Cerere de anulare a dispoziţiilor punctului 6.1 alin. (2) teza finală din h.g. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

Cerere de anulare a dispoziţiilor punctului 6.1 alin. (2) teza finală din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Invocarea neconformităţii acestor dispoziţii cu prevederile unei legi organice, Legea nr. 213/1998.

- art. 5 şi art. 10 din Legea nr. 213/1998, art. 52 din Legea nr. 10/2001, art. 73 lit. m) şi art. 108 alin. (2) din Constituţia României

Hotărârile de Guvern, ca acte administrative cu caracter normativ, sunt emise în scopul organizării executării legii, conform art. 108 alin. (2) din Constituţia României, iar H.G. nr. 250/2007 este emisă în scopul organizării executării Legii nr. 10/2001, conform dispoziţiilor art. 51 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora „În vederea organizării executării prevederilor prezentei legi, Guvernul este abilitat să emită norme metodologice de aplicare unitară a acesteia”.

Or, normele referitoare la restituirea imobilelor preluate abuziv, consacrate de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, au caracter derogatoriu şi se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile cu caracter general ale Legii nr. 213/1998.

(NOTĂ: Sentinţa nu este definitivă. Teremen de soluţionare a recursului declarat de către reclamantul A., de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la data de 10 decembrie 2020.)

Constată că prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov sub nr. xxx/64 la data de 22.06.2015 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea punctului 6.1 alin. (2) teza „pentru aceste considerente, deţinătorul imobilului care, la data soluţionării notificării, este calificat ca fiind bun proprietate publică are competenţa de a dispune restituirea bunului în natură, fără a mai fi necesară parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare” din H.G. nr. 250/2007.

În motivarea acţiunii formulate reclamantul a invocat dispoziţiile art. 5 şi art. 10 din Legea nr. 213/1998 şi a susţinut că, în Constituţia de la 1991 se stabileşte în mod expres că regimul juridic general al proprietăţii se reglementează în exclusivitate prin lege organică (art. 73 lit. m), hotărârile de guvern emiţându-se doar pentru organizarea executării legilor (art. 108 alin. 2). Din ansamblul actelor normative menţionate rezultă că aplicarea unei legi organice, privitoare la regimul juridic al proprietăţii publice, nu poate fi înlăturată decât printr-o altă lege organică, iar nu printr-o hotărâre de guvern. În acest context, a susţinut reclamantul, prevederea cuprinsă în art. 6.1 din H.G. nr. 250/2007 şi potrivit căreia este înlăturată activitatea art. 10 din Legea nr. 213/1998 în privinţa restituirii bunurilor imobile care fac parte din domeniul public al unităţii administrativ – teritoriale, în cazul acestora nefiind necesară emiterea unei hotărâri de trecere din domeniul public în cel privat, este nelegală.

A mai arătat reclamantul că interesul său constă în existenţa pe rolul Curţii de Apel Braşov a dosarului civil nr. xxxx/62/2014 în care A. are calitatea de reclamant şi în cadrul căruia se cere constatarea nulităţii absolute a unei Dispoziţii a Preşedintelui Consiliului Judeţean B. de restituire a unui imobil în favoarea persoanelor îndreptăţite în economia Legii nr. 10/2001, bun ce se află în domeniul public al Judeţului B., fără ca acest bun să fi fost trecut în prealabil în domeniul privat al Judeţului B..

În drept reclamantul a invocat dispoziţiile art. 4 alin. 4 şi art. 11 alin. 4 din Legea nr. 554/2004.

Cererea de chemare în judecată a fost legal timbrată cu 50 lei taxă judiciară de timbru.

Pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, motivat de faptul că, în speţă, reclamantul a promovat acţiunea în contencios administrativ la Curtea de Apel Braşov la data de 22.06.2015 fără a face dovada că s-a adresat cu reclamaţie administrativă Guvernului României, emitentul actului administrativ contestat, astfel încât au fost încălcate cerinţele imperative ale art. 7 din Legea nr. 554/2004, cât şi prevederile art. 60 din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 561/2009.

Pârâtul Guvernul României a mai invocat excepţia lipsei de interes a reclamantului conform art. 32 şi 33 Cod de procedură civilă, arătând că, dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ îşi găsesc suportul în prevederile legii fundamentale, iar din analiza acestora reiese că instanţele de contencios administrativ au obligaţia de a analiza şi de a se pronunţa şi prin prisma existenţei interesului legitim, nu doar a dreptului subiectiv. A mai susţinut pârâtul că, referindu-se la textul art. 8 alin. (1)1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea Constituţională a reţinut, în considerentele Deciziei nr. 66/2009, faptul că prin acţiunea introdusă în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, persoanele fizice şi persoanele juridice de drept privat trebuie să dovedească mai întâi că a avut loc o încălcare a dreptului sau interesului lor legitim privat, după care să susţină în sprijinul cererii şi vătămarea interesului public, ce decurge din actul administrativ atacat. Or, reclamantul nu indică dreptul său, recunoscut de lege, încălcat prin adoptarea actului normativ sau interesul său legitim (astfel cum sunt acestea definite la art. 2 alin. (1) lit. o şi lit. p din Legea nr. 554/2004), iar motivele prezentate de acesta ar putea fi incluse în categoria interesului general.

Pe fondul cauzei, pârâtul a arătat că actul administrativ contestat este temeinic şi legal şi a solicitat instanţei să dispună respingerea acţiunii ca neîntemeiată. A susţinut pârâtul că Hotărârea Guvernului nr. 250/2007 a fost adoptată în temeiul art. 108 din Constituţia României şi art. 51 din Legea nr. 10/2001, iar la elaborarea actului au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, precum şi cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de acte normative spre adoptare, aprobat prin H.G. nr. 50/2005, proiectul actului normativ contestat fiind avizat favorabil de Consiliul Economic şi Social prin avizul nr. 377/19.02.2007 şi de Consiliul Legislativ prin avizul nr. 175/15.02.2007.

Pârâtul a invocat dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, în forma avută la data adoptării H.G. nr. 250/2007, precum şi Decizia nr. 136/21.10.1998 a Curţii Constituţionale a României, în considerentele căreia s-a reţinut că „simpla apartenenţă a unui bun la domeniul public nu poate fi un obstacol pentru restituirea lui în natură vechiului proprietar şi, cu atât mai puţin, pentru despăgubirea acestuia prin echivalent”, considerente avute în vedere şi prin sentinţa civilă nr. 196/S/17.11.2014 pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr. xxxx/62/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 84/F/15.09.2015 a Curţii de Apel Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal s-a dispus admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii, excepţie invocată de pârât prin întâmpinare şi, în consecinţă, respingerea ca inadmisibilă a cererii formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României.

Prin decizia nr. 226/29.01.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia contencios administrativ şi fiscal s-a dispus admiterea recursului formulat de recurentul – reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 84/F/15.09.2015 a Curţii de Apel Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

S-a reţinut în considerentele deciziei nr. 226/29.01.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia contencios administrativ şi fiscal că, analizând excepţia de inadmisibilitate asupra căreia şi-a oprit analiza şi s-a finalizat judecata, prima instanţă nu a făcut o cercetare judecătorească pertinentă sub aspectul regularităţii sesizării instanţei, iar conform art. 400 Cod de procedură civilă, instanţa de fond era datoare şi avea motive să repună cauza pe rol pentru a se pronunţa asupra regularităţii sesizării instanţei în raport cu toate înscrisurile depuse la dosar.

Pe rolul Curţii de Apel Braşov, în urma trimiterii sale spre rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. xxx/64/2015* la data de 14.01.2019.

La termenul de judecată din data de 05.02.2019 instanţa a respins excepţia neîndeplinirii procedurii prealabile, excepţie invocată de pârât prin întâmpinare, considerentele fiind cele reţinute în încheierea de şedinţă de la acea dată.

La acelaşi termen de judecată din data de 05.02.2019 instanţa a dispus unirea cu fondul a excepţiei lipsei de interes, invocată de pârât prin întâmpinare.

În probaţiune s-au depus la dosar înscrisuri.

Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa reţine următoarele:

Prin cererea dedusă judecăţii în prezenta cauză reclamantul A. a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea punctului 6.1 alin. (2) teza finală din H.G. nr. 250/2007, motivat de faptul că aceste dispoziţii înlătură de la aplicare prevederile unei legi organice, respectiv prevederile art. 5 şi art. 10 din Legea nr. 213/1998, contrar dispoziţiilor art. 73 lit. m) şi art. 108 alin. (2) din Constituţia României.

Analizând excepţia lipsei de interes, invocată de pârât prin întâmpinare, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public”, iar conform art. 8 alin. (1)1 din Legea nr. 554/2004 „Persoanele fizice şi persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat”.

Conform art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, prin interes legitim privat se înţelege „posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat”.

Din cuprinsul textelor de lege menţionate rezultă că stabilirea existenţei unei vătămări aduse unui drept sau interes legitim se determină pe baza probelor administrate, fiind o problemă de fond în litigiul administrativ, astfel încât se impune o distincţie între noţiunea de „interes legitim care poate fi ocrotit pe calea contenciosului administrativ” şi noţiunea de „interes” în sensul de condiţie de exercitare a dreptului la acţiune în dreptul procesual civil (folosul practic urmărit de reclamant prin promovarea acţiunii).

În speţă, pârâtul Guvernul României a invocat excepţia lipsei de interes a reclamantului în promovarea acţiunii, invocând inexistenţa interesului personal al reclamantului, în sensul de condiţie de exerciţiu a acţiunii în justiţie.

Instanţa reţine că, prin promovarea acţiunii civile în dosarul nr. xxxx/62/2014 al Tribunalului Braşov, reclamantul şi-a justificat interesul său personal în promovarea cererii deduse judecăţii în prezenta cauză, având în vedere că, prin cererea de chemare în judecată formulată în acel dosar reclamantul a solicitat constatarea nulităţii absolute a Dispoziţiei nr. 12/2009 emise de Preşedintele Consiliului Judeţean B. prin care imobilul înscris în C.F. nr. xxxxx B. sub nr. top xxxx/1 a fost restituit în natură moştenitorilor fostului proprietar, motivul de nulitate absolută invocat de reclamant fiind reprezentat de apartenenţa imobilului la domeniul public.

Pentru înlăturarea acestui motiv de nulitate absolută invocat de reclamant instanţele de judecată învestite cu soluţionarea dosarului nr. xxxx/62/2014 au reţinut incidenţa prevederilor punctului 6.1 alin. (2) teza finală din H.G. nr. 250/2007, dispoziţii înscrise într-un act administrativ cu caracter normativ şi a căror anulare o solicită reclamantul prin acţiunea în contencios administrativ dedusă judecăţii.

Interesul reclamantului în promovarea acţiunii deduse judecăţii se păstrează şi după soluţionarea definitivă a dosarului nr. xxxx/62/2014, prin pronunţarea deciziei civile nr. 873/Ap/03.07.2015 a Curţii de Apel Braşov – Secţia Civilă, întrucât reclamantul a invocat posibilitatea formulării unei cereri de revizuire împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. xxxx/62/2014, în situaţia admiterii cererii de chemare în judecată în prezenta cauză.

Pentru aceste motive, reţinând că reclamantul a justificat existenţa unui interes legitim, personal, născut şi actual în promovarea acţiunii în anularea punctului 6.1 alin. (2) teza finală din H.G. nr. 250/2007, instanţa va respinge excepţia lipsei de interes, invocată de pârât prin întâmpinare.

Analizând pe fond cererea de chemare în judecată, instanţa reţine că, potrivit prevederilor punctului 6.1 alin. (2) teza finală din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, „deţinătorul imobilului care, la data soluţionării notificării, este calificat ca fiind bun proprietate publică are competenţa de a dispune restituirea bunului în natură, fără a mai fi necesară parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare”.

Procedura prevăzută de Legea nr. 213/1998, la care face referire textul pct. 6.1 alin. (2) teza finală din H.G. nr. 250/2007, este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora „Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel”.

Într-adevăr, conform dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 213/1998, invocate de reclamant (dispoziţii legale abrogate prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil), Legea nr. 213/1998 a reglementat, până la data intrării în vigoare a dispoziţiilor noului Cod civil, regimul juridic al dreptului de proprietate publică. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 (forma în vigoare la data adoptării H.G. nr. 250/2007) „Regimul juridic al dreptului de proprietate publică este reglementat de prezenta lege, dacă prin legi organice speciale nu se dispune altfel”.

Aceasta nu înseamnă, însă, că dispoziţiile punctului 6.1 alin. (2) teza finală din H.G. nr. 250/2007 sunt nelegale, întrucât contravin dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, astfel cum a susţinut reclamantul.

Instanţa reţine în acest sens că prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale Normelor metodologice de aplicare unitară a acesteia instituie o situaţie de excepţie de la regula de drept comun potrivit căreia, pentru trecerea bunului din domeniul public în domeniul privat, este necesară emiterea unei hotărâri de guvern, a unei hotărâri a consiliului judeţean sau a consiliului local, după caz.

Intenţia legiuitorului, expres exprimată, de a deroga de la prevederile Legii nr. 213/1998 rezultă chiar din dispoziţiile tezei I a punctului 6.1 alin. (2) din H.G. nr. 250/2007 potrivit cărora „În cursul procedurii administrative de soluţionare a notificărilor nu prezintă relevanţă afectaţiunea juridică actuală a imobilelor solicitate, fiind fără relevanţă juridică calificările Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sau alte acte normative subsidiare acesteia”.

Instanţa reţine, aşadar, că normele care reglementează apartenenţa bunurilor la domeniul public sau privat al statului, prevăzute de Legea nr. 213/1998, au un caracter general faţă de normele care formează obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 care au un caracter special, contradicţia dintre ele fiind rezolvată de principiul „specialia generalibus derogant”.

Caracterul special şi derogatoriu al normelor referitoare la restituirea bunurilor ce formează obiectul Legii nr. 10/2001 rezultă din dispoziţiile acestui act normativ, care consacră principiul prevalenţei restituirii în natură a imobilelor, fără a distinge în raport cu apartenenţa lor la domeniul public sau la domeniul privat, iar dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 10/2001 înlătură de la aplicare orice acte normative contrare acestei legi, care fie indisponibilizează astfel de bunuri de la restituire, fie se suprapun cu domeniul de aplicare al acesteia.

În cuprinsul Capitolului 1 punctul 1 lit. f) din H.G. nr. 250/2007 se arată în acest sens că „Măsurile reparatorii prevăzute de lege prevalează asupra altor proceduri care tind să înlăture de la restituirea în natură bunuri care fac obiectul acesteia ... indisponibilizările generate de calificarea regimului de proprietate prin actele subsidiare emise în temeiul Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare, nu prezintă relevanţă în cursul procedurii administrative de soluţionare a notificărilor”.

Hotărârile de Guvern, ca acte administrative cu caracter normativ, sunt emise în scopul organizării executării legii, conform art. 108 alin. (2) din Constituţia României, iar H.G. nr. 250/2007 este emisă în scopul organizării executării Legii nr. 10/2001, conform dispoziţiilor art. 51 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora „În vederea organizării executării prevederilor prezentei legi, Guvernul este abilitat să emită norme metodologice de aplicare unitară a acesteia”.

Or, astfel cum s-a arătat mai sus, normele referitoare la restituirea imobilelor preluate abuziv, consacrate de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, au caracter derogatoriu şi se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile cu caracter general ale Legii nr. 213/1998.

Reclamantul a mai invocat dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. m) din Constituţia României, potrivit cărora regimul general al proprietăţii se reglementează în exclusivitate prin lege organică, însă de remarcat că şi Legea nr. 10/2001 reprezintă o lege organică, având ca obiect de reglementare regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar prin prevederile cuprinse la punctul 6.1 alin. (2) teza finală din H.G. nr. 250/2007 nu se reglementează regimul general al proprietăţii, ci, în considerarea caracterului reparatoriu al Legii nr. 10/2001, se stabileşte modalitatea de restituire în natură a bunurilor proprietate publică, dar care au fost preluate abuziv şi se realizează o repunere în situaţia anterioară preluării abuzive în spiritul Legii nr. 10/2001.

O astfel de interpretare rezultă şi din considerentele expuse la paragraful 10 al Deciziei nr. 136/1998 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 448/24.11.1998, potrivit cărora „trebuie reţinut că legea reglementează modul de trecere a unui bun din domeniul public în cel privat, prin hotărâre a Guvernului ori, după caz, a consiliului judeţean (art. 10 din lege). Aşa fiind, deoarece restituirea în natură foştilor proprietari a unor asemenea bunuri ar urma să fie stabilită prin lege, ea ar urma să fie asimilată, pentru bunurile ce aparţin domeniului public al statului, cu o prealabilă trecere a bunului respectiv în domeniul privat. În mod asemănător se vor putea găsi soluţii şi pentru bunurile care, făcând obiectul proprietăţii publice a unităţilor administrativ-teritoriale, ar urma să fie restituite foştilor proprietari. Aşadar, simpla apartenenţă a unui bun la domeniul public nu poate fi un obstacol pentru restituirea lui în natură vechiului proprietar şi, cu atât mai puţin, pentru despăgubirea acestuia prin echivalent”.

Având în vedere considerentele expuse, reţinând conformitatea cu dispoziţiile legale a punctului 6.1 alin. (2) teza finală din H.G. nr. 250/2007, instanţa va dispune respingerea acţiunii formulate de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, dispunând potrivit celor de mai jos”.

Domenii speta

Spete similare