Plata nedatorată.

Art.1469 alin.2 C.civ. prevede că plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei. Aşadar, plata înseamnă executarea voluntară a oricărei prestaţii care constituie obiectul  unei obligaţii, indiferent de originea ei. În consecinţă, temeiul executării voluntare a unei prestaţii îl constituie existenţa unei obligaţii valabile. Este ceea ce art. 1470 C.civ. prevede: „orice plată presupune o datorie”. Dacă datoria pentru stingerea căreia se face plata nu există, consecinţa este  logică, plata făcută este nedatorată şi conform art.1341 alin.1 C.civ. „cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire. Din faptul plăţii nedatorate se naşte un raport obligaţional. Solvens dobândeşte un drept de creanţă, adică dreptul de a cere de la accipiens restituirea prestaţiei executate fără a fi datorată, iar dacă restituirea nu se face voluntar de către accipiens, creditorul, adică solvens, are dreptul la acţiune în justiţie.

Prin cererea de chemare în judecată,  reclamantă SC …… SRL prin …….., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea  pârâtei SC………. SRL la plata sumei de 62.435,08 lei reprezentând avans acordat de reclamantă şi nerestituit.

În drept au fost invocate dispoziţiile art.1470 și art.1341 Cod Civil.

În motivare reclamanta a arătat că potrivit extrasului de cont emis de …. SA, la data de 12.12.2018 din contul reclamantei a fost transferată această sumă în contul pârâtei, fără ca aceasta să facă dovada că a livrat marfa sau a prestat serviciile către  …… SRL.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtă a arătat că bunurile livrate sunt două autoturisme unul marca …….și altul ………..

Prin sentinţa nr. 3988 din 26.10.2021 pronunţată de Judecătoria Drobeta-Turnu Severin a fost admisă acţiunea şi a fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 62.435,08 lei, reprezentând plată nedatorată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta ……. SRL, care a fost respins prin  decizia nr.45 din 22 martie 2022, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi.

Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut  că potrivit răspunsului la adresele efectuate către Instituția Prefectului Județului …….,  la data de 02.03.2012 autoturismul cu marca ….. a fost înmatriculat pe numele …….. SRL cu număr de înmatriculare…….., iar de la data de 04.01.2011 autoturismul marca ……… cu număr de înmatriculare ……….. figurează înmatriculat  pe numele ……… SRL.

S-a reţinut că înstrăinarea din octombrie 2012 prin care reclamanta a vândut cele două autoturisme pârâtei nu a fost una reală și nici nu a fost achitat prețul, iar reclamanta a efectuat plata din eroare, apreciind în mod greșit că sumele de bani cuprinse în facturile cu privire la cele două autoturisme reprezintă o datorie, fără a cunoaște, deși trebuia, că pârâta nu efectuase plata pentru cele două autoturisme din anul 2012, în condițiile în care cele două autoturisme,  nu au ieșit din posesia reclamantei.

Împotriva deciziei nr.45 din 22 martie 2022, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, a formulat recurs pârâta SC …….., invocând dispoziţiile art. 488 pct. 5,6 şi  8 C.pr.civ., solicitând casarea deciziei şi rejudecând respingerea cererii.

În motivarea cererii de recurs, după expunerea stării de fapt, recurentul pârât a arătat că instanţa de apel a încălcat regulile de procedura a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, menţionând că prin actiunea introductiva reclamanta a înteles să supună analizei instantei faptul ca suma de 62 435,08 lei i-ar fi fost avansată fără  o justificare, în contabilitate nefiind identificate operatiuni care să justifice acest demers, fiind, pe cale de consecintă, o plată nedatorată.

Deşi acesta este cadrul procesual fixat de reclamantă şi asupra căruia, în limitele învestirii, instanţele erau tinute să analizeze pretentiile reclamantei, în mod eronat s-a trecut de aceste limite, ajungându-se să fie supus cercetarii un alt raport juridic, încheiat anterior între părţi, în anul 2012.

Conform înregistrărilor contabile din evidenţa reclamantei, în anul 2012, aceasta a înstrăinat către SC …….. SRL două autoturisme, un ………… şi un …….., pentru suma de 80 986,93 lei. În anul 2013 SC ……SRL revinde reclamantei …….. SRL aceleasi masini, în schimbul sumei de 62 435,08 lei, pe care cumpărătoarea a achit-o  în anul 2018, voluntar.

Astfel, este vorba despre două raporturi juridice distincte, materializate prin vointa partilor contractante şi atâta timp cât instanţa a fost învestită doar cu analiza celui de-al doilea raport juridic, sub aspectul incidenţei plăţii nedatorate fără ca reclamanta să invoce, ca petit distinct, nulitatea primei operatiuni de vânzare-cumpărare, este inadmisibil să se depăşească cadrul procesual fixat prin cerere şi sa se analizeze şi să se dispună asupra a ceea ce nu s-a cerut.

O altă critică vizează faptul că procedura de judecata s-a desfăşurat fară ca reprezentantul în instantă al reclamantei …….. — filiala …………prin asociat coordonator ….., să aibă calitatea de o reprezenta.

A învederat că, potrivit art. 41 alin 1 si 3 din OUG 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor in insolventa, atribuţiile legale ale practicianului în insolventa, precum si cele stabilite exclusiv în sarcina sa de judecătorul sindic în procedurile de insolventa nu pot fi exercitate prin reprezentare, însă întrucât doamna ……, persoana ce s-a reprezentat în instanţă, nu are calitatea de avocat angajat al reclamantei, fiind practician în insolventa, fără însă  a depune dovada calităţii sale de practician în cadrul filialei ….. a …….., devine incidentă exceptia lipsei calităţii de reprezentant.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. 1 punct 8 Cod Procedură Civilă, recurentul a arătat că în mod greşit s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 1341 Cod Civil, arătând că plata efectuată în decembrie 2018  fost făcută conştient de faptul că avea obligaţia de stingere a datoriei apărute în baza raportului juridic născut între părţi în anul 2013, materializat prin cele doua facturi înregistrate în contabilitatea ambelor societati, şi nicidecum din eroare.

Desi Tribunalul Mehedinti a apreciat corect ca, pentru o justa solutionare” trebuie analizat ca solvens să fi făcut plata în credinta greşită că este debitorul lui accipiens”, ajungând la examenul efectiv, depăşeşte limitele învestirii şi statuează ca ”reclamanta a efectuat plata din eroare, apreciind în mod gresit că sumele de bani cuprinse în facturile cu privire la cele doua autoturisme reprezintă o datorie, fără a cunoaşte, deşi trebuia că pârâta nu efectuase plata pentru cele doua autoturisme în anul 2012... ”

A învederat că şi normele Codului de Procedura Civilă privitoare la sarcina probei au fost intereretate şi aplicate eronat. Actiunea a fost promovata de reclamanta, care deşi a precizat că plata nu are justificare în contabilitate, a ataşat o fişă furnizor, din cuprinsul căreia se poate observa faptul că facturile emise în anul 2013 au fost primite si acceptate la plata, fiind înregistrate in contabilitatea SC ……… SRL, iar marfa aferenta, cele 2 autoturisme, a fost receptionată, mentionându-se în fisa -NIR-uri note intrare receptie. Dacă reclamanta nu ar fi fost si fizic în posesia documentelor înscrise în contabilitate nu ar fi fost un motiv suficient pentru promovarea acţiunii. Or, atâta timp cât administratorul nu a întreprins niciun demers prin care să arate că privitor la SC ………. SRL s-au constatat nereguli cu privire la activitatea contabilă şi modul de realizare al acesteia atunci, evident nu pune sub semnul dubiului realitatea operatiunilor înscrise in contabilitate.

Ca atare, Tribunalul având la dispozitie aceste înscrisuri emanând de la reclamantă, pe care aceasta le-a recunoscut, în mod  eronat a statuat ca îi incumbă ei sarcina probei — în sensul "întocmirii în contabilitate a mărfurilor, a efectuarii plăţii pentru o operatiune ce nu făcea obiectul cauzei si a iesirii din contabilitate a celor doua maşini".

Cum aceste motivări au fost folosite pentru respingerea apărărilor sale, dat fiind faptul ca deja existau la dosar dovezi depuse de către reclamanta ce atestau — emiterea facturilor din octombrie 2013, înregistrarea lor în contabilitate cu generarea unui debit către recurentă, dar si dovada receptiei mărfii de către SC …….. — este gresită ratiunea instantei de a stabili în sarcina sa, în calitate de părâtă, obligativitatea unor probe suplimentare.

O altă critică vizează motivarea hotărârii, arătând că aceasta cuprinde motive străine de natura pricinii, instanţa analizând raportul juridic dedus judecăţii, născut dintr-o relaţie comercială, prin intermediul unei alte relaţii comerciale ce nu făcea obiectul cauzei.

 Astfel, cu privire la motivul de apel conform căruia, prin raportare la starea de fapt nu sunt îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate, tribunalul constată, din probatoriul administrat că înstrăinarea din octombrie 2012 prin care reclamanta a vândut cele doua autoturisme pârâtei nu a fost reală si nici nu a fost achitat.

Cu privire la apărarea potrivit căreia faptul ca acest transfer de proprietate nu a fost făcut opozabil terţilor nu înseamnă ca nu a existat, operatiunea fiind înregistrată în contabilitatea ambelor societăţi şi care rezulta chiar din documentele depuse de reclamanta, tribunalul apreciază că transferul de proprietate asupra autoturismelor era obligatoriu să fie mentionat în contabilitatea apelantei pârâte cât si la organul fiscal — Directia Taxe si Impozite Locale ……..”

A arătat totodată că motivarea unei hotărâri judecătoresti trebuie realizată într-o manieră clară si coerentă, fiind indispensabila pentru exercitarea controlului judiciar de către instanta ierarhic superioară, si constituie o garanţie împotriva arbitrariului pentru partite în proces, întrucât le furnizează dovada ca solicitările şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

Respectarea acestei dispozitii procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie si obligatiei ce revine instanţei de a garanta părtilor excercitiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, iar din examinarea considerentelor deciziei 45 din 22 martie 2022 se poate observa ca nu au fost respectate exigenţele impuse de art. 425 alin.l lit.b Cod Procedura Civila, instanţa fundamentându-şi hotărârea pe motive străine celor supuse analizei, fiind străine de obiectul raportului dedus judecătii.

La data de 06 iulie 2022 intimata reclamantă  SC ……….. SRL prin lichidator judiciar …….. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, arătând că chiar recurenta-parată a invocat în fata instantei de fond, faptul că plata sumei de 62.435,08 lei efectuată de SC ……… SRL a avut la baza presupusul transfer patrimonial al celor doua autoturisme din octombrie 2013, transfer care nu se putea efectua în conditiile în care cele doua autoturisme au existat tot timpul în patrimoniul intimatei-reclamante SC……….. SRL, iar obligatia instantei de judecata era de a cerceta fondul cauzei pentru a stabili în concret raporturile juridice şi relaţiile comerciale existente între reclamantă si parată.

Astfel, în conditiile in care recurenta-parata a invocat in fata instantei de fond, ca temei al plaţii acest transfer din octombrie 2013, a depus la dosarul cauzei dovezi conform carora acest transfer nu se putea efectua atâta timp cat bunurile aparţineau reclamantei, este evident faptul că  instanta avea obligaţia de a analiza ambele transferuri patrimoniale, atât cel din octombrie 2012 prin care recurenta-parata afirma ca a dobândit proprietatea bunurilor mobile de la intimata-reclamanta — transfer care nu s-a materializat, dar si cel din 2013 în baza căruia recurenta-pârâtă susţine ca intimata-reclamantă a efectuat plata, transfer care de asemenea  nu se putea materializa întrucât recurenta-parata nu deţinea aceste bunuri in patrimoniu.

A apreciat ca neîntemeiată critica privind încălcarea regulilor de procedură, arătând că practicianul în insolvență poate fi totuși asistat de avocat în exercițiul acestor atribuții și poate da mandat  în condițiile legii: pentru încheierea sau exercitarea unor acte juridice ori procesuale ce nu presupun exercițiul atribuțiilor exclusiv ale practicianului în insolvenţă. Legea interzice acordarea unui mandat de reprezentare de către practicianul în insolventă către un alt practician în insolventa doar pentru exercitarea atribuțiilor exclusive ale practicianului în insolvență astfel cum sunt enumerate la art. 41 alin. (4) din OUG nr. 86/2006, nu si pentru reprezentarea în cadrul unor dosare aflate pe rolul instanţelor de judecata, situatie în care criticile apelantei privind excepţia lipsei calităţii de reprezentant sunt neîntemeiate.

A arătat că nici critica privind încălcarea normelor de drept material nu este întemeiată, arătând că în condiţiile în care prin cererea de chemare în judecata, a solicitat obligarea paratei la restituirea sumei nedatorate în cuantum de 62.435,08 lei, în mod corect instanta a verificat dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1341 din Codul civil, respectiv  existenta unei plăti nedatorate ce se impune a fi restituită. Pe de altă parte, aspectele vizând existenta sau nu a datoriei, efectuarea plătii, existenta erorii in privinta platii, dacă plata s-a făcut voluntar, reprezintă elemente ce ţin de stabilirea situatiei de fapt supusa analizei instanțelor care solutioneaza cauza în fond şi care o stabilesc pe baza probelor administrate.

În ceea ce priveşte critica ce vizează motivarea deciziei, a arătat că tribunalul, în considerentele deciziei recurate, a expus considerentele în fapt şi în drept, pe care și-a  întemeiat soluția, a statuat asupra raporturilor juridice dintre părţi analizat susţinerile ambelor părţi, motivând de ce a admis sau a respins apărările formulate.

Mai mult, a apreciat că motivul de casare, prevăzut de art. 488 alin. l  pct. 6 Cod procedură civilă a fost invocat doar formal de către recurenta, în contextul în care aceasta a dezvoltat critici privind aplicarea greșită a normelor de drept material, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, ceea ce conduce la concluzia că decizia recurată este, de fapt, motivată.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, Curtea reţine că recursul este neîntemeiat .

Potrivit art.9 alin.2 Cod procedură civilă, obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor . În acest context, conform art.22 alin.6 C.pr.civ., judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele investirii în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel .

În cauză, prin cererea de chenare în judecată, reclamantul a indicat cadrul procesual, solicitând obligarea pârâtului SC……….. SRL la  plata sumei de 62.435,08 lei, reprezentând plată nedatorată.

Prin întâmpinarea depusă de intimatul pârât la fond, acesta a arătat că plata sumei solicitate de către reclamant reprezintă contravaloarea celor două autoturisme ce au făcut obiectul vânzării prin facturile fiscale nr. 3 şi 2 din 30.10.2013.

Ulterior, prin răspunsul la întâmpinare reclamantul prin lichidator judiciar a detaliat relaţia comercială dintre părţi, arătând că anterior deschiderii procedurii insolvenţei împotriva reclamantei, aceasta a înregistrat scriptic vânzarea către SC …….. SRL, a două autovehicule în sumă de 80.096,93 lei .

Reclamantul a arătat totodată că întrucât pârâta nu a achitat contravaloarea acestora, reclamanta nu a mai înregistrat în evidenţa contabilă înstrăinarea acestora, iar transferul patrimonial nu s-a mai materializat. Cu toate acestea, reclamantul a arătat că în luna octombrie 2013 pârâta a emis 2 facturi pentru suma totală de 62.435,08 lei pentru cele două autovehicule şi întrucât la data de 12.12.2018 reclamanta a achitat cele 2 facturi, fără a exista o obligaţie reală de plată faţă de SC ………. SRL, a solicitat restituirea acestei sume .

În aceste condiţii, în raport de obiectul cererii deduse judecăţii - restituirea sumei de 62.435,08 lei, având ca temei plata nedatorată, cât şi de apărările formulate de pârât prin întâmpinare şi răspunsul la întâmpinare depus de către reclamant, instanţa a analizat raportul juridic dedus judecăţii în limitele investirii, criticile recurentului pârât în ceea ce priveşte încălcarea principiului disponibilităţii fiind neîntemeiate.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant, instanţa reţine că pe parcursul procesului, lipsa dovezii calităţii de reprezentant se invocă pe cale de excepţie.

În cazul în care reprezentantul părţii, nu face dovada acestei calităţi, instanţa va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor, iar conform art. 82 alin.1 C.pr. civilă, dacă în termenul acordat, lipsa calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii nu se acoperă, cererea va fi anulată .

Potrivit art. 82 alin.2 C.pr. civ., excepţia lipsei calităţii de reprezentant înaintea primei instanţe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac. Rezultă, aşadar, că, această excepţie poate fi invocată oricând în cursul aceleiaşi instanţe, însă ea nu poate constitui motiv pentru exercitarea căii de atac, dacă nu a fost invocată înaintea instanţei în faţa căreia s-a produs neregularitatea respectivă.

Având în vedere că în cauză această excepţie, nu a fost invocată în faţa instanţei de apel, ci recurenta a invocat-o pentru prima oară prin motivele de recurs, instanţa apreciază ca neîntemeiată şi această critică.

Nici criticile privind sarcina probei nu sunt întemeiate, având în vedere că şi pârâtului îi revine sarcina probei, acestea trebuind să indice conform art.205 alin.2 lit.d C.pr.civ. dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de cerere, iar una dintre apărările sale a fost ca reclamanta a făcut recepţia mărfurilor.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 488 alin.1 pct. 6, se consideră că, într-adevăr, respectarea exigenţelor art. 425 C.pr.civ este de esenţa hotărârilor, reprezentând o garanţie pentru părţi că cererile lor au fost analizate de către instanţă, iar aceasta trebuie să fie corectă, clară, precisă şi lipsită de contradictorii.

Observând considerentele deciziei recurate, se constată că acestea cuprind o analiză amplă, coerentă şi clară a normelor legale incidente în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii, recurenta indicând de altfel, doar faptul că argumentele instanţei de apel sunt straine de natura pricinii în sensul că a fost analizat raportul juridic dedus judecăţii dintr-o relaţie comercială, prin intermediul unei alte relaţii comerciale care nu făcea obiectul cauzei, însă aşa cum s-a reţinut în analiza motivului prevăzut de art. 488 pct.5 C.pr.civ., instanţa a analizat raportul juridic dedus judecăţii în limitele învestirii, criticile recurentului fiind mai degrabă nemulţumiri cu privire la modalitatea de aplicare a legii de către instanţa de apel.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C.p.civ. care reglementează ipoteza încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material, Curtea reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv de casare se întâlnesc în situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în speţă, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile sau dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Ceea ce s-a criticat prin prezentul recurs a fost greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1341 C.civil, susţinându-se că plata efectuată în anul 2018 a fost făcută pentru stingerea datoriei apărute în baza raportului juridic născut în anul 2013, materializat prin cele două facturi emise.

Curtea apreciază însă că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale relevante, în mod judicios aceasta aplicând legislaţia incidentă, raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii şi conturată prin probele administrate în cauză.

Astfel, art.1469 alin.2 C.civ. prevede că plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei. Aşadar, plata înseamnă executarea voluntară a oricărei prestaţii care constituie obiectul  unei obligaţii, indiferent de originea ei. În consecinţă, temeiul executării voluntare a unei prestaţii îl constituie existenţa unei obligaţii valabile. Este ceea ce art. 1470 C.civ. prevede: „orice plată presupune o datorie”. Dacă datoria pentru stingerea căreia se face plata nu există, consecinţa este  logică, plata făcută este nedatorată şi conform art.1341 alin.1 C.civ. „cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire. Din faptul plăţii nedatorate se naşte un raport obligaţional. Solvens dobândeşte un drept de creanţă, adică dreptul de a cere de la accipiens restituirea prestaţiei executate fără a fi datorată, iar dacă restituirea nu se face voluntar de către accipiens, creditorul, adică solvens, are dreptul la acţiune în justiţie.

Criticile invocate în concluziile orale de către reprezentantul recurentului, conform cărora plata a fost făcută după împlinirea termenului de prescripţie, astfel că reclamantul nu mai avea dreptul de a cere restituirea prestaţiei, nu vor fi analizat, aceste aspecte fiind invocate în plus faţă de cele invocate prin cererea de recurs, după depăşirea termenului impus de art. 485 C.pr.civ.

 În consecinţă, constatând legalitatea deciziei instanţei de apel, în raport de dispoziţiile art. 498 C.pr.civ., Curtea va respinge  recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare