Acordarea ajutorului la trecerea în rezervă cu drept de pensie prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, reclamantul pensionându-se în anul 2017.

- art. 20 alin. (1) din Legea nr. 284/2010,

- Legea cadru nr. 153/2017

- art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 90/2017

Legea cadru nr. 153/2017 nu mai prevede acest drept, astfel că dreptul a fost abrogat, art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 90/2017 prelungeşte suspendarea dreptului dincolo de abrogarea acestuia, iar intenţia legiuitorului de a suspenda aplicarea unui drept abrogat ţine de constituţionalitate, aspect asupra căruia se poate pronunţa doar Curtea Constituţională.

Prin sentinţa civilă nr. 1301/CA/24.10.2018 pronunţată de Tribunalul Braşov, Secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Unitatea Militară xxxx B..

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs în termen legal recurentul reclamant A. solicitând casarea sentinţei şi în rejudecare admiterea acţiunii.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată, în esenţă că instanţa de fond a pronunţat o soluţie greşită, în condiţiile în care soluţia corectă era fie admiterea cererii fie constatarea prematurităţii.

Dreptul la ajutorul la trecerea în rezervă a fost prevăzut de art. 20 alin. 1 şi 2 din Anexa VII din Legea nr. 284/2010, ce a fost abrogată la data de 01.07.2017, după ce în prealabil a fost suspendată de la aplicare, succesiv prin acte normative anuale de punere în aplicare a legii unice de salarizare, timp de 7 ani. Deoarece abrogarea are caracter definitiv şi instantaneu, după acest eveniment nu mai poate interveni niciun procedeu legislativ. Astfel, ar fi un nonsens ca o lege să fie în acelaşi timp şi abrogată şi suspendată.

Raportat la prevederile O.U.G. nr. 9/2017 şi care în fapt reprezintă o transpunere a O.U.G. nr. 99/2016, art. 10 alin. 1 care prevede că „dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică”, după data de 01.07.2017 „dispoziţiile legale” care „nu se aplică” sunt doar cele ramase în vigoare (drept pozitiv), pentru că nicăieri în legislaţie nu se poate face trimitere la acte normative ce au ieşit din circuitul legislativ (dreptul negativ) şi astfel nu mai pot fi suspendate dispoziţii ce nu mai sunt „dispoziţii legale”, ci „dispoziţii abrogate”.

După data de 01.07.2017, norma de trimitere (O.U.G. nr. 9/2017) la o lege abrogată (Legea nr. 284/2010) a devenit inaplicabilă sau abrogată, conform principiului ״accesorium sequitur principalae” - Decizia Curţii Constituţionale nr. 1595/2011 ״Un text de lege care face trimitere la normă ce nu mai este în vigoare este şi el, evident, implicit abrogat”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 23/2015 (R.I.L.), într-o ipoteză identică „Dar efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiilor legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil ”.

De asemenea, dispoziţia din art. 1 alin. 3 al O.U.G. nr. 9/2017, ca prevedere de suspendare, intră flagrant în contradicţie cu dispoziţiile Legii nr. 24/2010 privind normele de tehnică legislativă, respectiv cu art. 58 1״. După intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenţei acestuia pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea.”

Cu alte cuvinte, suspendarea unui act normativ nu poate avea loc decât pe perioada existenţei acestuia, nu şi după abrogare, raportat şi la prevederile art. 6 (abrogarea) şi 66 alin. 2 (suspendarea) din Legea nr. 24/2010. După abogare nu mai poate interveni nimic, aşa cum statuează şi I.C.C.J. în deciziile sale.

Prin Decizia nr. 5 în dosarul nr.2833/1/2017 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava şi, în consecinţă, a stabili că: „Acţiunile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere formulate în temeiul art. 20 alin. (1) din Capitolul 2 al Anexei VII din Legea nr. 284/2010 introduse în perioada de suspendare a exerciţiului dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii sunt prematur formulate. ”

Astfel, Decizia nr. 5/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie  - R.I.L. trebuie coroborată cu Decizia nr. 16/2015 a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie prin Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care stipulează faptul că „Dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar; cu modificările şi completările ulterioare, vizează exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor, în sensul că acesta este suspendat în perioada 3 iulie -31 decembrie 2010, şi nu existenţa acestui drept”, fapt reconfirmat şi prin deciziile nr. 11/2017 şi nr. 9/19.02.2018 (respingând solicitarea Curţii de Apel Craiova ca inadmisibilă).

Prin suspendarea plăţilor ajutoarelor şi indemnizaţiilor s-a adus o atingere dreptului de proprietate, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că, fără ca art. 20 alin. 1 şi 2 din Anexa nr. VII, din Legea nr. 284/2010 (care reglementează dreptul solicitat prin prezenta acţiune) să fie abrogat, s-a produs în concret suprimarea dreptului, fiind afectat chiar în substanţa acestuia, fără o justificare rezonabilă şi obiectivă.

Mai mult, actul normativ care are ca efect suspendarea dreptului foştilor angajaţi restrânge şi limitează dreptul garantat prin lege, neputând fi considerată o măsură necesară şi proporţională, de vreme ce, nefiind limitată de timp, este de natură a aduce atingere însăşi existenţei dreptului.

Neaplicarea dispoziţiilor art.20 din Anexa VII din Legea nr. 284/2010 nu echivalează cu abrogarea acestui articol din legea unică a salarizării, ci cu o suspendare sine die.

Limitarea sau nealocarea fondurilor bugetare aprobate anual cu destinaţia plăţii drepturilor prevăzute de art. 20 alin. 1 şi 2 din Anexa VII din Legea nr. 284/2010 nu poate constitui un refuz de plată, întrucât o asemenea condiţionare tinde a nega în substanţă un drept prevăzut de legiuitor în favoarea reclamanţilor, devenit cert şi lichid odată cu încetarea raporturilor sale de serviciu, respectiv trecerii în rezervă cu drept la pensie, aşa cum în mod corect a constatat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - R.l.L. prin Decizia nr. 5/2018.

Exigibilitatea acestui drept a fost temporizată, ca efect al dispoziţiilor art. 94 din Anexa VII din Legea nr. 284/2010, fiind de observat că prevederile O.U.G. nr. 57/2015, nu abrogă dispoziţiile art. 20 alin. 1 şi 2 din Anexa VII din Legea nr. 284/2010, ci statuează cu în cursul anului 2016 dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor la trecerea în rezervă nu se aplică, dispoziţie ce nu poate fi interpretată decât în sensul că priveşte efectiv exerciţiul drepturilor cuvenite la încetarea raporturilor de serviciu şi nu existenţa în concret a acestor drepturi.

În acest context, fiind vorba nu numai de speranţa legitimă de a obţine în viitor anumite drepturi băneşti, ci de un drept garantat sub aspectul existenţei, câştigat în considerarea raporturilor de serviciu desfăşurate, proporţional cu vechimea în funcţie şi exigibil odată cu încetarea acestora, suprimarea acestui drept, fără a fi compensat în niciun fel şi fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, echivalează cu ruperea echilibrului între necesitatea protejării intereselor generale şi garantarea dreptului de proprietate ocrotit de dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Nu suntem în ipoteza în care se pune în discuţie dacă CEDO garantează dreptul de a primii în viitor drepturi băneşti întru-un anumit cuantum stabilit la un moment dat, care ulterior a fost modificat prin lege, situaţie în care statul beneficiază de o marjă de apreciere pentru determinarea oportunităţii politicilor sale în acest domeniu cu privire la introducerea unor modificări legislative,  în acesta situaţie ne-am fi aflat dacă art. 20 din Anexa VII din Legea nr. 284/2010 ar fi fost abrogat la data trecerii  în rezervă a subsemnaţilor.

În condiţiile în care legiuitorul nu a abrogat textul în cauză (art. 20 din Anexa VII din Legea nr. 284/2010), este vorba de ipoteza în care le-a fost suprimat ajutorul bănesc după scadenţa acestuia, retroactiv, situaţie în care este evident că există o privare de dreptul efectiv câştigat pentru perioada în care munca a fost prestată, pentru că acesta a devenit parte din patrimoniul reclamanţilor.

Devenită parte a dreptului intern, Convenţia are aplicabilitate directă în sistemul român de drept, atât prin dispoziţiile conţinute de textul propriu-zis al acestuia şi al Protocoalelor adiţionale, cât, mai ales, prin practica judiciară dezvoltată de gardianul său principal Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru ca restrângerea menţionată să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevăzute de art. 53 din Constituţia României şi anume: să fie prevăzută prin lege, să se impună restrângerea sa, să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru, ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Practica CEDO este în sensul celor arătate mai sus: în Hotărârea pronunţată în cauza Kecho contra Ucrainei din 08.11.2005, s-a decis cu titlul de principiu că ״(...) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuşi, dacă printr-o dispoziţie legală în vigoare se stabileşte plata unor sporuri şi condiţiile pentru acestea au fost îndeplinite, autorităţile nu pot, în mod deliberat, se amâne plata lor, atâta vreme cât dispoziţiile legale sunt în vigoare.”, iar Hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen contra Finlandei din 19.04.2007 s-a decis cu titlu de principiu ״ (...) O creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudenţa bine stabilită a instanţelor de judecată.”

Intimatul Ministerul Apărării Naţionale a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului invocând faptul că exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor la trecerea în rezervă a fost suspendat prin acte normative succesive, invocându-se situaţia reglementărilor legale aferente fiecărui an.

În drept nu  s-au invocat dispoziţiile art. 488 Cod procedură civilă.

În cauză a formulat întâmpinare ( f.17) intimatul INSPECTORATUL DE JANDARMI  JUDEŢEAN C. solicitând respingerea recursului, cu motivarea,  în esenţă,  că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor de drept material.

În recurs părţile nu au mai solicitat administrarea de probe noi.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură civilă cu aplicarea art. 489 alin. (2) Cod de procedură civilă şi recursul declarat, Curtea constată că acesta este întemeiat.

Motivele de recurs invocate de recurentul reclamant – greşita aplicare a normelor de drept material – se încadrează în dispoziţiile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă şi sunt fondate.

Astfel, Curtea reţine că instanţa de fond a fost învestită cu acţiune având ca obiect acordarea ajutorului la trecerea în rezervă cu drept de pensie, echivalent a 15 solde în ipoteza unei vechimi între 25 şi 30 de ani de ani, drept prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, reclamantul pensionându-se în anul 2017.

Prima instanţă a respins acţiunea, cu motivarea că prin dispoziţiile pct. 9 al art. II din Legea nr. 283/2011 a operat o amânare, o temporizare a exerciţiului dreptului. Ulterior, legiuitorul a înţeles să adopte acte normative succesive prin care a stipulat că aceste drepturi nu se acordă. Astfel, art. 9 ale art. II din Legea nr. 283/2011 stipulează că în anul 2012 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă. În continuare,  art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012 prevede faptul că dispoziţiile art. 9 ale art. II din Legea nr. 283/2011 se aplică în mod corespunzător şi în anul 2013, iar pentru anii 2014 şi 2015 au fost interdicţia operează potrivit  art. 10 din O.U.G. nr. 103/2013 şi art. 9 din O.U.G. nr. 83/2014.

În fapt, prima instanţă a reţinut eronat în considerentele finale că reclamanţii au fost trecuţi în rezervă la finalul anului 2016 şi că cererea de chemare în judecată a fost introdusă în anul 2017. Potrivit actelor dosarului aşa cum se reţine în partea introductivă a considerentelor sentinţei, reclamantul a fost trecut în rezervă în anul 2017 iar cererea a fost înregistrată pe rolul instanţei la 26.06.2018.

În drept, Curtea reţine că acordarea ajutorului la trecerea în rezervă cu drept de pensie, echivalent a 15 solde în ipoteza unei vechimi între 25 şi 30 de ani, este un drept prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 284/2010.

Ulterior, legiuitorul a înţeles să adopte acte normative succesive prin care a stipulat că aceste drepturi nu se acordă.

Astfel, art. 9 ale art. II din Legea nr. 283/2011 stipulează că  în anul 2012 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă. În continuare,  art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012 prevede faptul că dispoziţiile art. 9 ale art. II din Legea nr. 283/2011 se aplică în mod corespunzător şi în anul 2013, iar pentru anii 2014 şi 2015  au fost interdicţia operează potrivit  art. 10 din O.U.G. nr. 103/2013 şi art. 9 din O.U.G. nr. 83/2014.

Mai  mult,conform art. 11 din O.U.G. nr. 57/2015 „în anul 2016, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, a indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică”.

De asemenea, pentru anul 2017, art. 10 din O.U.G. nr. 99/2016 prevede că „în perioada 1 ianuarie - 28 februarie 2017, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică”, iar art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 9/2017 menţionează că „prevederile art. 1 alin. (3) – (5), art. 2 - 4, art. 5 alin. (2) – (4) şi art. 6 - 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2016 privind unele măsuri pentru salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, se aplică în mod corespunzător şi în perioada 1 martie - 31 decembrie 2017”.

Se impune a se menţiona că Legea cadru nr. 153/2017 nu mai prevede acest drept astfel că  se susţine că dreptul a fost abrogat.

Însă, potrivit art. 11 alin. (1) din O.U.G. 90/2017,  „în anul 2018 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă”.

Prin Decizia nr. 16/8.06.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar  (primul act normativ care a reglementat interdicţia acordării ajutoarelor, respectiv indemnizaţiilor la ieşirea la pensie) vizează exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor, sau după caz indemnizaţiilor, şi nu existenţa acestui drept, iar în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut că legiuitorul a vizat exerciţiul dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, în sensul suspendării pe o perioadă limitată de timp, şi nu existenţa acestui drept, iar măsurile financiare instituite de legiuitor nu aduc atingere substanţei dreptului, ci doar amână acordarea acestor drepturi, pentru a nu se crea o datorie bugetară imposibil de acoperit.

Curtea reţine că pentru a se putea bucura de protecţia juridică a acţiunii în justiţie, dreptul subiectiv, pe lângă condiţia de a fi recunoscut şi ocrotit de lege, exercitat în limitele sale externe şi interne şi cu bună-credinţă, trebuie să îndeplinească şi condiţia de a fi actual.

În cauză este relevantă Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 35/2018 prin care, s-a respins ca inadmisibilă sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la următoarea chestiune de drept: „dacă art. 8 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că se aplică şi la stabilirea cuantumului ajutoarelor prevăzute de art. 20 alin. (1) şi (2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare”.

În considerentele acestei hotărâri s-a constatat că problema de drept supusă dezbaterii de titularul sesizării nu este susceptibilă de a da naştere unei practici neunitare întrucât în cauză se solicită interpretarea unor texte de lege vizând modul concret de calcul al cuantumului ajutoarelor prevăzute de art. 20 alin. (1) şi (2) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, în condiţiile în care prin Decizia nr. 5/2018 s-a stabilit că acţiunile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale, formulate în temeiul art. 20 alin. (1) din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 şi introduse în perioada de suspendare a exerciţiului dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, sunt prematur formulate.

Astfel, instanţa supremă a pornit de la considerentele Deciziei nr. 5/2018 (punctele 94, 95 şi 96) prin care s-a reţinut că, în urma analizei circumstanţelor specifice ale instituirii acestor drepturi, „pe fondul suspendării repetate prin acte normative reţinute ca fiind constituţionale, acestea nu au intrat în patrimoniul beneficiarilor avuţi în vedere de Legea-cadru nr. 284/2010, ele având în continuare un conţinut abstract, fiind condiţionate în recunoaşterea lor concretă de o nouă manifestare a legiuitorului, motiv pentru care nu pot fi considerate «bunuri» din această perspectivă”, arătând că este de subliniat şi faptul că, prin art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 80/2018, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă nr. 90/2017), intrată în vigoare la data de 7 decembrie 2017, s-a prevăzut în mod expres că în anul 2018 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.

Astfel, s-a statuat că, în consecinţă, aşa cum s-a reţinut şi în Decizia nr. 5/2018, dreptul a cărui valorificare s-a solicitat de către reclamanţi, respectiv plata ajutoarelor prevăzute de art. 20 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, nu este actual.

În continuare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, în condiţiile în care exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor prevăzute de art. 20 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 a fost suspendat prin prevederi legale succesive, speciale şi derogatorii, începând cu anul 2011 şi până în anul 2017, inclusiv, aşa cum s-a constatat în mod constant de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu poate fi vorba nici de o speranţă legitimă de valorificare efectivă a acestor drepturi şi că, potrivit celor statuate în considerentele Deciziei nr. 5/2018 (punctele 95, 96), această concluzie se consolidează în contextul abrogării Legii-cadru nr. 284/2010 prin Legea-cadru nr. 153/2017, care nu mai stabileşte asemenea drepturi, art. 66 din Legea nr. 24/2000 recunoscând posibilitatea abrogării chiar şi în cazul normelor suspendate.

În lumina acestor dezlegări, Curtea reţine că art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 90/2017 prelungeşte suspendarea dreptului dincolo de abrogarea acestuia, iar intenţia legiuitorului de a suspenda aplicarea unui drept abrogat ţine de constituţionalitate, aspect asupra căruia se poate pronunţa doar Curtea Constituţională.

În speţă, dreptul pretins de reclamant nu este actual, prin actele normative succesive menţionate anterior legiuitorul înţelegând să amâne realizarea dreptului pe o perioadă de timp limitată, scopul fiind acela de a nu crea o datorie bugetară imposibil de suportat.

Instanţa mai reţine că şi jurisprudenţa CEDO în materie salarială se raportează la  „dispoziţiile explicite şi eficiente ale legislaţiei interne” (cauza Kechko împotriva Ucrainei şi cauza James şi alţii împotriva Marii Britanii), or, în speţă, asemenea dispoziţii la momentul trecerii în rezervă a reclamantului sunt în sensul că în anul 2017, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică, după cum aceste dispoziţii nu se aplică nici în anul 2018 când a fost introdusă cererea.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului citată mai sus nu face altceva decât să confirme dreptul statului de a reduce ori limita unele cheltuieli bugetare destinate plăţii unor drepturi băneşti, în sensul adaptării acestora la condiţiile economice actuale marcate de traversarea unei perioade de criză, atât la nivel naţional, cât şi mondial şi de imperativul reechilibrării situaţiei economice a ţării, măsurile financiare în discuţie fiind necesare într-o societate democratică tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului, fiind în acelaşi timp proporţionale cu scopul legitim urmărit, respectiv reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat, existând un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

Curtea reţine că pentru a se putea bucura de protecţia juridică a acţiunii în justiţie, dreptul subiectiv, pe lângă condiţia de a fi recunoscut şi ocrotit de lege, exercitat în limitele sale externe şi interne şi cu bună-credinţă, trebuie să îndeplinească şi condiţia de a fi actual.

În speţă, dreptul pretins de reclamant nu este actual, prin actele normative succesive menţionate anterior legiuitorul înţelegând să amâne realizarea dreptului pe o perioadă de timp limitată, scopul fiind acela de a nu crea o datorie bugetară imposibil de suportat.

Pentru toate aceste considerente, constatând incidenţa art. 496 alin. 1 şi 498 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursul declarat de recurent împotriva sentinţei civile nr. 1301/CA/24 octombrie 2018, pe care o va casa în întregime şi în rejudecare, faţă de considerentele de fapt şi de drept expuse, urmează a admite  excepţia prematurităţii şi a respinge ca fiind prematură acţiunea formulată de reclamant, în sensul celor ce urmează.

Se va lua  act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în recurs. 

Domenii speta

Spete similare