilă delictuală – filele 109 și 122-245 vol. I și 2-59 vol. II dosar apel.

Apelurile declarate în speță de pârâta (P2), precum și de reclamanții (R1), (R2) și (R3), sunt întemeiate, doar sub aspectul celor ce vor fi arătate.

Prin apelul declarat, pârâta (P2) critică sentința, considerând că este nelegală, raportat la dreptul aplicabil și temeiului juridic al acțiunii, dar și pentru că instanța de fond, deși a recunoscut și a avut în vedere culpa victimelor în producerea accidentului, nu a stabilit un procent de culpă, apreciind despăgubirile unitar și nu distinct, raportat la prejudiciul fiecărui reclamant.

Totodată, apelanta pârâtă a formulat observații legate de pensia de întreținere acordată minorului (R2), dar și în ceea ce privește daunele morale și cuantumul acestora.

Pe de altă parte, reclamanții apelanți au invocat netemeinicia hotărârii tribunalului, sub aspectul aprecierii cuantumului daunelor morale acordate, respectiv a neacordării rentei viagere pentru (R3) și a cuantumului pensiei de întreținere acordate minorului (R2).

Instanța a constatat că apelanții nu au formulat observații cu privire la soluția de respingere a acțiunii reclamanților față de pârâtul (P1), motiv pentru care sub acest aspect sentința a intrat în puterea lucrului judecat.

În primul rând, instanța a analizat, distinct, afirmațiile pârâtei asigurător legate de dreptul aplicabil și temeiul juridic al acțiunii, dar și cele prin care se susține că deși s-a reținut culpa concurentă a reclamanților (R3) și (R2), nu s-a stabilit procentul lor de culpă, iar mai apoi, criticile ambelor părți apelante, legate de cuantumul daunelor morale acordate, a cuantumului rentei viagere acordate minorului (R2) și a termenului de la care s-a acordat, respectiv, cele legate de neacordarea rentei viagere pentru (R3), acestea din urmă fiind susținute doar de reclamanți.

În aceste sens, instanța a reținut că nu sunt pertinente susținerile pârâtei asigurător legate de nelegalitatea sentinței sub aspectul dreptului aplicabil și temeiul juridic al acțiunii.

Astfel, prin condițiile generale de asigurare auto, aferente contractului încheiat de părți, se stabilește că, garanția de răspundere este impusă de lege, fiind o asigurare minimă pentru automobile și garantează răspunderea civilă a persoanelor asigurate atunci când un terț suferă daune materiale și/sau corporale cu ocazia unui accident în care este implicat autovehiculul asigurat, iar printre asigurați este prevăzută și orice persoană care conduce vehiculul asigurat – filele 214-216 vol. I dosar apel.

De asemenea, se inserează în cuprinsul condițiilor generale și că responsabilitatea civilă intervine în Franța metropolitană, în celelalte țări menționate în cartea verde și care nu sunt eliminate prin acesta – fila 215 vol. I dosar apel. Potrivit certificatului de asigurare, emis de asigurător, asigurarea este valabilă pe teritoriul mai multor state, între care și România – filele 127, 128 vol. I dosar apel.

În acest context, față de cele arătate, cum potrivit sentinței penale autovehiculul implicat în incidentul rutier era înmatriculat în Franța, teritoriul din care provine în mod obișnuit vehiculul, în sensul dispozițiilor art. 1 pct. 4 din Directiva nr. 72/66/CEE și ale art. 1 pct. 4 lit. a) din Directiva 2009/103/CE, corect a stabilit tribunalul că, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. 2 liniuța a 2-a din Directiva nr. 72/66/CEE și cele ale art. 3 alin. 3 lit. b) din Directiva 2009/103/CE, în cauză este aplicabilă legislația franceză privind asigurarea obligatorie.

Astfel, potrivit directivelor amintite, paguba sau vătămarea se despăgubesc în conformitate cu legislația internă în vigoare privind asigurarea obligatorie în statul membru de pe teritoriul căruia provine în mod obișnuit vehiculul, iar, conform art. 1 pct. 4, teritoriul din care provine în mod obișnuit vehiculul, reprezintă teritoriul statului în care este înmatriculat vehiculul.

Chiar și în situația în care, s-ar avea în vedere dispozițiile art. 2642 alin. 1 lit. a) și c) Cod civil român, la care face referire apelanta pârâtă, reclamanții pentru pretențiile de reparații întemeiate pe o atingere adusă vieții private sau personalității, aveau dreptul de alegere între legea statului reședinței lor obișnuite ori legea statului în care autorul daunei își are reședința obișnuită ori sediul social, optând pentru cea dintâi.

Răspunderea contractuală a asigurătorului intervine, potrivit condițiilor speciale ale contractului de asigurare, fără limitarea sumei pentru vătămare corporală și limitat la suma menționată pentru daune materiale, însă doar în situația în care se stabilește responsabilitatea persoanei asigurate.

În cauză, potrivit sentinței penale la care s-a făcut referire în paragrafele anterioare, pârâtul intimat (P1) a fost găsit vinovat de producerea accidentului, fiind persoană care a condus autovehiculul asigurat și, deci persoană asigurată în temeiul contractului nr. (...)/02.04.2013.

Astfel, potrivit art. 4 alin. 2 din Regulamentul CE nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale, în cazul în care persoana a cărei răspundere este invocată și persoana care a suferit prejudiciul își au reședința obișnuită în aceeași țară în momentul producerii prejudiciului, se aplică legea respectivei țări, or, în speță atât reclamanții apelanți, cât și pârâtul intimat (P1), au domiciliul în România.

În această ordine de idei, legea aplicabilă raporturilor juridice dintre reclamanți și pârâtul intimat, având ca obiect răspunderea civilă delictuală a celui din urmă, este legea română.

Numai după stabilirea daunelor suferite de reclamanți, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de pârâtul intimat prin accident, asigurătorul garantează plata indemnizațiilor stabilite în sarcina sa în temeiul contractului de asigurare obligatorie nr. (...)/02.04.2013.

Așadar, corect a delimitat prima instanță legea aplicabilă, ținând cont de raporturile juridice diferite dintre reclamanți și asigurător pe de o parte și dintre reclamanți și intimatul (P1), pe de altă parte, din moment ce, așa cum s-a mai precizat, răspunderea contractuală a asiguratorului intervine, doar în situația în care s-a stabilit responsabilitatea persoanei asigurate, în condițiile legii române.

Față de cele arătate nu au putut fi primite criticile apelantei pârâte circumscrise celor de mai sus.

Pe de altă parte, apelanta pârâtă a arătat că instanța de fond, deși a recunoscut și a avut în vedere culpa victimelor în producerea accidentului, nu a stabilit un procent de culpă, apreciind despăgubirile unitar și nu distinct, raportat la prejudiciul fiecărui reclamant.

Instanța de control, a constatat că, într-adevăr, tribunalul a stabilit că, așa cum rezultă din hotărârea pronunțată de instanța din Ungaria, reclamanții apelanți (R2) și (R3), nu purtau centură de siguranță, în momentul accidentului, contribuind și prin fapta lor la producerea prejudiciului. Totodată, în considerentele hotărârii s-a arătat că ei sunt îndreptățiți la despăgubiri, în temeiul alin. 1 al art. 1371 Cod civil, deoarece culpa comună nu înlătură dreptul acestora la despăgubiri, ci influențează întinderea lor, motiv pentru care instanța a precizat că va ține cont de această împrejurare la stabilirea cuantumului daunelor morale, fără însă a individualiza procentul de culpă al acestora.

Așadar, în condițiile în care instanța de fond a stabilit culpa concurentă a apelanților reclamanți (R2) și (R3), aspect necontestat în apel, aceasta trebuia să determine, în mod distinct și gradul lor de culpă și, doar mai apoi întinderea despăgubirilor.

În acest sens, curtea a reținut că, potrivit art. 1371 alin. 1 Cod civil, în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Prin decizia nr. 12/2016, pronunțată la data de 16.05.2016, de ÎCCJ, în dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României partea I nr. 498 din 04.07.2016, s-a stabilit că, dispozițiile art. 1.371 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că, autorul faptei va fi ținut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit și ea cu vinovăție la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă.

În considerentele deciziei de mai sus, instanța supremă a reținut că, dispozițiile art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, nu instituie condiția ca victima să săvârșească ea însăși o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuție doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăției acesteia. Actualul cod civil instituie prin textul de lege examinat regula care trimite la ideea că fapta victimei, care a contribuit la cauzarea prejudiciului și care a concurat cu cea a autorului faptei ilicite, devine o cauză străină ce afectează în mod direct raportul de cauzalitate și, indirect, prin aceasta, celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale reținute în sarcina autorului faptei ilicite.

În cauză, cum (R2) și (R3), nu purtau centură de siguranță, în momentul accidentului, chestiune factuală tranșată prin Sentința penală nr. (...)/2015/32, dată de Judecătoria (...) Ungaria, este evident că, prin nesocotirea acestei obligații legale ce le incumbă, au contribuit din culpă la cauzarea prejudiciului, deoarece prin necuplarea centurii de siguranță, riscul de accidentare putea fi înlăturat.

Având în vedere aceste aspecte, instanța a reținut culpa concurentă a victimei în proporție de 50% în producerea prejudiciilor suferite de acesta, astfel încât, întinderea despăgubirilor la care sunt îndreptățiți trebuie să fie direct proporțională cu ponderea contribuției asiguratului (P1), și implicit a asigurătorului.

Din perspectiva celor expuse, observațiile apelantei pârâte sunt fondate.

În ceea ce privește modul de stabilire a daunelor morale, criticat de ambele părți apelante, instanța a considerat că, acestea se impun a fi majorate pentru toți reclamanții, urmând a fi luat în considerare și culpa concurentă în cauzarea prejudiciului, de 50%, a fiilor victimei, așa cum s-a determinat potrivit paragrafului de mai sus.

Cuantificarea prejudiciului moral (daunele morale) nu este supusă unor criterii legale de determinare, iar în absența unor asemenea criterii pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea sunt stabilite de instanța de judecată în raport cu consecințele negative suferite de victima accidentului auto, importanța valorilor lezate acesteia, în ce măsură au fost lezate aceste valori, intensitatea și consecințele traumei fizice și psihice suferite, în ce măsură i-a fost afectată situația familială, socială și profesională.

Despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că acestea nu se probează, ci se stabilesc de instanța de judecată prin evaluare. În acest scop, pentru ca evaluarea să nu fie una subiectivă ori pentru a nu se ajunge la o îmbogățire fără just temei, în cazul vătămărilor aduse persoanei este necesar să fie luate în considerare suferințele fizice și morale susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârșită de pârât, precum și de toate consecințele acesteia, așa cum rezultă din actele medicale ori de alte probe administrate. Întinderea răspunderii civile delictuale nu este limitată de posibilitățile de plată ale inculpatului, principiul aplicabil fiind cel al reparării integrale a prejudiciului material și moral cauzat prin fapta săvârșită.

De asemenea, referitor la acordarea daunelor morale, stabilirea acestora trebuie să aibă în vedere principiul echității. Astfel, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit), nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, în funcție de care se stabilește întinderea reparației pentru prejudiciul suferit. Pentru acest motiv, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei și suferite de aceasta, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Aplicând acest principiu al proporționalității, instanța este obligată să se raporteze la împrejurările concrete ale speței, statuând în echitate, astfel încât despăgubirile acordate să constituie o satisfacție echitabilă pentru cei care au suferit un prejudiciu.

În acest sens, se va avea în vedere că, urmare a accidentului rutier, reclamantul (R1), soțul decedatei a suferit în mod cert un prejudiciu moral.

Rănile grave suferite de acesta în urma accidentului produs de (P1), ce au necesitat o perioadă de vindecare de peste opt zile, corelate cu consecințele negative resimțite de victimă, intensitatea și persistența acestora în prezent, au determinat o schimbare profundă în viața lui, astfel că trebuie stabilite într-un cuantum care să compenseze, pe cât posibil, toate aceste consecințe negative suferite.

Articolul 1391 alin. 1 din Codul civil prevede că, în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială.

 În speță, este evident că reclamantul (R1) a avut de suferit de pe urma accidentului rutier în care a fost implicat, consecințele negative constând în schimbarea condițiilor de viață, urmând a suplini și rolul mamei decedate, în condițiile în care, unul din copii este minor, iar celălalt major, suferă de probleme de sănătate permanente, conform adeverinței medicale – fila 72 volumul I dosar apel.

Din acest punct de vedere, instanța a considerat, că se impune majorarea cuantumului daunelor morale la care a fost obligată pârâta (P2), în favoarea reclamantului (R1), la echivalentul în lei la data plății a sumei de 15.000 euro.

De asemenea, ținând cont că, viața fiilor defunctei (R2) și (R3), a suferit modificări ireversibile, prin pierderea prematură a mamei lor, care le oferea sprijin material și moral, precum și de faptul că în accident cei doi au suferit răni cu o perioadă de vindecare sub opt zile, dar și de culpa concurentă, în proporție de 50% a fiecăruia în producerea prejudiciului pricinuit prin accident, curtea a apreciat că daunele morale cuvenite, atât lui (R2), cât și (R3), se impun a fi majorate la echivalentul în lei la data plății a sumei de 20.000 euro pentru fiecare.

În concluzie, față de cele expuse, sunt fondate susținerile reclamanților de majorare a daunelor morale, dar și observațiile pârâtei legate de necesitatea cuantificării lor în raport cu culpa concurentă a fiilor defunctei alături de autorul accidentului, însă nu sunt pertinente observațiile apelantei pârâte legate de necesitatea de reducere a daunelor morale.

Pe de altă parte, nu pot fi acceptate susținerile pârâtei apelante prin care se arată că, persoanele vătămate nu au depus documente medico-legale prin care să fie evaluată vătămarea sub aspectul numărului de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării leziunilor, acest aspect fiind important întrucât constatările medico-legale reprezintă un criteriu juridic de apreciere a gravității leziunilor traumatice în ansamblu, în raport atât de vătămările suferite cât și de complicațiile lor imediate sau tardive, fiind de altfel un criteriu unanim acceptat de apreciere a prejudiciului.

În acest sens, curtea a reținut că în cuprinsul Sentinței penale nr. (...)/2015/32, dată de Judecătoria (...) Ungaria, s-a stabilit numărul zilelor de îngrijire medicală de care a avut nevoie fiecare victimă pentru vindecare, astfel că, aceste constatări de fapt nu pot fi contrazise în cadrul unui alt litigiu. CEDO a stabilit ca instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6.1 din Convenție.

Se mai impune a se sublinia și că instanța a ținut cont de numărul de zile de îngrijiri medicale la cuantificarea daunelor morale.

În plus trebuie menționat și că despăgubirile morale stabilite sunt în sarcina pârâtei apelante, întrucât, astfel cum s-a mai arătat, prin condițiile generale de asigurare auto se garantează de asigurător, răspunderea civilă a persoanelor asigurate, atunci când un terț suferă daune materiale și/sau corporale cu ocazia unui accident în care e implicat autovehiculul asigurat, fiind considerat asigurat și orice persoană care conduce vehiculul asigurat – filele 214-216 vol. I dosar apel.

Referitor la renta viageră acordată minorului (R2), pe bună dreptate, prima instanță a stabilit, raportat la 1390 alin. 3, coroborat cu art. 1387 alin. 2 Cod civil, la art.1390 alin. 3, coroborat cu art. 1388 alin. 1, 2 și 3 Cod civil, precum și la art. 525 alin. 1 Cod civil, și art. 529 alin. 2 Cod civil, că (R2) este îndreptățit să primească, cu titlu de rentă lunară, o pătrime din salariul minim net pe economie, de la data 14.12.2016, având în vedere că, defuncta (D) avea în întreținere doar un minor și că, din probele administrate în cauză, nu rezultă venitul lunar obținut de aceasta anterior accidentului.

Faptul că reclamantul (R2) a solicitat o sumă globală de 300.000 euro, care reprezintă atât daune morale, cât și materiale-pensie de întreținere, nu împiedică instanța să stabilească o rentă lunară, în condițiile în care minorul îndeplinește condițiile legale pentru acordarea ei, aspect necontestat de asigurător, iar, conform art. 1386 alin. 3, dacă prejudiciul are un caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub formă de prestații periodice.

În această ordine de idei, nu se poate reține că tribunalul a depășit limitele investirii.

Pe de altă parte, nu pot fi primite susținerile apelantei asigurător conform cărora nu sunt îndeplinite condițiile necesare stabilirii prestației periodice pe cale judecătorească, față de dispozițiile art. 1393 Cod civil.

Conform alin. 1 al acestui articol reiese că, dacă în cadrul asigurărilor sociale s-a recunoscut dreptul la un ajutor sau la o pensie, reparația este datorată numai în măsura în care paguba suferită prin vătămare sau moarte depășește ajutorul ori pensia, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, se arată că, atâta timp cât ajutorul sau pensia nu a fost efectiv acordată sau, după caz, refuzată celui păgubit, instanța nu îl poate obliga pe cel chemat să răspundă decât la o despăgubire provizorie, în condițiile dispozițiilor art. 1.387 alin. (3).

În speță nu s-a probat că, în cadrul asigurărilor sociale, s-a recunoscut dreptul la pensie, minorului apelant, motiv pentru care, în această situație, o poate stabili instanța.

Observațiile apelantei însă, prin care se afirmă că pensia de întreținere s-a stabilit greșit, raportat la salariu minim net din 2019, conform HG nr. 937/2018, sunt întemeiate.

Cu toate acestea, nu se poate reține că data de referință pentru acordarea pensiei, este data accidentului rutier, care a avut loc în 2014, când era incidentă HG. nr.871/2013.

Astfel, instanța a reținut că, potrivit art. 532 alin. 1 Cod civil, pensia de întreținere se datorează de la data cererii de chemare în judecată.

 Chiar dacă, instanța de fond a determinat corect momentul acordării pensiei de întreținere, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 14.12.2016, aceasta a stabilit greșit cuantumul ei, raportându-se la HG nr. 937/2018, în loc de HG nr. 1017/2015, aplicabilă în cauză.

Conform acestui din urmă act normativ, salariu minim net este de 925 lei, iar o pătrime din acesta, cât se cuvine minorului apelant, reprezintă suma de 231,25 lei, ce va fi plătită lunar de pârâtă, de la data de 14.12.2016, până la majorat.

Instanța a considerat însă că, raportat la dispozițiile legale la care s-a făcut referire, nu sunt temeiuri pertinente pentru reducerea pensiei de întreținere la jumătate, prin reținerea culpei concurente de 50% a mamei minorului, pentru necuplarea centurii de siguranță și care a decedat în accidentul rutier.

De asemenea, instanța de control a considerat nefondate susținerile reclamanților apelanți, care au invocat netemeinicia hotărârii tribunalului, pe motivul că, nu s-a acordat rentă viageră pentru (R3).

Sub acest aspect se observă că, prima instanță a apreciat just că, din probele de la dosar nu rezultă că reclamantul (R3) era îndreptățit la întreținere din partea defunctei (D), conform dispozițiilor art. 1390 alin. 1 Cod civil, acesta fiind major.

Instanța de apel nu va putea da curs nici solicitării reclamanților apelanți de majorare a cheltuielile judiciare acordate de tribunal, în condițiile în care, pretențiile lor au fost admise doar în parte, astfel că instanța de fond a făcut aplicarea art. 453 alin. 2 Cod procedură civilă, pentru stabilirea lor.

Pentru ansamblul considerentelor expuse, instanța, în baza art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă, a admis ca fondate apelurile formulate de apelanții reclamanți (R1), (R2) și (R3), precum și de apelanta pârâtă (P2), împotriva Sentinței nr. (...) din 29.10.2019, pronunțată de Tribunalul (...), pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a majorat cuantumul daunelor morale la care a fost obligată pârâta (P2), în favoarea reclamantului (R), la echivalentul în lei la data plății a sumei de 15.000 euro, menținând cuantumul daunelor materiale stabilite de tribunal, la suma de 80 lei.

A majorat cuantumul daunelor morale la care a fost obligată pârâta (P2), în favoarea reclamantului (R2), la echivalentul în lei la data plății a sumei de 20.000 euro și a redus cuantumul rentei lunare la care este îndreptățit (R2), la suma de 231,25 lei lunar, ce va fi plătită de pârâtă, de la data de 14.12.2016, până la majorat.

A majorat cuantumul daunelor morale la care a fost obligată pârâta (P2), în favoarea reclamantului (R3), la echivalentul în lei la data plății a sumei de 20.000 euro.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate.

Domenii speta

Spete similare