Competența teritorială de soluționare a cererii de suspendare a executării actului administrativ, formulată pe cale separată, după strămutarea acțiunii în anularea actului administrativ

Competența teritorială de soluționare a cererii de suspendare a executării actului administrativ, formulată pe cale separată, după strămutarea acțiunii în anularea actului administrativ

- art. 145 Cod procedură civilă

- art. 10 din Legea nr. 554/2004

În literatura de specialitate se arată că legătura indisolubilă dintre acțiunea principală în anulare și cea accesorie de suspendare a executării unui act administrativ rezultă din formularea art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Această calificare doctrinară cu privire la cererea de suspendare a executării actului administrativ nu poate fi avută în vedere la stabilirea instanței competentă teritorial să soluționeze cererea de suspendare formulată pe cale separată, în condițiile art. 15 teza a II-a din Legea nr. 554/2005, după introducerea acțiunii în anulare, care a și fost strămutată la o altă instanță, întrucât prorogarea de competență, reglementată de art. 123 Cod procedură civilă, privește ”cererile accesorii” astfel cum sunt definite la art. 30 alin. 4 din același cod.

Or, cererea de suspendare a executării actului administrativ, formulată printr-o acțiune separată, nu este o cerere accesorie în sensul prevăzut de art. 30 alin. 4 Cod procedură civilă.

Prorogarea de competență ce a avut loc prin strămutarea dosarului având ca obiect anularea unui act administrativ, nu produce efecte și asupra dosarului având ca obiect cererea de suspendare a executării respectivului act administrativ, formulată pe cale separată, în condițiile art. 15 teza a II-a din Legea nr. 554/2005, întrucât, într-o astfel de situație, cererea de suspendare, deși păstrează o legătură cu dosarul având ca obiect anularea actului administrativ, este o cerere principală iar nu o cerere accesorie, în sensul prevederilor art. 30 alin. (2), (3) și (4) C. pr. civ.

În consecință, Curtea a constatat că în mod eronat a reținut prima instanță raportul de accesorialitate dintre cauza dedusă judecății și cererea în anulare care formează obiectul cauzei nr. (...)/2019 a Tribunalului (A), în care s-a dispus strămutarea, cererea de suspendare trebuind soluționată de instanța de la domiciliul reclamatului, stabilită potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Curtea de Apel Oradea – Secția de contencios administrativ și fiscal

Decizia nr. 117 din 18 februarie 2022

Prin Sentința nr. (...) din 28.10.2021, Tribunalul (A) a respins acțiunea de contencios administrativ formulată de reclamantul (R), în contradictoriu cu pârâții Municipiul (L), Primarul Municipiului (L) și Spitalul Clinic Municipal “Dr. (...)”, referitoare la suspendarea actelor administrative reprezentate de Dispoziția Primarului Municipiului (L) cu nr. (xxxx)/13.11.2019 respectiv Hotărârea Consiliului de Administrație din cadrul Spitalului Clinic Municipal “Dr. (...)” cu nr. (y) din 13.11.2019, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva Sentinței nr. (...) din 28.10.2021 a declarat recurs (R), solicitând casarea sentinței atacate, iar în rejudecare, admiterea cererii de suspendare.

În motivare, recurentul a arătat că, în ceea ce privește cazul bine justificat, s-au aplicat greșit prevederile art. 2 alin. (1) lit. t), art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 și art. 184 și 187 din Legea nr. 94/2006.

În ceea ce privește propunerea Consiliului de Administrație, cu aplicarea greșită a prevederilor art. 184 alin. (2) și art. 187 alin. (10) lit. f) din Legea nr. 94/2006, instanța a reținut că nu ar exista aparență de nelegalitate a actului din perspectiva modului în care a fost adoptată propunerea de revocare din funcție de către Consiliul de Administrație (pag. 37 paragraful 3 din sentința recurată).

Conform susținerilor recurentului, chiar dacă potrivit prevederilor legale amintite această propunere trebuie să aparțină consiliului de administrație (având natura unei propuneri conforme), în concret, în cadrul ședinței din 13.11.2019, primarul a făcut presiuni asupra membrilor consiliului de administrație pentru ca aceștia să propună revocarea din funcție. În opinia recurentului, această propunere imperativă a primarului, a determinat membrii consiliului de administrație să adopte hotărârea de propunere a revocării din funcție, aceștia cunoscând că în măsura în care nu se vor conforma celor solicitate de către primar, riscă să le fie afectată propria funcție ocupată în cadrul spitalului.

În ceea ce privește lipsa de transparență – ordinea de zi, recurentul a susținut că neincluderea propunerii sale de revocare pe ordinea de zi are aptitudinea de a genera o îndoială serioasă asupra legalității actului, întrucât revocarea din funcție a fost premeditată de Primarul Municipiului (L), care a prezentat în cadrul ședinței de consiliu un document neoficial, cu o situație comparativă a celor două spitale din (L).

Prin urmare, în mod greșit a reținut prima instanță că necesitatea revocării ar fi rezultat chiar din discuțiile purtate în cadrul ședinței din 13.11.2019.

A apreciat recurentul că instanța, în mod greșit, a reținut că în speță condiția cazului bine justificat nu ar putea fi conturată ca urmare a pronunțării soluției de anulare a actelor administrative a căror suspendare o solicită în dosarul nr. (...)/2019.

Potrivit recurentului, raționamentul instanței de fond contravine prevederilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, din care rezultă că aceste împrejurări pot fi atât anterioare, cât și ulterioare emiterii actului administrativ, cu condiția de a crea o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

În opinia recurentului, în contextul pronunțării soluției în dosarul de fond, în care a fost admisă acțiunea formulată prin Sentința civilă nr. (...) din 30.09.2021, se conturează cel puțin o aparență de nelegalitate a actelor administrative a căror suspendare se solicită iar această soluție pronunțată în litigiul privind anularea actelor administrative, creează o îndoială serioasă asupra legalității actelor în procedura suspendării, în care judecătorului îi revine să analizeze doar în aparență dacă există serioase dubii asupra legalității actului.

Referitor la paguba iminentă, recurentul a susținut că s-au aplicat greșit prevederile art. 14 și 15, respectiv art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004.

A învederat instanței recurentul, în esență, că repararea unei prejudiciu cauzat prin emiterea unor acte administrative nelegale nu poate consta în posibilitatea particularului vătămat de a participa la un nou concurs. Dacă s-ar admite o asemenea ipoteză, ar însemna că de fapt toate actele de revocare din funcție sau cele care privesc rezultatele unui concurs nu ar avea aptitudinea de a produce vreun prejudiciu, de vreme ce în abstract, pentru același post sau pentru un post similar, se va mai organiza cândva un alt concurs.

În opinia recurentului, propunerea de unificare a celor două spitale conturează condiția pagubei iminente, căci prejudiciul care i-ar fi produs în lipsa suspendării nu ar mai putea fi reparat, de vreme ce postul pentru care a dat concurs ar urma să fie desființat.

În ceea ce privește veniturile familiei sale, recurentul susține că, în mod greșit, instanța a reținut că ar fi invocat un prejudiciu ca urmare a simplei revocări din funcție, prejudiciu care ar putea fi reparat prin plata retroactivă a indemnizațiilor funcției de manager.

A mai învederat instanței recurentul că paguba iminentă se conturează și din perspectiva veniturilor reduse ale familiei sale din ultimii doi ani, generate de lipsa încasării indemnizației aferente funcției de manager, venituri care nu sunt îndestulătoare pentru suportarea obligațiilor pecuniare pe care trebuie să le îndeplinească.

Raportat la situația sa financiară, recurentul arată că, în lipsa suspendării actelor contestate, în raport cu veniturile salariate lunare ale familiei, nu își va permite să își achite ratele lunare pentru creditele contractate, respectiv să aloce și o cotă de 1/3 din aceste venituri pentru executarea silită demarată împotriva sa.

Arată recurentul, în esență că în măsura în care nu se va dispune suspendarea celor două acte administrative, pentru a avea posibilitatea de a suporta toate cheltuielile indicate, va fi nevoit să înstrăineze unicul bun imobil pe care îl mai deține, și anume locuința familiei.

În drept, recurentul a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, art. 2 alin. (1) lit. ș) și t), art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, art. 184 și 187 din Legea nr. 94/2006.

Prin întâmpinare, intimații Municipiul (L) și Primarul Municipiului (L) au solicitat respingerea recursului.

În motivare, cu privire la prima critică invocată de recurent, referitoare la propunerea Consiliului de Administrație, intimații susțin că aceasta este nefondată, aspect care rezultă din analizarea conținutului Procesului-verbal încheiat în ședința Consiliului de Administrație din 13.11.2019.

 Conform susținerilor intimaților, propunerea de revocare a fost efectuată de Consiliul de Administrație, în urma analizării de către fiecare membru a situației expusă, și astfel s-a și votat, ca urmare a exprimării libere, obiective și conștiincioase a membrilor Consiliului de Administrație. Prin urmare, intimații au apreciat că în speță au fost respectate prevederile art. 187 alin. 10 lit. f) din Legea nr. 95/2006, prin hotărârea Consiliului de Administrație acesta a votat propunerea de revocare din funcție a managerului ca urmare a constatării existenței situațiilor prevăzute la art. 178 alin. (1) și la art. 184 alin. (1).

Conform susținerilor intimaților, nu rezultă din nicio probă administrată în dosarul cauzei că la baza adoptării a fost propunerea imperativă a primarului, constrângerea morală de către acesta a membrilor Consiliului de Administrație sub amenințarea pierderilor propriilor funcții.

Referitor la critica privind desfășurarea procedurii cu încălcarea principiului legalității și al transparenței, intimații au apreciat că această critică este vădit nefondată, fiind respectate atât principiul legalității cât și al transparenței. Contrar criticilor recurentului, intimații au susținut că aceste aspecte nu sunt vicii de fond ale actelor administrative și, presupun o analiză exhaustivă a actelor administrative contestate, atingând fondul legalității și temeiniciei acestora, aspect care excede limitelor investirii instanței căreia îi incumbă soluționarea cererii de suspendare.

Referitor la critica privind pronunțarea soluției în fond de anulare a actelor a căror suspendare se solicită, intimații consideră că instanța este datoare să analizeze prin pipăirea fondului existența unei îndoieli legitime asupra legalității prin analiza în concret a acestor motive și nu prin raportare la soluția nedefinitivă și care nu este executorie, dată de instanța de fond.

În opinia intimaților, având în vedere lipsa caracterului definitiv al acestei soluții nu poate înclina balanța în sensul reținerii unei aparențe de nelegalitate a actelor administrative a căror suspendare este solicitată. Prin urmare, prezumția de legalitate este prezumată în continuare, până la o soluție definitivă pronunțată în dosarul nr. (...)/2020.

Referitor la critica referitoare la condiția necesității prevenirii unei pagube iminente cererii impusă de art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004 republicată, intimații au apreciat, în esență, că acest aspect nu se poate circumscrie unei pagube iminente, întrucât, în primul rând, așa cum arată chiar recurentul, este doar un proiect de hotărâre, iar pe de altă parte, reintegrarea sa în funcția de management presupune antamarea fondului cauzei și dispunerea unei soluții ireversibile, care nu are caracter provizoriu.

Cu privire la imposibilitatea încasării veniturilor sale lunare, arătând că aceasta reprezenta singura sursă de venit sustenabilă a familiei sale, acesta nu este un motiv care se circumscrie unei pagube iminente și imposibil de reparat, întrucât, recurentul are deschisă calea dreptului comun pentru acordarea indemnizației aferente, cale de care a și uzat.

Au învederat instanței intimații, în esență că, dimpotrivă, tocmai soluția de a dispune suspendarea actelor atacate ar cauza prin sine însăși perturbarea previzibilă gravă a funcționării unui serviciu public, respectiv, a activității Spitalului Clinic Municipal Dr. (...), spital cu destinație de gestionare a cazurilor de Covid-19, rol esențial în contextul crizei sanitare existente, conform OMS nr. 553/2020, 555/2020 și 431/2021, fiind principalul Spital Covid 19 din județul (J1), fiind clasificat ca Spital Faza I.

În opinia intimaților, perturbarea ar fi una gravă, generând demiterea actualului manager, repunerea în funcție a recurentului care este străin în prezent de aceste demersuri, de legislația aplicabilă și de realitatea și urgența actului medical, ceea ce împiedică desfășurarea unui serviciu public, de interes general, care trebuie să primeze.

În drept, intimații au invocat art. 205 raportat la art. 490 alin. 2 C. pr. civ.

La dosar a depus întâmpinare Spitalul Clinic Municipal “Dr. (...)” solicitând respingerea ca nefondat a recursului promovat de recurentul (R).

În motivare, intimatul a susținut, în esență, că din chiar actul citat de recurent, constând în procesul verbal al ședinței Consiliului, nu reiese existența unor asemenea presiuni. Din contră, în ședința Consiliului discuțiile au fost libere, pornind de la subiectul general pentru care acesta a fost convocat, constând în situația generală a spitalului, discuția amplificându-se pe măsură ce membrii Consiliului au dezbătut și aprofundat temele și problemele principale ridicate.

Conform susținerilor intimatului, afirmația cuprinsă în cererea de recurs cum că membrii Consiliului s-ar fi simțit presați să adopte propunerea de revocare, în caz contrar pierzându-și funcția din Consiliu, este o pură speculație, nesusținută de nicio probă, pornind de la o simplă prezumție că ierarhia funcțiilor ar putea influența un vot legitim. A accepta o asemenea aserțiune ar însemna să se arunce o umbră de îndoială la orice demers adoptat în baza unor raporturi de serviciu care implică o subordonare ierarhică.

Susține intimatul, în esență, că, indiferent de soluția pronunțată în primă instanță, prezumția de legalitate a actului administrativ se păstrează până la rămânerea definitivă a hotărârii în dosarul (...)/2019.

Cu privire la prejudiciul patrimonial invocat de recurent, intimatul subliniază faptul că prin considerentele Deciziei (...)/2020 s-a reținut cu putere de lucru judecat că “prejudiciul ce s-ar crea reclamantului prin neîncasarea indemnizației aferente de manager nu este greu sau imposibil de reparat, neputând sta la baza suspendării actului administrativ” (fila 22 din sentință, alineatul antepenultim). Mai mult, cererea recurentului pentru repararea prejudiciului face obiect al dosarului (...)/2021 al Tribunalului (B).

Pe de altă parte, intimatul a susținut, în esență, că argumentul recurentului în sensul că prin unificarea spitalelor el nu va mai putea fi repus în funcția de manager, în sensul de a exercita această funcție, echivalează cu motivul invocat de reclamant în cererea de suspendare anterioară, în care a arătat că paguba iminentă dată de menținerea actelor o constituie tocmai imposibilitatea de a-și exercita funcția și de a aplica propriul plan de management, aspect cu privire la care, din nou, instanțele anterior sesizate s-au pronunțat.

În drept, recurentul a invocat art. 488 pct. 3, art. 491, art. 472, art. 498 raportat la art. 497, art. 488 alin. 3 C. pr. civ., art. 20 din Legea 554/2004.

Împotriva încheierii din data de 26.10.2021 au declarat recurs incident Municipiul (L) și Primarul Municipiului (L), solicitând casarea hotărârii și în rejudecare, admiterea în principal a excepției inadmisibilității cererii de suspendare, iar în subsidiar, a excepției autorității de lucru judecat, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, recurenții au arătat că încheierea de ședință din data de 26.10.2021 este nelegală, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. pr. civ., respectiv hotărârea este dată cu încălcarea prevederilor art. 14, art. 15 din Legea nr. 554/2004 republicată și actualizată, și a prevederilor art. 430 C. pr. civ. prin raportare la art. 14 alin. 6 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la excepția inadmisibilității cererii de suspendare, recurenții au arătat, în esență, că reclamantul-intimat a solicitat suspendarea efectelor Dispoziției Primarului Municipiului (L) nr. (xxxx)/13.11.2019 și prin cererea ce a format obiectul dosarului nr. (...)/2019.

 Conform susținerilor recurenților, este adevărat că reclamantul a formulat cererea inițială în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, însă recurenții au apreciat că dreptul de a formula cerere de suspendare împotriva actelor administrative a fost reglementat în mod distinct prin prevederile art. 14 și art. 15 ca urmare a stabilirii limitei temporale până când această cerere poate fi formulată și întinderea efectelor sale. Recurenții au făcut trimitere, în acest sens, la Decizia nr. 111 CCR din 23 februarie 2021, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 15 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Referitor la excepția autorității de lucru judecat, contrar reținerilor instanței de fond, recurenții au învederat instanței că în speță sunt întrunite prevederile art. 430 C. pr. civ., întrucât în cauză a mai fost solicitată suspendarea efectelor actului administrativ reprezentat de Dispoziția Primarului Municipiului (L) nr. (xxxx)/13.11.2019.

Cu privire la acest act administrativ, recurenții apreciază că există întrunită condiția triplei identități de părți, obiect și cauză și astfel, se impune a se ține cont de dispozițiile art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, invocată în raport de Sentința nr. (...)/2019 pronunțată de Tribunalul (A), menținută de Curtea de Apel (...).

În drept, recurenții au invocat art. 491 raportat la art. 472 C. pr. civ.

Împotriva încheierii de ședință din data de 26.10.2021 a declarat recurs incident Spitalul Clinic Municipal “Dr. (...)”, solicitând casarea încheierii atacate și a Sentinței civile nr. (...)/CA/28.10.2021 și admiterea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului (A), cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței competente.

În motivare, recurentul a susținut, în esență, că cererea de suspendare exercitată pe cale separată, întemeiată pe art. 15 din Legea 554/2004, este o acțiune propriu zisă de sine stătătoare și, ca atare, i se aplică regulile competenței exclusive în materia contenciosului administrativ reglementate de art. 10 din Legea 554/2004.

În opinia recurentului, nu există nicio prevedere legală în baza căreia să opereze o asemenea extindere de drept a efectelor încheierii de strămutare.

Consideră recurentul că, din contră, strămutarea dosarului (...)/2019 la Tribunalul (A), dispusă prin încheierea nr. 13/20.07.2021 a Curții de Apel (L), nu putea fi extinsă și cu privire la această nouă acțiune, așa cum eronat a reținut prima instanță, dat fiind caracterul excepțional, cu efecte limitate și de strictă aplicare ale strămutării.

Conform susținerilor recurentului, prorogarea legală a competenței instanței poate interveni doar în situații excepționale și doar prin hotărâre judecătorească iar încheierea prin care Curtea de Apel (L) a dispus strămutarea este de strictă interpretare și ea are ca obiect exclusiv soluționarea dosarului de fond nr. (...)/2019, astfel încât nu poate fi primită aserțiunea că efectele încheierii de strămutare s-ar fi extins și asupra noii cereri.

În opinia recurentului, pornind chiar de la clasificarea cererilor în justiție, chiar și prin excludere, cererea de suspendare întemeiată pe teza finală a art. 15 din Legea 554/2004 nu poate fi circumscrisă decât unei cereri principale, ea fiind în sine o acțiune propriu-zisă, care declanșează procedura judiciară, de sine stătătoare, principală, introductivă de instanță, care este doar grefată pe un raport juridic și procesual preexistent, fără a se identifica cu acesta și nu poate fi calificată ca fiind accesorie, adițională sau incidentală prin raportare la dosarul (...)/2020.

În drept, recurentul nu și-a motivat recursul.

Intimatul reclamant a formulat întâmpinare la recursurile incidente solicitând respingerea acestora.

În motivare, în ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției necompetenței teritoriale, intimatul a arătat, în esență, că prima instanță a soluționat în mod corect această excepției raportat la prevederile art. 15 din Legea nr. 554/2004 care conferă cererii de suspendare caracter accesoriu cererii principale indiferent dacă această cerere este formulată chiar în cuprinsul dosarului prin care se solicită anularea sau dacă este formulată ulterior, într-un dosar distinct. De asemenea, intimatul a făcut trimitere la dispozițiile art. 123 C. pr. civ.

În ceea ce privește modalitatea de soluționare a excepției inadmisibilității cererii de suspendare, intimatul a arătat, în esență, că nu este aplicabil art. 14 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 deoarece cererile formulate de reclamant au un temei juridic diferit, prima fiind introdusă în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004 pe când prezenta cerere este formulată în temeiul art. 15 din același act normativ.

Referitor la modalitatea de soluționare a excepției autorității de lucru judecat, intimatul a învederat instanței, în esență, că în mod corect a soluționat prima instanță această cerere având în vedere că cererile de suspendare au la bază un fundament juridic diferit. În plus, intimatul a arătat, în esență, că în prezenta cauză a formulat motive noi, care nu au fost invocate în cuprinsul primei cereri.

În drept, intimatul nu și-a motivat întâmpinarea.

Analizând recursurile, instanța a constatat următoarele:

Prin Dispoziția Primarului Municipiului (L) nr. (xxxx)/13.11.2019 (fila 21 dosar fond) s-a dispus încetarea contractului de management dintre părți începând cu data de 14.11.2019, revocarea dispoziției primarului Municipiului (L) nr. (...)/02.04.2018 și numirea unui manager interimar începând cu data de 14.11.2019.

Curtea a constatat că, în raport de criticile concret formulate, se impune analizarea cu prioritate a recursului incident formulat de recurentul Spitalul Clinic Municipal “Dr. (...)” deoarece prin această cerere de recurs se formulează critici cu privire la soluția pronunțată de instanța de fond asupra excepției necompetenței teritoriale a acelei instanțe, or, dacă aceste critici ar fi găsite întemeiate, ar fi de prisos analizarea celorlalte motive de casare invocate prin cererile de recurs formulate, impunându-se casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei la instanța competentă spre soluționare.

Instanța de control judiciar a reținut că prin cererea de recurs formulată de recurentul Spitalul Clinic Municipal “Dr. (...)” se critică soluția pronunțată de instanța de fond asupra excepției necompetenței sale teritoriale, această critică de nelegalitate putând fi subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. pr. civ.

Analizând motivul de nelegalitate invocat, vizând necompetența teritorială a primei instanțe, instanța de recurs a avut în vedere, în primul rând, că strămutarea pricinilor constituie un caz de prorogare judecătorească a competenței, care are ca efect extinderea competenței instanței în favoarea căreia s-a dispus strămutarea cu privire la o cauză care în mod obișnuit nu ar fi intrat în sfera sa de competență.

Fiind vorba despre o instituție juridică ce consacră o excepție de la regula competenței teritoriale obișnuite, efectele strămutării nu pot fi extinse la alte dosare aflate în legătură cu dosarul în care s-a pronunțat soluția de strămutare, ci acestea se produc exclusiv cu privire la respectivul dosar însă se extind și asupra căilor de atac, în temeiul art. 145 alin. (3) C. pr. civ.

Prin urmare, atunci când se admite o cerere de strămutare formulată în legătură cu un anumit dosar, efectele strămutării se produc exclusiv cu privire la pretențiile formulate de părți, pe cale principală, accesorie sau adițională în respectivul dosar, nu și cu privire la cereri care sunt formulate în legătură cu același raport juridic în alte dosare aflate pe rolul instanțelor judecătorești.

În ceea ce privește cererile de suspendare formulate în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2005 privind contenciosul administrativ, Curtea a avut în vedere că potrivit art. 15 alin. (1) teza a II-a din actul normativ menționat „Cererea de suspendare se poate formula odată cu acțiunea principală sau printr-o acțiune separată, până la soluționarea acțiunii în fond.”

Din interpretarea acestei dispoziții legale, rezultă că legiuitorul a înțeles să pună la dispoziția persoanei interesate de suspendarea unui act administrativ două mijloace procedurale distincte, respectiv formularea unei cereri accesorii de suspendare în dosarul având ca obiect principal anularea actului administrativ a cărui suspendare se cere și solicitarea suspendării printr-o acțiune separată, într-un dosar distinct de dosarul având ca obiect anularea actului administrativ.

În această din urmă ipoteză, cererea de suspendare, deși păstrează o legătură cu dosarul având ca obiect anularea actului administrativ, este o cerere principală iar nu o cerere accesorie.

Că este așa rezultă din prevederile art. 30 alin. (2), (3) și (4) C. pr. civ. care statuează că “Cererile în justiție sunt principale, accesorii, adiționale și incidentale.

(3) Cererea principală este cererea introductivă de instanță. Ea poate cuprinde atât capete de cerere principale, cât și capete de cerere accesorii.

(4) Cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluționare depinde de soluția dată unui capăt de cerere principal”.

Din interpretarea sistematică a acestor prevederi legale rezultă că pentru a se aprecia caracterul accesoriu sau principal al unei cereri este necesar ca raportarea să se facă la același dosar și nu la dosare diferite, o cerere în justiție putând fi calificată ca accesorie numai în măsura în care, în dosarul în care s-a formulat, există o altă cerere ce poate fi calificată ca principală.

Or, chiar dacă o anumită cerere în justiție ar putea fi calificată ca accesorie dacă s-ar fi formulat într-un anumit dosar prin raportare la anumite pretenții formulate în respectivul dosar, atât timp cât o astfel de cerere este formulată distinct, nemaiexistând capătul de cerere principal, nu se poate reține calificarea respectivei cereri ca fiind accesorie.

Aplicând acest raționament juridic în speță, Curtea a constatat că în mod greșit a reținut prima instanță raportul de accesorialitate dintre prezenta cauză și cererea în anulare care formează obiectul cauzei nr. (...)/2019 a Tribunalului (A) în care s-a dispus strămutarea.

Contrar celor reținute de instanța de fond și afirmate de intimatul recurent, atât timp cât cererea de suspendare întemeiată pe prevederile art. 15 din Legea nr. 554/2004 a fost formulată printr-o acțiune separată, nu se poate reține raportul de accesorialitate cu dosarul având ca obiect acțiunea în anulare.

La această concluzie conduce și aplicarea unei alte reguli procedurale, respectiv a distincției dintre prorogarea judecătorească și cea legală.

Sub acest aspect, instanța de control judiciar a avut în vedere că dispozițiile art. 123 C. pr. civ., invocate de intimatul reclamant, constituie un caz de prorogare legală a competenței și nu un caz de prorogare judecătorească. Or, strămutarea fiind un caz de prorogare judecătorească produce efecte doar cu privire la dosarul cu privire la care a fost dispusă, neputându-i-se conferi prorogării judecătorești efectele prorogării legale, chiar și în lipsa ipotezei avute în vedere de legiuitor pentru prorogarea legală, respectiv formularea în cadrul aceluiași proces civil a unor cereri distincte.

Prin urmare, strămutarea cauzei nr. (...)/2019 de la Tribunalul (A) la Tribunalul (B) prin decizia pronunțată de Curtea de Apel (L) în dosarul nr. (...)/2020 nu poate produce efecte juridice cu privire la competența teritorială în prezenta cauză, competența teritorială în prezentul dosar urmând a fi stabilită în continuare potrivit prevederilor art. 15 raportat la art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, adică în favoarea Tribunalului (B) ca instanță de la domiciliul reclamantului.

În aceste condiții, s-a impune admiterea recursului formulat de recurentul Spitalul Clinic Municipal “Dr. (...)” iar admiterea acestui recurs a determinat și admiterea celorlalte recursuri formulate.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 496, 497 și 498 C. pr. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. pr. civ., Curtea a admis recursurile, a casat Încheierea din 26.10.2021 și Sentința nr. (...)/CA din 28.10.2021 pronunțate de Tribunalul (A) și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul (B).

Cheltuielile de judecată urmează a fi avute în vedere la rejudecare.

(Decizie redactată de judecător Alin VĂSONAN și rezumată de judecător Mariana ILISIE)

Domenii speta

Spete similare