Angajatorul este cel obligat la plata drepturilor salariale câtă vreme raportul de muncă are loc între angajator şi angajat, iar raporturile subsidiare între diferite bugete locale sau de stat în baza cărora sumele de bani necesare plății vor ajunge în bugetul angajatorului nu sunt opozabile salariatului.
Prin sentinţa civilă nr. ___ din data de _____, pronunţată de către Tribunalul Gorj, Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr. ___/___/___, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D.S.P.G. cu privire la capătul de cerere privind acordarea voucherelor de vacanţă, invocată de această pârâtă, prin întâmpinarea formulată şi, pe cale de consecinţă, s-a respins acţiunea civilă faţă de această pârâtă cu privire la acest capăt de cerere, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D.S.P.G. cu privire la capătul de cerere privind acordarea stimulentului de risc, invocată de această pârâtă, prin întâmpinarea formulată.
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D.P.P.S., invocată de această pârâtă, prin întâmpinarea formulată.
S-a admis, în parte, acţiunea civilă ulterior precizată respectiv capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata stimulentului de risc formulată de reclamanta J.M.R. în contradictoriu cu pârâtele D.P.P.S. din cadrul C.L.M.T. şi D.S.P.G.
Au fost obligate pârâtele la plata către reclamantă a stimulentului de risc (în cuantum de 2500 lei brut pe lună, potrivit art. 7 alin. 5 din OUG nr. 43/2020), pe durata instituirii stării de urgenţă în România, respectiv 16.03.2020-14.05.2020, proporţional cu această perioadă.
A fost respins capătul de cerere privind obligarea la acordarea voucherelor de vacanţă pe anul 2018-2020.
Au fost obligate pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:
Instanţa a analizat mai întâi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D.S.P.G. cu privire la capătul de cerere privind acordarea voucherelor de vacanţă, invocată de această pârâtă, prin întâmpinarea formulată, şi a admis-o cu următoarea motivare:
Astfel, strict referitor la capătul de cerere privind acordarea tichetelor de vacanţă pe anii 2018-2020 pentru reclamanta încadrată cu contract individual de muncă la D.P.P.S., s-au reţinut următoarele:
Potrivit art.1 alin.1 din OUG nr.8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, cu modificările şi completările ulterioare: „Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgenţă, pentru recuperarea şi întreţinerea capacităţii de muncă a personalului salarial, angajatorii care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă pot acorda în condițiile legii, bonuri de valoare, denumite în continuare vouchere de vacanță.”
Potrivit art.1 alin.(24) din OUG nr. 8/2009, privind acordarea voucherelor de vacanţă, cu modificările şi completările ulterioare, „În limita resurselor bugetare, angajatorul stabileşte, în condiţiile alin.2 când acordă voucherele de vacanţă, de comun acord cu organizaţiile sindicale legal constituite sau cu reprezentanţii salariaţilor, după caz, iar potrivit art.1 alin.3 din acelaşi act normativ voucherele de vacanţă se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această destinație în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unităţile din domeniul bugetar, și în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori.
Finanţarea cheltuielilor de personal pentru categoriile din asistenţă medicală şi medicină dentară acordată în unităţile de învăţământ se suportă de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Sănătăţii, fiind vorba aici, doar despre drepturile băneşti aferente salariului reclamantei în cauză, acordarea voucherelor de vacanţă fiind atributul exclusiv al angajatorului acestuia, care, potrivit textului de lege mai sus menţionat decide când le acordă ținând cont obligatoriu de încadrarea în limitele prevăzute cu această destinație în bugetul local.
Astfel, în raport de prevederile legale mai sus menţionate, M.S. nu are calitatea de angajator pentru acest personal, şi nu finanţează astfel de cheltuieli, fapt confirmat şi prin adresa nr.____/_____, înregistrată la instituţia pârâtă sub nr.____/_____, comunicată în mod repetat instituției în cadrul căreia reclamanta îşi desfăşoară activitatea.
În condiţiile art.36 din Noul Cod de Procedură Civilă, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, cum acesta este dedus judecății, respectiv în identitatea între persoana reclamantei şi cel care este titular al dreptului, precum şi între persoana pârâtului şi despre cel care se pretinde că este obligat în raportul juridic supus judecăţii. Calitatea procesuală pasivă într-o cerere de chemare în judecată presupune o identitate între pârâtul chemat în judecată şi persoana obligată în raportul obligaţional dedus judecăţii de reclamant, persoana care neagă dreptul reclamantei, persoana faţă de care reclamanta doreşte să își stabilească existenţa unui drept real.
Tribunalul a mai reţinut şi dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, actualizată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora:
(1) Direcţiile de sănătate publică judeţene și ale municipiului București sunt servicii publice deconcentrate, cu personalitate juridică, subordonate Ministerului Sănătății, care pun în aplicare politica şi programele naționale de sănătate publică pe plan local, identifică problemele locale prioritare de sănătate publică, elaborează şi implementează acțiuni locale de sănătate publică.
De asemenea, potrivit art. 4 din Ordinul nr. 1.078 din 27 iulie 2010 privind aprobarea regulamentului de organizare şi funcţionare a structurii organizatorice ale direcţiilor de sănătate publică judeţene și a municipiului București,
(1) Activitatea financiară a direcției de sănătate publică judetene și a municipiului București se desfășoară pe baza bugetului de venituri și cheltuieli aprobat de Ministerul Sănătății, în condiţiile legii.
(2) Directorul executiv al direcţiei de sănătate publică județene și a municipiului București este ordonator secundar de credite, în condițiile legii, şi în această calitate repartizează creditele bugetare aprobate de ordonatorul principal de credite pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituțiilor publice din teritoriul de responsabilitate.
Pe cale de consecință, dacă M.S. în calitate de ordonator principal de credite precizează prin adresa nr. ____ din data de _____ înregistrată la D.S.P.G. sub nr. ____ din data de _____ faptul că nu finanţează acordarea tichetelor de vacanţă, nici D.S.P.G. nu poate accepta o astfel de solicitare, neexistând prevedere legală în acest sens.
În acest sens, cu privire la excepția lipsei calităţii procesuale pasive a D.S.P. raportat la pretenţiile reclamantei, tribunalul a dispus admiterea acesteia şi respingerea acţiunii cu privire la capătul de cerere privind acordarea voucherelor de vacanţă şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii civile faţă de această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane ce nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Însă, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D.S.P.G. cu privire la capătul de cerere privind acordarea stimulentului de risc, invocată de această pârâtă, prin întâmpinarea formulată tribunalul a apreciat-o ca fiind neîntemeiată motiv pentru care a respins-o, cu următoarea motivare:
Reclamanta a fost detașată la pârâta D.S.P.G., aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei.
Potrivit art. 45 din Codul Muncii: „Detaşarea este actul prin care se dispune schimbarea temporară a locului de muncă, din dispoziţia angajatorului la un alt angajator în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia. În mod excepţional, prin detaşare se poate modifica şi felul muncii, dar numai cu consimţământul scris al salariatului”.
Potrivit art. 47 din Codul Muncii:
(1) Drepturile cuvenite salariatului detaşat se acordă de angajatorul la care s-a dispus detaşarea.
(2) Pe durata detaşării salariatul beneficiază de drepturile care îi sunt mai favorabile, fie de drepturile de la angajatorul care a dispus detaşarea, fie de drepturile de la angajatorul la care este detaşat.
(3) Angajatorul care detaşează are obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru ca angajatorul la care s-a dispus detaşarea să îşi îndeplinească integral şi la timp toate obligaţiile faţă de salariatul detaşat.
(4) Dacă angajatorul la care s-a dispus detaşarea nu îşi îndeplineşte integral şi la timp toate obligaţiile faţă de salariatul detaşat, acestea vor fi îndeplinite de angajatorul care a dispus detaşarea.
Având în vedere cele expuse anterior, precum şi dispoziţiile alin. 5 din art. 47 din Codul Muncii potrivit cărora: „În cazul în care există divergenţă între cei doi angajatori sau nici unul dintre ei nu îşi îndeplineşte obligaţiile potrivit prevederilor alin. (1) şi (2), salariatul detaşat are dreptul de a reveni la locul său de muncă de la angajatorul care l-a detaşat, de a se îndrepta împotriva oricăruia dintre cei doi angajatori şi de a cere executarea silită a obligaţiilor neîndeplinite”, instanţa a apreciat că este justificată calitatea procesuală pasivă a pârâtei D.S.P.G. cu privire la capătul de cerere privind acordarea stimulentului de risc, fapt pentru care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D.S.P.G. cu privire la capătul de cerere privind acordarea stimulentului de risc, invocată de această pârâtă, prin întâmpinarea formulată.
De asemenea, instanţa, analizând şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D.P.P.G., invocată de această pârâtă, prin întâmpinarea formulată a respins-o ca neîntemeiată cu următoarea motivare:
Conform art. 1 alin. 2 din OUG nr. 8/2009, instituţiile publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr.500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 2 alin. (1) pct.39 din Legea nr.273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile finanțate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă instituţiile publice, acordă, anual, în perioada 1 ianuarie 2019 - 31 decembrie 2020, vouchere de vacanţă în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat.
Așadar, raportat la dispozițiile legale menționate mai sus, indiferent de transferul atribuţiilor de la Ministerul Sănătăţii, invocat de pârâtă, finanţarea cheltuielilor se suportă de la bugetul local. Prin urmare, având în vedere aceste considerente, este fără relevanţă, în ceea ce priveşte calitatea procesuală, faptul acordării sumelor cu titlu de vouchere de vacanţă, condiţionat de alocarea lor de către Ministerul Sănătăţii, acestea fiind aspecte ce ţin de fondul cauzei şi vor fi analizate ca atare.
În raport de considerentele expuse, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta D.P.P.S.T.
Trecând la fondul cauzei, instanța a analizat mai întâi capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata stimulentului de risc (în cuantum de 2500 lei brut pe lună, potrivit art.7 alin.5 din OUG nr.43/2020), pe durata instituirii stării de urgenţă în România, respectiv 16.03.2020-14.05.2020, proporţional cu această perioadă, apreciind că este întemeiat, având în vedere următoarele:
Reclamanta este angajata D.P.P.S., având funcţia de mediator sanitar, conform contractului individual de muncă de muncă înregistrat sub nr.____ din ______, desfăşurând activităţi în directă legătură cu persoanele carantinate în Centrul de Carantinare ________.
Conform art.7 alin.(5) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.43 din 6 aprilie 2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, completată şi aprobată prin Legea nr.82 din 17 iunie 2020:
„Se aprobă acordarea unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pe lună, pentru personalul din domeniul asistenţei sociale şi comunitare, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale, implicat direct în sprijinirea și/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilităţi şi a altor grupuri vulnerabile pe perioada stării de urgenţă, din fondul de salarii al unităţii angajatoare, prin transferuri de la bugetul de stat, de la titlul VI «Transferuri între unități ale administrației publice» sau de la alte titluri unde sunt bugetate sume cu această destinație, prin ordonatorul principal de credite, sau din fonduri europene.
Alin.(6) prevede că „stimulentul de risc acordat conform alin. (5) nu se cuprinde în baza lunară de calcul al contribuției de asigurări sociale, contribuției de asigurări sociale de sănătate, respectiv al contribuției asiguratorii pentru muncă, reglementată la titlul V „Contribuţii Sociale obligatorii” din Legea nr.227/2015 privind Codul Fiscal cu modificările şi completările ulterioare.”
Conform adresei nr. ____/____/____, pârâta D.P.P.S. și-a exprimat acordul ca asistenții medicali comunitari să își desfășoare activitatea sub coordonarea metodologică a D.S.P.G., ca urmare a solicitării înregistrate sub nr. ____/____.
Prin adresa nr. ____/____ emisă de D.S.P.G. către Ministerul Sănătății s-a precizat că „în contextul epidemiologic actual, asistenții medicali comunitari şi mediatorii sanitari se află în prima linie de prevenire și combatere a răspândirii noului tip de coronavirus, fiind încă de la început o resursă importantă care a sprijinit activ desfășurarea activităților specifice Compartimentului de supraveghere epidemiologică şi control al bolilor transmisibile din cadrul D.S.P.G.
De asemenea, s-a arătat că, la nivelul județului Gorj, activitatea de asistență medicală comunitară este asigurată de un număr de 133 asistenți medicali comunitari şi 14 mediatori sanitari, iar în perioada pandemiei provocate de virusul COVID-19, se concretizează în: verificarea în teren a persoanelor aflate în autoizolare, pentru a vedea dacă respectă măsura; monitorizarea stării de sănătate a persoanelor izolate la domiciliu, în special a celor care nu sunt înscrise la un medic de familie; identificarea persoanelor cu istoric de călătorie internațională şi luarea de îndată a măsurilor corespunzătoare sub coordonarea medicului epidemiolog; achiziția şi distribuirea hranei persoanelor aflate în autoizolare şi celor cu probleme medico-sociale; supravegherea permanentă a persoanelor cu vârsta peste 65 de ani care locuiesc singure; cumpărarea şi distribuirea medicamentelor pacienților, la indicația medicului de familie; deplasarea la beneficiarii externați din spital care au nevoie de îngrijiri medicale; sunt desemnaţi în centrele de carantină responsabili comunicare cu persoanele carantinate, distribuie hrana, ridică gunoiul, de la ușa fiecărei camere în parte (în saci speciali pentru deşeuri periculoase), şi sunt prezenţi la datorie chiar şi 10-12 ore/zi, inclusiv sâmbăta şi duminica; preluarea telefonică de la DSP/ISU a cazurilor care nu au completat corespunzător declarațiile la intrarea în ţară şi deplasarea la domiciliul acestora pentru obținerea datelor corespunzătoare; consilierea/informarea populației privind prevenirea contaminării cu COVID-19; transmiterea electronică către DSP a declaraţiilor pentru persoanele identificate la nivel comunitar.”
Instanţa, analizând corespondenţa purtată între D.P.P.S.T., D.S.P.G. şi M.S. şi înscrisurile depuse la dosarul cauzei, a reţinut că, categoria profesională „asistenţi medicali comunitari şi mediatori sanitari”, categorie din care face parte de altfel şi reclamanta, a desfăşurat activităţile prevăzute de art. 7 alin. 5 din O.U.G.nr. 43/2020, fapt confirmat de altfel de către D.S.P.G. prin răspunsul la solicitarea instanţei nr. ____ din _____ în care se precizează că: „art.7 alin.5 din O.U.G.nr.43/2020 reglementează activităţile desfăşurate de reclamant pe perioada stării de urgenţă, în temeiul contractului individual de muncă şi a fişei postului…”.
Mai mult decât atât, chiar pârâta D.S.P.G., prin adresa nr. ____/____ precizează că temeiul juridic pentru acordarea stimulentului de risc în cuantum de 2500 lei pentru personalul din domeniul asistenţei sociale şi comunitare, pe perioada stării de urgenţă este Legea nr.82/2020, art.7 alin.5.
De asemenea, nu au putut fi reţinute apărările reprezentaţilor pârâtelor formulate cu ocazia dezbaterilor, în sensul că „reclamanta nu a avut contact direct cu persoanele carantinate, ci doar până la uşă, iar dezinfectarea spaţiilor se făcea separat iar deşeurile se ridicau de la uşă”, sau că „activitatea reclamantei se limita doar până la uşă iar curăţenia se făcea de fiecare familie care stătea, tot la uşă se lăsa şi mâncarea iar în situaţia unor probleme medicale le solicitau medicamentaţie” în condiţiile în care potrivit adresei nr. ____/____ emisă de D.S.P.G. către D.P.P.S.T., ca răspuns la adresa nr. ____ din data de _____ prin care se solicita să se comunice dacă activitatea desfășurată de asistenții medicali comunitari în centrele de carantină din municipiul __________, pe perioada stării de urgență, sub coordonarea D.S.P.G., întrunește prevederile art. 8 alin. I lit. b din OUG nr. 43/2020, s-a comunicat că „...Toate persoanele care sosesc din zona ROȘIE vor fi carantinate imediat după sosirea în România, timp de 14 zile, în spațiile special destinate în acest scop. Se vor recolta probe respiratorii doar la apariția simptomatologiei în decurs de 14 zile de la data intrării în România...”. Deși începând cu această dată persoanelor carantinate nu li s-au mai recoltat probe, aceștia au fost considerați permanent posibili suspecți ai virusului SARS-COV2, astfel existând în permanență riscul contaminării personalului medical care îi îngrijea”.
De asemenea, s-a precizat că „s-au efectuat în centrele de carantină următoarele activități: monitorizarea stării de sănătate a persoanelor carantinate; supravegherea și consilierea acestora; distribuirea celor 3 mese (mic dejun, prânz și cina); la solicitarea persoanelor carantinate le-au făcut cumpărături pentru asigurarea nevoilor personale; au efectuat curățenia și dezinfecția spațiilor comune (holuri, scări, etc.) de 3 ori/zi; colectarea deșeurilor infecțioase etc. …”.
De altfel, instanţa a constatat că cererea dedusă judecăţii are ca obiect obligarea pârâtelor la plata stimulentului de risc (în cuantum de 2500 lei brut pe lună), potrivit art. 7 alin. 5 din OUG nr. 43/2020, iar apărările pârâtelor privind respingerea acestei cereri se întemeiază strict pe dispoziţiile art. 8 alin.1 pct. b) din acelaşi act normativ, motiv pentru care au fost înlăturate.
Mai mult decât atât, instanţa a constatat că legiuitorul, prin Ordonanţa de Urgenţă nr.43/2020 a prevăzut acordarea stimulentului de risc pentru fiecare categorie profesională distinct, astfel: personalului din domeniul asistenţei sociale şi comunitare, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale (art.7 alin.5) şi personalului care furnizează servicii de asistenţă medicală comunitară, respectiv servicii de îngrijire medicală, activităţi de izolare şi monitorizare a persoanelor diagnosticate pozitiv aflate în carantină (art.8 alin.1 lit.b).
Tocmai de aceea, pentru a asigura claritate normei, Guvernul a adoptat Ordonanţa de urgenţă nr. 18 din 17 martie 2021 privind modificarea şi completarea art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgenţă, publicată în Monitorul Oficial nr.274 din 18 martie 2021 prin care a considerat că este necesar a se reglementa că stimulentul de risc se acordă pentru categoriile de personal care şi-au desfăşurat activitatea oricând pe perioada stării de urgenţă, respectiv în perioada 16 martie 2020 - 14 mai 2020, luând în considerare necesitatea clarificării noţiunii de „pacient suspect”, în cazul în care aceste măsuri nu vor fi adoptate, respectivele categorii de persoane nu vor putea beneficia de drepturile băneşti acordate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2020, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.82/2020, cu modificările ulterioare, creându-se astfel discriminări în cadrul aceleiaşi categorii de beneficiari, luând în considerare că neadoptarea prezentei ordonanţe de urgenţă va avea un impact negativ, discriminatoriu, asupra categoriilor de beneficiari prevăzuţi în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.43/2020, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 82/2020, cu modificările ulterioare, neacordarea drepturilor astfel stabilite demotivând personalul în cauză angrenat în continuare în procesul de depistare, diagnosticare şi monitorizare activă a persoanelor infectate cu virusul SARS-CoV-2”.
Aşadar, instanţa a reţinut că pârâtele se află în culpă procesuală, aşa cum rezultă de altfel şi din corespondenţa purtată, întrucât nu şi-au îndeplinit obligaţiile corelative în vederea decontării şi acordării stimulentului de risc (decizii nominale, liste nominale cu persoanele beneficiare).
Lecturând, astfel, dispoziţiile art. 7 alin. 5 din OUG nr. 43/2020 mai sus amintite, s-a observat că acestea impun pentru acordarea stimulentului de risc două condiţii care trebuie întrunite cumulativ: persoana care solicită stimulentul de risc să facă parte din personalul din domeniul asistenţei sociale şi comunitare, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale şi să fie implicată direct în sprijinirea şi/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilităţi şi a altor grupuri vulnerabile, pe perioada stării de urgenţă.
Din cuprinsul fişei de post a reclamantei depusă la dosarul cauzei, la solicitarea instanţei, rezultă că reclamanta face parte din personalul din domeniul asistenţei sociale şi comunitare şi îndeplineşte atribuţii în acest domeniu.
Având în vedere cele amintite anterior referitoare la fişa postului, precum şi adresele existente la dosarul cauzei din care rezultă corespondenţa dintre instituţiile pârâte şi Ministerul Sănătăţii, instanţa a concluzionat că reclamanta îndeplineşte cumulativ cele două condiţii prevăzute de lege pentru a primi stimulentul de risc, fiind implicată direct în sprijinirea sau îngrijirea persoanelor vulnerabile pe perioada stării de urgenţă, făcând parte de altfel din personalul din domeniul asistenţei sociale şi comunitare, îndeplinind atribuţii în acest domeniu.
Prin urmare, este incontestabil că reclamanta şi-a desfăşurat activitatea în perioada stării de urgenţă (16 martie - 14 mai 2020) în domeniul asistenţei sociale fiind implicată în mod direct în sprijinirea şi/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilităţi şi a altor grupuri vulnerabile, pe perioada stării de urgenţă, desfăşurându-şi astfel activitatea în condiţiile dispoziţiilor art. 7 alin.5 din OUG nr. 43/2020 ce fac obiectul prezentei acţiuni.
Față de considerentele de fapt și de drept mai sus expuse, a fost admis capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata stimulentului de risc şi au fost obligate pârâtele la plata către reclamantă a stimulentului de risc (în cuantum de 2500 lei brut pe lună, potrivit art. 7 alin. 5 din OUG nr. 43/2020), pe durata instituirii stării de urgenţă în România, respectiv 16.03.2020 - 14.05.2020, proporţional cu această perioadă.
În ceea ce priveşte însă capătul de cerere privind obligarea pârâtei la acordarea voucherelor de vacanţă pe anii 2018-2020, instanţa a apreciat că este neîntemeiat cu următoarea motivare:
Tribunalul a reţinut că, potrivit art. 2 din OUG nr. 162/2008, (1) Ansamblul atribuţiilor şi competenţelor prevăzute la art.1 sunt următoarele: a) asistenţa medicală comunitară; b) asistenţa medicală desfăşurată în unităţile de învăţământ; c) finanţarea cheltuielilor de personal aferente medicilor şi asistenţilor medicali, precum şi cheltuielile cu medicamente şi materiale sanitare din unităţile de asistenţă medico-socială; d) asistenţa medicală acordată în unele unităţi sanitare cu paturi; e) emiterea unor avize/autorizaţii. (2) Atribuţiile şi competenţele prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) se transferă consiliilor locale, iar cele prevăzute la alin. (1) lit. d) şi e) se transferă consiliilor locale sau judeţene, după caz. (3) Lista avizelor/autorizaţiilor prevăzute la alin. (1) lit. e) se aprobă prin ordin comun al ministrului sănătăţii şi al ministrului internelor şi reformei administrative. Art. 3 din acelaşi act normativ prevede că, (1) În vederea exercitării de către autorităţile administraţiei publice locale a atribuţiilor şi competenţelor prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a) şi c) se vor asigura transferuri de la bugetul de stat către bugetele locale, prin bugetul Ministerului Sănătăţii. (2) Sumele care se asigură prin transfer pentru exercitarea atribuţiilor şi competenţelor prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a) şi c) se aprobă anual, prin legea bugetului de stat, ca anexă la bugetul Ministerului Sănătăţii, repartizate pe judeţe şi municipiul Bucureşti. Repartizarea pe unităţi administrativ-teritoriale în care funcţionează instituţiile respective se face de către direcţiile de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti sau de către autorităţile/instituţiile de sănătate publică naţionale.
Potrivit art. 6 din Normele metodologice privind acordarea tichetelor de vacanţă, pentru unităţile din domeniul bugetar, voucherele de vacanţă se acordă în limita sumelor prevăzute distinct cu această destinaţie în bugetele de venituri şi cheltuieli aprobate, potrivit legii, fiecărui ordonator de credite.
Aşadar, finanţarea acestor cheltuieli se suportă de la bugetul local, însă din sumele transferate de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Sănătăţii.
D.P.P.S.T. a înaintat D.S.P.G. adresa nr. ____/____/____ prin care i-a fost solicitată acordarea sumelor necesare voucherelor de vacanţă pentru personalul medical din cadrul D.P.P.T. Din actele de la dosar nu reiese însă că Ministerul Sănătăţii a alocat sume pentru acordarea acestora. Aceeaşi a fost situaţia şi în anii anteriori, aspect care rezultă din răspunsul înaintat de Ministerului Sănătăţii autorităţilor locale, în care se precizează că Ministerul Sănătăţii nu a alocat sume cu această destinaţie, din lipsă de fonduri bugetare.
Totodată, s-a reţinut că prin Decizia nr. 39 din 29 mai 2017, pronunţată în dosarul nr.4153/1/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău-Secţia I civilă, în dosarul nr. 2899/110/2015*, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, a stabilit că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, astfel cum a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, raportat la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, aprobată prin Legea nr. 283/2011, art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, aprobată prin Legea nr. 36/2014 şi art. 5 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013, aprobată prin Legea nr. 168/2014, dreptul la plata tichetelor/voucherelor de vacanţă este condiţionat de alocările bugetare prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale ale instituţiilor publice. Decizie obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Faţă de cele expuse în precedent, dreptul la plata tichetelor de vacanţă nu este un drept născut ab initio, ci un drept condiţionat de alocările bugetare prevăzute cu această destinaţie, şi ca atare, criticile vizând existenţa unei discriminări în raport cu ceilalţi bugetari sunt neîntemeiate.
În ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, instanța a dispus admiterea în parte a acestuia având în vedere dispozițiile art. 453 alin. 2 teza I Cod proc. civ. potrivit cărora „când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată...” şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 250 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, conform chitanţei ataşate la dosarul cauzei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta J.M.R., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii capătului de cerere privind obligarea la acordarea tichetelor/voucherelor de vacanță aferente anilor 2018-2020.
Prin apelul formulat, s-au susţinut următoarele:
Dispozitivul Deciziei nr. 39/2017, pronunțată în dosarul nr. 4153/1/2016, prin care ÎCCJ a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, avută în vedere şi de Tribunalul Gorj, a stabilit următoarele: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009, astfel cum a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 94/2014, raportat la dispozițiile art. 15 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010, aprobată prin Legea nr. 283/2011, art. 9 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012, aprobată prin Legea nr. 36/2014 şi art. 5 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 29/2013, aprobată prin Legea nr. 168/2014, dreptul la plata tichetelor/voucherelor de vacanță este condiționat de alocările bugetare prevăzute cu această destinație în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale ale instituțiilor publice”.
Prima instanță a admis cu privire la acest capăt de cerere excepția lipsei calității procesuale pasive a D.S.P.G., motivând corect în sensul că reclamanta este încadrată cu contract individual de muncă la D.P.P.S. şi că, potrivit art. 1 alin. 1 din OUG nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanță, acordarea acestora revine angajatorului: „Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, pentru recuperarea şi întreținerea capacității de muncă a personalului salarial, angajatorii care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă pot acorda, în condițiile legii, bonuri de valoare, denumite în continuare vouchere de vacanță.”
În același sens, Tribunalul Gorj a reţinut şi prevederile art. 1 alin. (2^4): „În limita resurselor bugetare, angajatorul stabilește, în condițiile alin. (2), când acordă voucherele de vacanță, de comun acord cu organizațiile sindicale legal constituite sau cu reprezentanții salariaților, după caz.”
Tribunalul a concluzionat că „Finanțarea cheltuielilor de personal pentru categoriile din asistență medicală şi medicină dentară acordată în unitățile de învățământ se suportă de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Sănătății, fiind vorba aici doar despre drepturile bănești aferente salariului reclamantului în cauză, acordarea voucherelor de vacanţă fiind atributul exclusiv al angajatorului acestuia, care, potrivit textului de lege mai sus menționat, decide când le acordă ținând cont obligatoriu de încadrarea în limitele prevăzute cu această destinație în bugetul local.
Astfel, în raport de prevederile legale mai sus menționate, Ministerul Sănătății nu are calitatea de angajator pentru acest personal şi nu finanțează astfel de cheltuieli, fapt confirmat şi prin adresa nr. _____/______, înregistrată la instituția pârâtă sub nr. _____/_____, comunicată în mod repetat instituției în cadrul căreia reclamanta își desfășoară activitatea.”
Cu toate acestea, pe fondul acestui capăt de cerere privind acordarea tichetelor/voucherelor de vacanță, apelanta a susţinut că motivarea Tribunalului Gorj este contrară celei în baza căreia a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a D.S.P.G.: „(...) Așadar, finanțarea acestor cheltuieli se suportă de la bugetul local, însă din sumele transferate de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Sănătății. D.P.P.S.T. a înaintat D.S.P.G. adresa nr. _____/_____/_____ prin care i-a fost solicitată acordarea sumelor necesare voucherelor de vacanță pentru personalul medical din cadrul D.P.P.T. Din actele de la dosar nu reiese însă că Ministerul Sănătății a alocat sume pentru acordarea acestora. Aceeași a fost situația şi în anii anteriori, aspect care rezultă din răspunsul înaintat de Ministerului Sănătății autorităților locale, în care se precizează că Ministerul Sănătății nu a alocat sume cu această destinație, din lipsă de fonduri bugetare.”
Așadar, în mod contradictoriu, pe de o parte s-a reținut că Ministerul Sănătății nu finanțează cheltuielile de personal privind acordarea voucherelor de vacanţă, acestea fiind atributul exclusiv al angajatorului, iar pe de altă parte, s-a arătat, invocându-se în ambele situații adresa nr. ______/______/_____, că finanțarea acestor cheltuieli se suportă de la bugetul local, însă din sumele transferate de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Sănătății.
Mai mult decât atât, contrar motivării Tribunalului Gorj, nu există la dosarul cauzei niciun înscris, respectiv vreun „răspuns înaintat de Ministerul Sănătății autorităților locale”, în care să se precizeze că Ministerul Sănătății nu a alocat sume cu această destinație, din lipsă de fonduri bugetare.
Adresa Ministerului Sănătății, D.S.P.G., nr. ____/____ precizează doar că: „Referitor la adresa dumneavoastră nr. ____/____/____ înregistrată la _______ sub nr. ____/____, privind alocarea voucherelor de vacanță salariaților asistenți medicali comunitari şi mediatori sanitari, pentru salariații din cadrul administrației publice locale, precizăm următoarele: OUG nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanță (...) precizează la art. 1 alin. (1): „începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență (...) angajatorii care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă pot acorda, în condițiile legii, bonuri de valoare, denumite în continuare vouchere de vacanță.
Faţă de prevederile legale menționate, precizăm că Ministerul Sănătății prin D.S..P.G. nu are calitatea de angajator pentru acest personal.”
Tot astfel, Adresa Ministerului Sănătății - Direcția generală economică nr. ___/___ transmite D.S.P.G. aceleași aspecte legale, concluzionând că „Față de prevederile legale menționate, precizăm că Ministerul Sănătății nu are calitatea de angajator pentru acest personal”.
În concluzie, considerând corectă motivarea Tribunalului Gorj în soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a D.S.P.G., tocmai avându-se în vedere calitatea de angajator a D.P.P.S.T., se observă că prima instanță nu a verificat, așa cum impunea Dispozitivul Deciziei nr. 39/2017 invocată chiar de Tribunalul Gorj, dacă bugetul local al angajatorului, D.P.P.S.T., a cuprins pe perioada în litigiu (2018-2020) sume cu această destinație.
În sprijinul acestei opinii, apelanta a invocat şi considerentele RIL nr. 13/2016: „29. Înalta Curte de Casație şi Justiție a fost învestită, pe calea recursului în interesul legii, cu pronunțarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor legale incidente, supuse discuției și citate la pct. II, în sensul lămuririi problemei calității procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea acestui minister, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială, raportat la calitatea sa de ordonator principal de credite.
30. Deși obiectul sesizării vizează calitatea procesuală pasivă a Ministerului Afacerilor Interne în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea acestui minister, având ca obiect solicitarea unor drepturi „de natură salarială”, argumentele invocate în continuare, în fundamentarea soluției pronunțate, sunt valabile și pentru litigiile având ca obiect solicitarea unor „drepturi salariale”.
35. În cazul funcționarilor publici cu statut special, Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii), constituie dreptul comun, astfel că, pe de o parte, principiile sale generale sunt aplicabile şi acestor raporturi de muncă, iar, pe de altă parte, dispozițiile proprii își vor găsi aplicare, în mod subsidiar, atunci când legea specială nu conține alte prevederi și numai în măsura în care ele nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de serviciu menționate.
36. Şi în situația acestei categorii de funcționari publici raporturile de serviciu prezintă trăsături caracteristice, asemănătoare celor izvorâte din raporturile de muncă, una dintre acestea constând în faptul că pentru activitatea desfășurată ei primesc o remunerație.
37. Plata drepturilor bănești cuvenite polițiștilor se face din fondurile alocate de la bugetul de stat (art. 77 din Legea nr. 360/2002).
38. Problema de drept care a generat practica judiciară neunitară vizează calitatea procesuală pasivă a Ministerului Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială.
39. Codul de procedură civilă reglementează în mod expres condițiile de exercitare a acțiunii civile, respectiv: capacitatea procesuală, calitatea procesuală, formularea unei pretenții și interesul (art. 32).
40. După cum se poate observa, calitatea procesuală este una dintre condițiile ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea acțiunii civile. Conținutul acestei noțiuni este precizat în cuprinsul art. 36 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor şi a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond”.
41. În consecință, calitatea procesuală este determinată de transpunerea în plan procesual a subiectelor raportului juridic de drept substanțial dedus judecății.
42. Potrivit doctrinei, calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum şi între persoana chemată în judecată (pârâtul) şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă).
43. Particularizând, în situația în care pretenția formulată prin acțiune, alcătuind obiectul cererii de chemare în judecată, constă în acordarea unor drepturi de natură salarială, ținând seama că subiectele raportului de serviciu sunt determinate, stabilirea calității procesuale nu prezintă dificultăți, părțile din raportul de drept procesual fiind identice cu subiectele raportului juridic de drept substanțial.
44. În cazul în care reclamantul înțelege să acționeze în justiție pentru recunoașterea și valorificarea drepturilor sale atât instituția/autoritatea publică angajatoare, cât şi autoritatea publică centrală, în considerarea calității acesteia de ordonator principal de credite, determinarea calității procesuale pasive presupune identificarea subiectului pasiv al raportului juridic dedus judecății, respectiv titularul obligației de plată a drepturilor salariale.
45. În accepțiunea art. 159 alin. (1) din Codul muncii, care constituie dreptul comun în materie, salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă.
46. O caracteristică a raportului juridic de muncă este aceea că poate exista numai între două persoane, spre deosebire de raportul obligațional civil, în cadrul căruia poate fi, uneori, o pluralitate de subiecte active sau pasive.
47. Pe cale de consecință, ținând seama și de caracterul exclusiv al competenței (una și aceeași atribuție trebuie să aparțină unei singure autorități publice), în problema de drept supusă analizei se poate concluziona că legitimarea procesuală pasivă revine doar autorității publice cu care funcționarul public se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparține prerogativa stabilirii și acordării drepturilor salariale.
48. Potrivit art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007, „Ministrul administrației şi internelor are calitatea de ordonator principal de credite”.
49. În măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuție atribuțiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze.
50. Interesul atragerii în proces și a ordonatorului principal de credite, pe motiv că acest demers ar reprezenta o garanție a executării obligației de plată ce revine instituției/autorității publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât acest interes nu este unul legitim, atâta vreme cât atribuțiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării și stabilirii destinației acestora nu cuprind o obligație de garanție sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretențiilor deduse judecății.
51. O obligație de garanție sau de despăgubire nu se reflectă nici în dispozițiile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, care instituie obligația ordonatorului principal de credite, în procedura de executare, de a dispune toate măsurile ce se impun, în vederea asigurării în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
52. Un argument suplimentar din perspectiva analizată este reprezentat de dispozițiile art. 222 din Codul civil, sub denumirea marginală „Independența patrimonială”, care consacră principiul potrivit căruia persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă și nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică față de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel. Așadar, independent de existența din punct de vedere juridic a unei relații de subordonare între două persoane juridice, legea oprește confuziunea patrimonială între acestea și, în consecință, interzice răspunderea reciprocă a celor două persoane juridice pentru obligațiile proprii.”
Așadar, transpunând în speță considerentele RIL nr. 13/2016, apelanta a susţinut că reclamanta a încheiat contract individual de muncă exclusiv cu pârâta D.P.P.S.T., instituție publică ce are personalitate juridică, astfel că legitimarea procesuală pasivă revine doar angajatorului cu care reclamanta se află în raporturi de serviciu, întrucât acestuia îi aparține prerogativa stabilirii și acordării drepturilor salariale, inclusiv a stabilirii și acordării voucherelor de vacanță, aspect ce rezultă şi din dispozițiile art. 1 alin. 1 din OUG nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanță.
Subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății, respectiv titularul obligației de acordare a voucherelor de vacanță, este D.P.P.S.T.
Interesul atragerii în proces și a ordonatorului principal sau secundar de credite (Ministerul Sănătății sau D.S.P.G.), pe motiv că acest demers ar reprezenta o garanție a executării obligației de plată ce revine instituției cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât acest interes nu este unul legitim, atâta vreme cât atribuțiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării și stabilirii destinației acestora nu cuprind o obligație de garanție sau de despăgubire a ordonatorului principal/secundar de credite, care să constituie fundamentul pretențiilor deduse judecății.
O obligație de garanție sau de despăgubire nu se reflectă nici în dispozițiile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, care instituie obligația ordonatorului principal de credite, în procedura de executare, de a dispune toate măsurile ce se impun, în vederea asigurării în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Apelanta a mai susţinut că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 222 din Codul civil – „Independența patrimonială” –, care consacră principiul potrivit căruia persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă și nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică față de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel. Așadar, independent de existența din punct de vedere juridic a unei relații de subordonare între două persoane juridice, legea oprește confuziunea patrimonială între acestea și, în consecință, interzice răspunderea reciprocă a celor două persoane juridice pentru obligațiile proprii.
A mai criticat faptul că reţinerea primei instanțe în sensul că „Din actele de la dosar nu reiese însă că Ministerul Sănătății a alocat sume pentru acordarea acestora” este irelevantă deoarece Ministerul Sănătății nu are calitatea de angajator (așa cum a motivat chiar prima instanță), iar afirmația în sensul că „Aceeași a fost situația şi în anii anteriori, aspect care rezultă din răspunsul înaintat de Ministerului Sănătății autorităților locale, în care se precizează că Ministerul Sănătății nu a alocat sume cu această destinație, din lipsă de fonduri bugetare” este totodată irelevantă, neavând nici acoperire în vreun înscris de la dosarul cauzei.
În concluzie, apelanta a considerat că este necesar ca instanța de control judiciar să solicite pe perioada în litigiu (2018-2020) angajatorului D.P.P.S.T. să depună la dosarul cauzei, în copie conform cu originalul, bugetul local al acestei instituții publice pentru a se observa dacă au fost alocate sume cu această destinație salariaților săi, Tribunalul Gorj neadministrând un probatoriu în acest sens, iar angajatorul, deși avea sarcina probei (art. 272 Codul muncii), nedepunând la dosar aceste înscrisuri care se află în posesia sa, nu a reclamantei.
În drept, a întemeiat apelul pe dispozițiile OUG nr. 8 din 18 februarie 2009, art. 272 Codul muncii, art. 466 şi urm. Cod procedură civilă, Decizia nr. 39/2017, RIL nr. 13/2016.
Apelanta a solicitat obligarea la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat în apel (400 lei), dar şi diferența de onorariu avocat neacordată de prima instanță (107 lei) ca urmare a admiterii capătului de cerere privind acordarea tichetelor/voucherelor de vacanță. Onorariul de avocat în prima instanță a fost de 357 lei, reprezentând 1/7 din onorariul total de 2500 lei din dosarul inițial, constituit pentru 7 reclamanți, formându-se ulterior 7 dosare.
Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel şi pârâta D.P.P.S.T., având ca succesori Municipiul T., prin primar, respectiv, Primarul Municipiului T., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii.
Prin apelul formulat, s-au susţinut următoarele:
După ce s-a realizat o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, s-a criticat hotărârea instanţei de fond invocându-se dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 raportat la art. 7 alin. 5 OUG nr. 43/2020, prevederile art. 13 şi art. 15 din Ordonanța de urgență nr. 18/2017 privind asistența medicală comunitară şi art. 488 alin. l pct. 6 Cod procedură civilă.
S-a susţinut că instanța de fond în mod greșit a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a D.P.P.S. şi a fost obligată la plata stimulentului de risc în cuantum de 2500 lei brut pe lună, pe durata instituirii stării de urgență, proporțional cu această perioadă, întrucât instituţia nu are atribuții în vederea acordării stimulentului de risc (în cuantum de 2.500 lei brut pe lună potrivit art. 7 alin. 5 OUG nr. 43/2020), pe durata instituirii stării de urgență în România, în perioada 16.03.2020 - 14.05.2020, plata acestui spor fiind dispusă de către D.S.P.G., întrucât în conformitate cu prevederile art. 13 şi art. 15 din Ordonanța de urgentă nr. 18/2017 privind asistenta medicală comunitară: „Cap. IV - Finanțarea asistenței medicale comunitare. Art. 13 alin. (1) Finanțarea cheltuielilor de personal pentru medicii, asistenții medicali comunitari, mediatorii sanitari şi moașele care își desfășoară activitatea potrivit prevederilor art. 10, precum şi a cheltuielilor determinate de aplicarea standardelor minime de dotare se asigură din transferuri de la bugetul de stat către bugetele locale, prin bugetul Ministerului Sănătății, în limita creditelor bugetare aprobate pentru activitatea de asistentă medicală comunitară cu această destinație şi a normativului de personal aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 459/2010 pentru aprobarea standardului de cost/an pentru servicii acordate în unitățile de asistență medico-sociale şi a unor normative privind personalul din unitățile de asistență medico-socială şi personalul care desfășoară activități de asistentă medicală comunitară, cu modificările ulterioare”.
Astfel, D.P.P.S., reprezentată prin Director Executiv, este ordonator terțiar de credite.
Instituția a înțeles să invoce excepția lipsei calității procesuale pasive a D.P.P.S. din cadrul Consiliului Local al Muncipiului T., pentru că aceasta nu are calitate procesuală pasivă în cauză întrucât finanțarea cheltuielilor de personal pentru asistenții medicali comunitari şi mediatorii sanitari şi moașele care își desfășoară activitatea potrivit prevederilor art. 10, precum şi a cheltuielilor determinate de aplicarea standardelor minime de dotare se asigură din transferuri de la bugetul de stat către bugetele locale, prin bugetul Ministerului Sănătății, în limita creditelor bugetare aprobate pentru activitatea de asistență medicală comunitară cu această destinație şi a normativului de personal aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 459/2010.
În susţinerea motivelor de apel au fost invocate şi prevederile art. 1 şi art. 3 din Ordonanţa de urgenţă nr. 162 din 12 noiembrie 2008 privind transferul ansamblului de atribuții și competențe exercitate de Ministerul Sănătății către autoritățile administrației publice locale, potrivit cărora: „Prezenta ordonanță de urgență stabilește cadrul legal privind transferul ansamblului de atribuții și competențe ale Ministerului Sănătății către autoritățile administrației publice locale concomitent cu asigurarea resurselor umane, materiale și financiare necesare exercitării acestora. Art. 3, alin. (1): În vederea exercitării de către autoritățile administrației publice locale a atribuțiilor și competențelor prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a) şi c) se vor asigura transferuri de la bugetul de stat către bugetele locale, prin bugetul Ministerului Sănătății. (2) Sumele care se asigură prin transfer pentru exercitarea atribuțiilor şi competențelor prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. a) şi c) se aprobă anual, prin legea bugetului de stat, ca anexă la bugetul Ministerului Sănătății, repartizate pe județe şi municipiul București. Repartizarea pe unități administrativ-teritoriale în care funcționează instituțiile respective se face de către direcțiile de sănătate publică județene şi a municipiului București sau de către autoritățile/instituțiile de sănătate publică naționale. (3) În vederea exercitării de către autoritățile administrației publice locale a atribuțiilor și competențelor prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. b) şi d), sumele necesare se asigură în baza unui contract încheiat de către acestea cu direcțiile de sănătate publică, în condițiile legii.”
Reclamanții au fost desemnați persoane responsabile cu comunicarea persoanelor carantinate pentru centrele de carantină existente pe raza Municipiului T.
Conform adresei nr. _____/_____/_____, instituția și-a exprimat acordul ca asistenții medicali comunitari să își desfășoare activitatea sub coordonarea metodologică a D.S.P.G. ca urmare a solicitării înregistrate sub nr. ____/________.
S-a precizat că nu se face referire și la mediatorii sanitari din prezenta acțiune.
În ceea ce privește activitatea mediatorilor sanitari, Ministerul Sănătății, prin Adresa nr.____/______ face precizarea că aceștia nu realizează servicii medicale întrucât nu au competențe profesionale.
Așa cum se poate observa din Deciziile Directorului executiv al D.S.P.G. existente la dosarul cauzei, „contestatorii au fost responsabili comunicare cu persoanele carantinate”.
D.P.P.S., prin Adresa înregistrată cu nr. ____/_____, solicită D.S.P. să se comunice dacă activitatea desfășurată de către asistenții medicali comunitari aflați sub coordonarea directă a D.S.P.G. întrunește prevederile art. 8 alin. 1 din OUG nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv personalul care furnizează servicii de asistență medicală comunitară, respectiv activități de îngrijire medicală, activități de izolare şi monitorizare a persoanelor diagnosticate pozitiv aflate în carantină, articol modificat prin OUG nr. 64/2020.
S-a precizat faptul că instituţia nu se află în culpă deoarece prin aceeași adresă mai sus menționată a revenit cu rugămintea (deoarece Adresa D.S.P.G. înregistrată cu nr. ___/____ nu preciza cele solicitate de către entitatea apelantă) de a transmite nominal, persoanele ce se încadrează, conform activității desfășurate sub coordonarea D.S., pentru a solicita stimulentul de risc, cu precizarea cadrului legal, respectiv articol, alineat din OUG nr. 43/2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, cu modificările şi completările ulterioare (adrese depuse la dosarul cauzei).
Astfel, s-a precizat că, pentru a beneficia de plata stimulentului de risc pe perioada stării de urgență, contestatorii trebuiau să îndeplinească condițiile art. 8 alin. 1 lit. b) din OUG nr. 64/2020 privind modificarea și completarea art. 8 din OUG nr. 43/2020, care precizează „b) personalul care furnizează servicii de asistență medicală comunitară, respectiv servicii de îngrijire medicală, activități de izolare şi monitorizare a persoanelor diagnosticate pozitiv aflate în carantină”.
Instituţia a achiesat la răspunsurile D.S.P.G. depuse la dosarul cauzei şi a făcut precizarea că în centrul de carantină unde reclamanta și-a desfășurat activitatea pe perioada respectivă invocată în acțiune, nu au fost persoane diagnosticate pozitiv aflate în carantină, condiție necesară prevăzută de legiuitor conform art. 8 alin. 1 lit. b) din OUG nr. 43/2020 pentru acordarea stimulentului de risc, carantinarea fiind dispusă ca măsură preventivă, pentru cetățenii care au revenit în România din alte state în care se aflau la data decretării stării de urgentă.
Reclamanta nu a desfășurat activitate pe perioada stării de urgență în condițiile prevăzute de art. 7 alin. 5 din OUG nr. 43/2020, în cadrul D.S.P.G.
S-a învederat instanței că în prezent asistenții medicali comunitari, fără mediatorii sanitari, contestatori în prezenta acțiune, sunt detașați începând cu data de 01.09.2020 şi în prezent pe perioade succesive de 30 de zile la D.S.P.G., fiind atașate copii ale Deciziilor de detașare la dosarul cauzei.
Astfel, plata drepturilor bănești solicitate, așa cum reiese din cererea de chemare în judecată, nu pot fi imputate apelantei, D.P.P.S. neputând trece peste prevederile legale, D.S.P.G. netransferând fondurile necesare în bugetul local, neavând prevederi bugetare în acest sens pentru achitarea drepturilor solicitate.
În drept, a întemeiat apelul pe dispozițiile art. 466 și următoarele Cod procedură civilă, dispozițiile OUG nr. 43/2010, Ordonanța de urgență nr. 18/2017 privind asistența medicală comunitară, toate dispozițiile legale invocate prin cererea de recurs şi prezentele precizări.
De asemenea, a solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 453 Cod procedură civilă, obligarea reclamantei la plata eventualelor cheltuieli de judecată.
Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel şi pârâta D.S.P.G., prin reprezentantul său legal, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului, anularea parţială a sentinţei civile apelate ca fiind nelegală şi neîntemeiată sub aspectul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la capătul de cerere pentru acordarea stimulentului de risc şi, rejudecând cauza, admiterea excepţiei invocate şi, în consecinţă, respingerea în totalitate a acţiunii faţă de aceasta.
Prin apelul formulat, s-au susţinut următoarele:
După ce a realizat o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, apelanta a susţinut netemeinicia hotărârii atacate, susţinând că aceasta a fost pronunţată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, criticile privind nelegalitatea acesteia încadrându-se în dispozițiile art. 488, alin. 1, pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă.
Apelanta a apreciat că în mod greşit instanța de fond a respins excepția lipsei calităţii procesuale pasive a D.S.P.G., fiind obligată aceasta la plata stimulentului de risc în cuantum de 2500 lei brut pe lună, împreuna cu D.P.P.S., pe durata instituirii stării de urgenţă, proporțional cu această perioadă, în condițiile în care a arătat că, potrivit legii, lista personalului care beneficiază de stimulent de risc se stabilește prin decizie a conducătorului unității angajatoare, pentru activitatea desfășurată în cadrul unității, inclusiv pentru activitatea desfășurată în condițiile legii într-un alt loc de muncă decât cel prevăzut în contractul individual de muncă, conducătorul unității angajatoare fiind responsabil pentru desemnarea acestui personal.
Astfel, potrivit art. 7, alin. 5 din Ordonanța de urgență nr. 43 din 6 aprilie 2020 pentru aprobarea unor măsuri de sprijin decontate din fonduri europene, ca urmare a răspândirii coronavirusului COVID-19, pe perioada stării de urgență, cu modificările şi completările ulterioare, se aprobă acordarea unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pe lună, pentru personalul din domeniul asistenţei sociale şi comunitare, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale, implicat direct în sprijinirea și/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilități și a altor grupuri vulnerabile, pe perioada stării de urgență, din fondul de salarii al unității angajatoare, prin transferuri de la bugetul de stat, de la titlul VI „Transferuri între unități ale administrației publice” sau de la alte titluri unde sunt bugetate sume cu această destinație, prin ordonatorul principal de credite, sau din fonduri europene.
Potrivit art. 8, alin. l, pct. b) din Ordonanţa de urgenţă nr. 43 din 6 aprilie 2020: (1) Se aprobă acordarea unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut pe lună, pe perioada stării de urgență, din fondul de salarii al unității angajatoare, prin transferuri din bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate sau, după caz, de la bugetul de stat, de la titlul VI „Transferuri între unități ale administrației publice” sau de la alte titluri unde sunt bugetate sume cu această destinație, prin ordonatorul principal de credite, pentru următoarele categorii: b) personalul care furnizează servicii de asistența medicală comunitară, respectiv servicii de îngrijire medicală, activități de izolare şi monitorizare a persoanelor diagnosticate pozitiv aflate în carantină.
Totodată, potrivit art. 8, alin. (5) din actul normativ mai sus menționat: „Lista personalului din cadrul categoriilor prevăzute la alin. (1) care beneficiază de stimulent de risc se stabilește prin decizie a conducătorului unității angajatoare, pentru activitatea desfășurată în cadrul unității, inclusiv pentru activitatea desfășurată în condițiile legii într-un alt loc de muncă decât cel prevăzut în contractul individual de muncă. Conducătorul unității angajatoare este responsabil pentru desemnarea personalului implicat în activitățile prevăzute la alin. (1).”
De asemenea, potrivit art. 4 din Ordinul nr. 1.078 din 27 iulie 2010 privind aprobarea regulamentului de organizare și funcționare şi a structurii organizatorice ale direcțiilor de sănătate publică județene și a municipiului București: (1) Activitatea financiară a direcției de sănătate publică județene și a municipiului București se desfășoară pe baza bugetului de venituri și cheltuieli aprobat de Ministerul Sănătății, în condițiile legii. (2) Directorul executiv al direcției de sănătate publică județene și a municipiului București este ordonator secundar de credite, în condițiile legii, şi în această calitate repartizează creditele bugetare aprobate de ordonatorul principal de credite pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituțiilor publice din teritoriul de responsabilitate.
Instanța de fond în mod neîntemeiat a constatat, din corespondenţa purtată, că apelanta se află în culpă procesuală, deoarece din aceasta reiese faptul că apelanta a solicitat atât pârâtei, cât şi tuturor UAT-urilor din Județul G., emiterea deciziilor şi transmiterea lor împreuna cu lista nominală cu persoanele beneficiare, în situația existenţei personalului din această categorie care beneficiază de stimulentul Ministerului Sănătăţii, în vederea înaintării spre finanțare, în condițiile legii.
Aşa cum a arătat şi comunicat instanței de fond, dat fiind faptul că reclamanta nu a desfășurat niciun fel de activitate la nivelul centrelor de carantină, nefiind desemnată prin decizie persoană responsabilă de comunicarea cu persoanele carantinate, şi niciun fel de îngrijiri asupra persoanelor aflate în centrele de carantină, apelanta a apreciat că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. 5 din OUG nr. 43/2020.
Mai mult, în calitate de mediator sanitar, reclamanta nici nu are competenţe profesionale în a realiza servicii medicale.
În drept, a întemeiat apelul pe dispozițiile art. 466 şi următoarele Cod procedură civilă, dispozițiile OUG nr. 43/2020, OMS nr. 1078/2010.
Apelanta reclamantă J.M.R., reprezentată de U.J.T.S.G., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondate a apelurilor declarate de către părţile adverse, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat.
Apelanta pârâtă D.S.P.G. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a apelului declarat de către apelanta reclamantă, cu consecinţa menţinerii în parte a sentinţei civile apelate în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere privind obligarea instituţiei apelante la acordarea tichetelor/voucherelor de vacanţă pe anii 2018-2020, ca fiind legală.
La data de 22.07.2021, prin Serviciul Registratură, Municipiul T., prin primar, respectiv, Primarul Municipiului T. au formulat o cerere de introducere în cauză, înregistrată sub nr. _____, în vederea subrogării în totalitate în drepturile şi obligaţiile D.P.P.S.T.
La termenul de judecată din data de 24 noiembrie 2021, instanţa de apel a admis cererea formulată şi a dispus introducea în cauză a M.T., prin primar, respectiv, a P.M.T., urmând ca aceştia să fie conceptaţi şi citaţi în calitate de apelanţi pârâţi.
În apel, a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând actele şi lucrările dosarului, dispoziţiile legale aplicabile în cauză, sentinţa primei instanţe şi motivele de apel, Curtea constată că apelul declarat de reclamanta J.M.R. este nefondat, iar apelurile declarate de pârâții D.S.P.G., respectiv de M.T. prin Primar şi Primarul M.T., succesori ai pârâtei D.P.P.S.T., sunt fondate.
În ceea ce privește apelul declarat de reclamanta J.M.R., se constată că motivele invocate vizează soluția primei instanțe de respingere pe fond a capătului de cerere privind obligarea la acordarea voucherelor de vacanță aferente anilor 2018, 2019, 2020.
Cu privire la solicitarea acordării voucherelor aferente anilor 2018, 2019 şi 2020, în temeiul dispoziţiilor OUG nr. 8/2009, aprobată prin Legea nr. 94/2014, Curtea reţine următoarele:
În forma aplicabilă în anul 2018, dispoziţiile art. 2 alin. 1 din OUG nr. 8/2009 prevedeau că „instituțiile şi autoritățile publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, inclusiv activitățile finanțate integral din venituri proprii, înființate pe lângă instituțiile publice, precum şi operatorii economici, astfel cum sunt definiți de Ordonanța Guvernului nr. 26/2013 privind întărirea disciplinei financiare la nivelul unor operatori economici la care statul sau unitățile administrativ-teritoriale sunt acționari unici ori majoritari sau dețin direct ori indirect o participație majoritară, aprobată cu completări prin Legea nr. 47/2014, cu modificările şi completările ulterioare, acordă, în limita sumelor prevăzute în buget alocate cu această destinație, în perioada 1 iulie 2017 - 30 noiembrie 2018, o singură indemnizație de vacanță sau o singură primă de vacanță, după caz, sub formă de vouchere, în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat.
În anul 2019 şi 2020, urmare a modificărilor aduse prin OUG nr. 107/2018 (anterior modificărilor aduse prin OUG nr. 226/2020, în vigoare începând cu 31.12.2020), dispoziţiile art. 1 alin. 2 din OUG nr. 8/2009 au prevăzut că „instituțiile publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, inclusiv activitățile finanțate integral din venituri proprii, înființate pe lângă instituțiile publice, acordă, anual, în perioada 1 ianuarie 2019 - 31 decembrie 2020, vouchere de vacanță în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat.
Chiar dacă, urmare a modificărilor aduse OUG nr. 8/2009 prin OUG nr. 107/2018, în cuprinsul art. 1 alin. 2 nu se mai regăseşte sintagma „în limita sumelor prevăzute în buget alocate cu această destinație”, cerința includerii în buget a sumelor cu această destinație a fost menţinută de legiuitor, astfel cum rezultă din prevederile art. 1 alin. 2 ind. 4 şi alin. 3 din OUG nr. 8/2009, care nu au făcut obiectul modificărilor aduse prin OUG nr. 107/2018, şi care au următorul conţinut:
(2 ind. 4) „În limita resurselor bugetare, angajatorul stabilește, în condițiile alin. (2), când acordă voucherele de vacanță, de comun acord cu organizațiile sindicale legal constituite sau cu reprezentanții salariaților, după caz.
(3) Voucherele de vacanță se acordă în limitele sumelor prevăzute cu această destinație în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale, pentru unitățile din domeniul bugetar, și în limitele sumelor prevăzute cu această destinație în bugetul de venituri și cheltuieli aprobat, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori”.
În mod similar, dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Normele metodologice privind acordarea voucherelor de vacanţă, aprobate prin HG nr. 215/2009 astfel cum au fost modificate prin HG nr. 940/2017, prevăd că „În cazul salariaţilor din instituţiile şi autorităţile publice, prevăzute de art. 1 alin. (2) din ordonanţa de urgenţă, se acordă o singură indemnizaţie de vacanţă, sub formă de vouchere, în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat, în limita sumelor prevăzute în buget alocate cu această destinaţie.”, în timp ce art. 6 din aceleaşi norme metodologice modificate stabileşte că „Pentru instituţiile şi autorităţile publice prevăzute de art. 1 alin. (2) din ordonanţa de urgenţă, voucherele de vacanţă se acordă în limita sumelor prevăzute distinct cu această destinaţie în bugetele proprii aprobate, potrivit legii, fiecărui ordonator de credite.”
Prin urmare, în anul 2018 şi ulterior, în anii 2019 şi 2020, urmare a modificărilor aduse OUG nr. 8/2009 prin OUG nr. 107/2018, dreptul angajatului de a beneficia de vouchere de vacanţă nu este unul absolut, ci condiţionat de alocarea în bugetul instituţiei angajatoare a unor sume cu această destinație, așa cum se prevede în mod expres în dispoziţiile legale anterior menţionate.
În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 39/2017, prin care s-a statuat că „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009, astfel cum a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 94/2014, raportat la dispozițiile art. 15 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010, aprobată prin Legea nr. 283/2011, art. 9 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012, aprobată prin Legea nr. 36/2014 şi art. 5 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 29/2013, aprobată prin Legea nr. 168/2014, dreptul la plata tichetelor/voucherelor de vacanță este condiționat de alocările bugetare prevăzute cu această destinație în bugetul de stat sau, după caz, în bugetele locale ale instituțiilor publice”.
În considerentele acestei decizii s-a reţinut că „formula legislativă fermă regăsită în conţinutul normei art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 - „acordă” -, în opoziţie cu cea dispozitivă din conţinutul art. 1 alin. (1) şi art. 11 din acelaşi act normativ - „pot acorda” - determină concluzia neîndoielnică în sensul că, în sfera raporturilor de muncă ce apar la nivelul angajatorului instituţie publică centrală şi/sau locală, se instituie un veritabil drept în beneficiul angajatului - personal încadrat prin încheierea unui contract individual de muncă în cadrul unei unităţi bugetare.”
Cu toate acestea, reţine Înalta Curte că „acest drept nu este însă unul pur şi simplu, ci este unul condiţionat” aceste condiţii fiind tocmai cele descrise în conţinutul art. 1 alin. 3 din acelaşi act normativ, la care s-a făcut anterior referire şi care, după cum s-a arătat mai sus, nu au fost modificate prin OUG nr. 107/2018, concluzia instanţei supreme fiind în sensul că „existenţa dreptului angajatului unei instituţii bugetare de a beneficia de prime de vacanţă sub forma tichetelor/voucherelor de vacanţă este subsumată condiţiei legale a alocării în bugetul instituţiei respective de sume cu această destinaţie.”
Această decizie este pe deplin aplicabilă şi în contextul legislativ determinat de modificările aduse OUG nr. 8/2019 prin OUG nr. 107/2018, câtă vreme, după cum s-a arătat mai sus, au fost menținute în continuare în vigoare prevederile legale potrivit cărora voucherele se acordă în limita sumelor prevăzute în buget alocate cu această destinație.
În ceea ce privește modalitatea specifică de finanţare a instituţiei angajatoare, se reține că prin art. 2 alin. 1 lit. a şi alin.2 din OUG nr. 162/2008 s-a prevăzut transferul ansamblului de atribuţii şi competenţe referitoare la asistenţa medicală comunitară de la Ministerul Sănătăţii către autorităţile administraţiei publice locale, urmând ca, potrivit art. 3 alin. 1, în vederea exercitării acestor atribuţii şi competenţe, să se asigure transferuri de la bugetul de stat către bugetele locale, prin bugetul Ministerului Sănătății, sumele care se asigură prin transfer fiind aprobate anual, prin legea bugetului de stat, ca anexă la bugetul Ministerului Sănătății, repartizate pe județe şi municipiul București. Repartizarea pe unități administrativ teritoriale în care funcționează instituțiile respective se face de către direcțiile de sănătate publică județene și a municipiului București, sau de către autoritățile/instituțiile de sănătate publică naționale (art.3 alin.2).
În acelaşi sens, potrivit art. 13 din OUG nr.18/2017 privind asistența medicală comunitară, finanţarea cheltuielilor de personal pentru asistenţii medicali comunitari şi mediatorii sanitari care îşi desfăşoară activitatea potrivit prevederilor art. 10, precum şi a cheltuielilor determinate de aplicarea standardelor minime de dotare se asigură din transferuri de la bugetul de stat către bugetele locale, prin bugetul Ministerului Sănătăţii, în limita creditelor bugetare aprobate cu această destinaţie şi a normativului de personal aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.459/2010 pentru aprobarea standardului de cost/an pentru servicii acordate în unităţile de asistenţă medico-sociale şi a unor normative privind personalul din unităţile de asistenţă medico-socială şi personalul care desfăşoară activităţi de asistenţă medicală comunitară, cu modificările ulterioare.
Apelanta reclamantă nu contestă faptul că existența dreptului la acordarea voucherelor este condiționată de existenţa fondurilor alocate în acest scop, ci, dimpotrivă, invocă Decizia nr.39/2017 a ICCJ, în considerentele căreia s-a reţinut că existenţa şi realizarea dreptul personalului contractual din instituţiile publice centrale şi locale de a primi vouchere de vacanţă sunt subsumate condiției legale a alocărilor de sume bugetare cu acest titlu. Nemulțumirile apelantei vizează faptul că prima instanță nu a efectuat verificările care se impuneau în raport de Decizia ICCJ nr.39/2017, respectiv nu a verificat dacă în bugetul local al angajatorului au fost cuprinse pe perioada în litigiu, 2018-2020, sume cu destinația vouchere de vacanță, reținând că Ministerul Sănătații nu a alocat sume cu această destinație, din lipsă de fonduri bugetare, deși la dosarul cauzei nu există niciun înscris în acest sens.
Într-adevăr, la dosarul de fond nu au fost depuse înscrisuri care să susțină cele reținute de prima instanță cu privire la nealocarea sumelor cu destinația vouchere de vacanță, însă în apel au fost solicitate relații Primăriei M.T. – D.P.S. în sensul de a menționa dacă în bugetele instituției, aferente anilor 2018-2020, au fost incluse sume necesare plății voucherelor de vacanță pentru mediatorii sanitari, precum şi D.S.P. și M.S. pentru a preciza dacă au fost alocate sumele necesare plăţii voucherelor de vacanţă pentru perioada 2018/2020 pentru asistenţii medicali/mediatorii sanitari din cadrul D.P.P.S.T., în conformitate cu art.13 din OUG 18/2017 şi art.3 alin.1 şi 2 din OUG 162/2018, din răspunsurile comunicate rezultând că nu au existat fonduri cu această destinație în perioada menționată, nefiind alocate în buget sume cu acest titlu.
Prin urmare, în raport de relațiile înaintate la solicitarea instanței de apel, se reține că în speță nu era îndeplinită condiţia existenţei în buget a sumelor alocate cu destinaţia plății voucherelor de vacanță, impusă de prevederile art. 1 alin. 2 din OUG nr. 8/2009, în interpretarea dată prin Decizia ÎCCJ nr. 39/2017.
Referitor la susținerea apelantei potrivit căreia motivarea primei instanțe pe fondul capătului de cerere privind acordarea voucherelor de vacanță este contrară celei expuse în argumentarea soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a D.S.G., se reține că aceasta din urmă nu poate fi cenzurată de instanța de apel în lipsa formulării unor critici în acest sens, iar cea dintâi care vizează transferul de la bugetul de stat, prin Ministerul Sănătății, a sumelor necesare acordării voucherelor de vacanţă, este justă, fiind susținută de dispozițiile art.3 alin.1 din OUG nr. 162/2008. Raportat la aceste prevederi legale, nu poate fi primită nici susținerea apelantei potrivit căreia este irelevant faptul că Ministerul Sănătății nu a alocat sume pentru acordarea voucherelor de vacanță, considerentele invocate de apelantă prin prisma Deciziei ÎCCJ nr.13/2016 pronunțate în soluționarea unui recurs în interesul legii neputând determina o altă concluzie.
Pentru aceste motive, criticile formulate de apelanta reclamantă sunt apreciate a fi nefondate.
În ceea ce privește apelurile declarate de pârâții D.S.P.G., respectiv de M.T. prin Primar şi Primarul M.T., succesori ai pârâtei D.P.P.S.T., având în vedere că prin ambele apeluri au fost formulate critici ce vizează legitimarea procesuală pasivă cu privire la capătul de cerere având ca obiect plata stimulentului de risc, criticile respective vor fi examinate împreună în cele ce urmează, cu prioritate, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 NCPC.
Astfel, apelanta pârâtă D.S.P.G. a criticat sentința primei instanțe cu privire la soluția de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, invocând greșita aplicare a normelor de drept material de către instanța de fond.
De asemenea, un prim motiv de apel formulat prin apelul declarat de pârâta D.P.P.S.T., având ca succesori pe M.T. prin Primar şi Primarul M.T., a vizat lipsa calității procesuale pasive a acestei pârâte, motivat de lipsa atribuțiilor în vederea acordării stimulentului de risc, susținând că plata acestui drept se dispune de către D.S.P.G., invocând în acest sens dispozițiile art.13 din OUG nr.18/2017 relative la finanțarea cheltuielilor de personal pentru mediatorii sanitari prin transferuri de la bugetul de stat prin Ministerul Sănătății.
În cauză, reclamanta a învestit instanța de judecată cu un prim capăt de cerere prin care a solicitat obligarea pârâtelor D.P.P.S.T. şi D.S.P.G. la plata stimulentului de risc în cuantum de 2500 de lei brut/lună, pe durata instituirii stării de urgenţă, temeiul în drept al acţiunii fiind reprezentat de dispozitiile art. 7 alin. 5 din OUG nr. 43/2020, introdus prin Legea nr. 82/2020, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată.
După cum rezultă din contractul de muncă depus la dosarul de fond, reclamanta îndeplinește funcția de mediator sanitar, având încheiat contract individual de muncă cu D.P.P.S., în calitate de angajator.
Prin urmare, câtă vreme raportul de muncă are loc între angajator şi angajat, angajatorul este cel obligat la plata drepturilor salariale, iar problema fondurilor din care se face această plată, respectiv din fonduri proprii ale instituției sau din fonduri alocate de la bugetul de stat, astfel cum se susține prin cererea de apel formulată de pârâta D.P.P.S.T. în considerarea art.13 din OUG nr.18/2017, respectiv art.3 alin.1 şi 2 din OUG nr.162/2008, nu este în măsură să schimbe sau să înlăture obligația directă de plată a drepturilor salariale către reclamantă ce revine angajatorului.
În plus, art.7 alin.5 din OUG nr.43/2020, introdus prin Legea nr. 82/2020, prevede „acordarea unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pe lună, pentru personalul din domeniul asistenței sociale şi comunitare, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale, implicat direct în sprijinirea și/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilități și a altor grupuri vulnerabile, pe perioada stării de urgență, din fondul de salarii al unității angajatoare, prin transferuri de la bugetul de stat, de la titlul VI «Transferuri între unități ale administrației publice» sau de la alte titluri unde sunt bugetate sume cu această destinație, prin ordonatorul principal de credite, sau din fonduri europene”.
Rezultă din acest text de lege, pe care reclamanta și-a întemeiat pretenția, că plata se face din fondul de salarii al unității angajatoare, chiar dacă aceste drepturi se asigură prin transferuri între unități ale administrației publice sau de la alte titluri unde sunt bugetate sume cu această destinație, prin ordonatorul principal de credite, sau din fonduri europene, raporturile subsidiare între diferite bugete locale sau de stat în baza cărora sumele de bani necesare plății vor ajunge în bugetul angajatorului nefiind opozabile reclamantei.
Așadar, se reține că pârâta D.P.P.S.T., având succesori M.T. prin Primar şi Primarul M.T., în calitate de angajator, justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, textele de lege invocate prin cererea de apel în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, care reglementează modul de finanțare a unității angajatoare, nefiind relevante în determinarea subiectului pasiv al raportului juridic litigios așa cum a fost dedus judecății, astfel că nu sunt întemeiate criticile formulate sub acest aspect.
Pentru aceleași considerente, criticile invocate de apelanta pârâtă D.S.P.G. ce vizează lipsa calității sale procesuale pasive cu privire la capătul de cerere având ca obiect plata stimulentului de risc sunt fondate, argumentele reținute de prima instanță în sprijinul soluției contrare neputând fi primite de instanța de apel pentru motivele ce urmează a fi expuse.
Astfel, în privința acestei pârâte, prima instanță a apreciat că este justificată calitatea procesuală pasivă cu privire la capătul de cerere privind plata stimulentului de risc, reținând în motivare faptul că reclamanta a fost detașată la D.S.P.G. și, pe cale de consecință, a făcut aplicarea art.45 şi art.47 din Codul muncii care reglementează detașarea și drepturile salariatului detașat.
Se constată că instanța de fond, în expunerea raționamentului ce a stat la baza soluției de respingere a excepției lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D.S.P.G. cu privire la capătul de cerere privind plata stimulentului de risc, a pornit de la premisa că reclamanta a fost detașată la D.S.P.G., însă la dosarul cauzei nu există probe care să confirme o atare situație.
Este adevărat că la fila 23 din dosarul de fond există adresa nr. ____/____/_____ emisă de D.P.P.S.T. prin care această instituție a comunicat D.S.P.G. că este de acord ca asistenții medicali comunitari să-și desfășoare activitatea sub coordonarea metodologică a D.S.P.G., însă această adresă se referă în mod expres la asistenții medicali comunitari, astfel că nu o vizează pe reclamantă care ocupă o altă funcție, respectiv aceea ce mediator sanitar, așa încât nu se poate susține că cele reținute de prima instanță ar fi susținute de acest înscris.
În aceste condiții, nu subzistă argumentația primei instanțe cu privire la incidența dispozițiilor art.47 din Codul muncii.
Având în vedere caracterul fondat al motivul de apel invocat de apelanta pârâtă D.S.P.G. ce vizează lipsa calității sale procesuale pasive cu privire la capătul de cerere având ca obiect plata stimulentului de risc, în aplicarea dispozițiilor art. 248 NCPC, nu vor mai fi analizate criticile formulate de această apelantă referitoare la fondul cauzei.
În continuare, va fi analizat motivul de apel invocat de apelanta pârâta D.P.P.S.T., având succesori M.T. prin Primar şi Primarul M.T., cu privire la fondul cererii având ca obiect plata stimulentului de risc, întemeiată pe dispozițiile art. 7 alin. 5 din OUG nr. 43/2020, introdus prin Legea nr. 82/2020, în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată.
În prealabil, se reține că invocarea de către apelantă a prevederilor art.8 alin.1 lit.b din OUG nr.43/2020 nu are legătură cu cele expuse în considerentele sentinței apelate, prima instanță motivând soluția adoptată prin prisma dispozițiilor art.7 alin.5 din OUG nr.43/2020.
Așadar, toate criticile referitoare la condițiile prevăzute de art.8 alin.1 lit.b din OUG nr.43/2020 sunt lipsite de obiect, în contextul în care instanța de fond și-a întemeiat soluția pe un alt text de lege, respectiv art.7 alin.5 din OUG nr.43/2020, ce a constituit temeiul de drept al cererii privind acordarea stimulentului de risc, în conformitate cu principiul disponibilității reglementat de art.9 NCPC, principiu care lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual din punct de vedere al părților, obiectului şi cauzei.
Analizând cererea privind plata stimulentului de risc prin raportare la art.7 alin.5 din OUG nr.43/2020, prima instanță a apreciat că este întemeiată, reținând că reclamanta în calitate de mediator sanitar și-a desfășurat activitatea în perioada stării de urgență în condițiile prevăzute de acest text de lege, având în vedere în acest sens adresa nr.____/____/____ emisă de D.P.P.S., adresa nr.____/____ emisă de D.S.P.G. către M.S. şi adresa D.S.P.G. emisă la solicitarea instanței nr. _____ din _____.
Prin apelul declarat, apelanta pârâta D.P.P.S.T. a contestat cele reținute de prima instanță, susținând că reclamanta nu a desfășurat activitate pe perioada stării de urgență în condițiile prevăzute de art.7 alin.5 din OUG nr.43/2020, în cadrul D.S.P.G., precizând totodată că, potrivit adresei nr. _____/_____/_____, și-a exprimat acordul ca asistenții medicali comunitari să își desfășoare activitatea sub coordonarea metodologică a D.S.P.G. ca urmare a solicitării înregistrate sub nr. _____/_____, fără a se face referire și la mediatorii sanitari care, de altfel, nu realizează servicii medicale întrucât nu au competențe profesionale, după cum precizează Ministerul Sănătății prin Adresa nr. _____/_____.
Potrivit art. 7 alin. 5 din OUG nr.43/2020, cu modificările şi completările ulterioare, aprobate prin Legea nr. 82/2020 „Se aprobă acordarea unui stimulent de risc în cuantum de 2.500 lei brut, pe lună, pentru personalul din domeniul asistenţei sociale şi comunitare, indiferent de forma de organizare a furnizorului de servicii sociale, implicat direct în sprijinirea şi/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilităţi şi a altor grupuri vulnerabile, pe perioada stării de urgenţă, din fondul de salarii al unităţii angajatoare, prin transferuri de la bugetul de stat, de la titlul VI «Transferuri între unităţi ale administraţiei publice» sau de la alte titluri unde sunt bugetate sume cu această destinaţie, prin ordonatorul principal de credite, sau din fonduri europene.”
Curtea reţine că emiterea OUG nr.43/2020 are la bază o expunere de motive sau un preambul, cu următorul conţinut:
„se impune adoptarea prezentului act normativ care conduce la luarea unor măsuri urgente, cu caracter excepţional, în domeniul social şi economic, care să sprijine populaţia afectată şi persoanele aflate în nevoie, respectiv persoane aflate în carantină, în izolare, autoizolare, precum şi copiii şi persoanele din centre de tip rezidenţial”
„neadoptarea tuturor măsurilor necesare pentru sprijinirea persoanelor aflate în prezent într-o situaţie de vulnerabilitate, şi anume aflate în carantină, în izolare, autoizolare, precum şi a persoanelor vârstnice din centre de îngrijire şi asistenţă, a copiilor şi a persoanelor adulte cu dizabilităţi instituţionalizate în centre rezidenţiale, a copiilor din sistemul de protecţie specială ar avea un impact deosebit de grav, în principal asupra dreptului la viaţă şi, în subsidiar, asupra dreptului la sănătate a populaţiei României.”
În conformitate cu dispoziţiile art. 43 alin. 3 din Legea nr. 24/2000, „La ordonanţele de urgenţă preambulul este obligatoriu şi cuprinde prezentarea elementelor de fapt şi de drept ale situaţiei extraordinare ce impune recurgerea la această cale de reglementare.”
Prin urmare, acest act normativ a avut în vedere acordarea stimulentului de risc acelor salariați din domeniul asistenţei sociale implicați în sprijinirea a două mari categorii de populație:
1. sprijinirea persoanelor aflate în carantină, izolare, autoizolare;
2. sprijinirea copiilor, a persoanelor vârstnice sau cu dizabilităţi, din centrele de tip rezidențial.
Faţă de conţinutul art.7 alin.5 din OUG nr.43/2020, este evident că acest text de lege vizează această a doua categorie, în condiţiile în care face vorbire în mod expres de sprijinirea şi/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilităţi.
De altfel, o astfel de interpretare a fost confirmată de modificările aduse art.7 alin.5 din OUG nr.43/2020 prin Legea nr.166/2021, în contextul legislativ actual prevăzându-se expres acordarea stimulentului de risc doar angajaţilor centrelor rezidenţiale de îngrijire şi asistenţă a persoanelor vârstnice, centrelor rezidenţiale pentru copii şi adulţi, cu şi fără dizabilităţi, precum şi pentru angajaţii centrelor rezidenţiale destinate altor categorii vulnerabile, ale furnizorilor publici şi privaţi, prevăzute în Nomenclatorul serviciilor sociale, aprobat prin HG nr.867/2015 pentru aprobarea Nomenclatorului serviciilor sociale, precum şi a regulamentelor-cadru de organizare şi funcţionare a serviciilor sociale, cu modificările şi completările ulterioare, care au fost izolaţi preventiv la locul de muncă pe perioada stării de urgenţă.
Aşadar, reţinerea primei instanţe în sensul că reclamanta era îndreptățită să primească stimulentul de risc, în condițiile în care şi-a desfăşurat activitatea în perioada stării de urgenţă (16 martie-14 mai 2020) în domeniul asistenţei sociale, fiind implicată în mod direct în sprijinirea şi/sau îngrijirea persoanelor în vârstă, a copiilor, a persoanelor cu dizabilităţi şi a altor grupuri vulnerabile, desfăşurându-şi activitatea în condiţiile dispoziţiilor art. 7 alin.5 din OUG nr.43/2020, nu poate fi primită, întrucât modul de implicare directă în sprijinirea şi îngrijirea unor astfel de persoane trebuie interpretat prin prisma expunerii de motive, care a stat la baza emiterii actului normativ invocat, având în vedere şi faptul că menţionarea unui astfel de preambul este obligatorie în cazul ordonanţelor de urgenţă.
Pe de altă parte, se reţine că potrivit contractului individual de muncă înregistrat sub nr.____ din ______, reclamanta este angajată în funcţia de mediator sanitar, desfăşurându-şi activitatea la Compartimentul asistență medicală comunitară din cadrul D.P.P.S.T., prin cererea de chemare în judecată susținând că în perioada 13-22.03.2020 a desfășurat activitate și în centrul de carantinare T.S.
Prin adresa nr. ____/____ (fila 86 dosar fond), la solicitarea primei instanţe, D.S.P.G. a comunicat faptul că reclamanta nu a desfăşurat activitate pe perioada stării de urgenţă în condiţiile prevăzute de art.7 alin.5 din OUG nr.43/2020, în cadrul D.S.P.G.
De asemenea, prin adresa nr._____/_____ (fila 81 dosar fond) emisă de aceeaşi instituţie, reţinută de altfel de prima instanţă, însă într-o interpretare eronată şi doar parţial, s-a menţionat că reclamanta nu are decizie de desemnare responsabil comunicare cu persoanele carantinate emisă de D.S.P.G. şi nu a desfăşurat activitate la nivelul centrelor de carantină.
În plus, se constată că adresa nr. _____/_____ emisă de D.S.P.G. (fila 38 dosar fond), avută în vedere de prima instanţă pentru a combate apărările pârâtelor, se referă la activitatea desfăşurată de asistenţii medicali comunitari în centrele de carantină care s-ar putea încadra în dispoziţiile art.8 alin.1 lit.b din OUG nr.43/2020, or reclamanta nu face parte din această categorie, fiind mediator sanitar, iar cererea dedusă judecăţii nu a fost întemeiată pe art.8 alin.1 lit.b din OUG nr.43/2020. Tot astfel, nici adresa nr. _____/_____/_____ emisă de D.P.P.S.T. (fila 23 dosar fond), reţinută de asemenea de instanţa de fond, nu o vizează pe reclamantă, ci se referă la asistenţii medicali comunitari.
Prin urmare, câtă vreme reclamanta nu face parte din categoria personalului din domeniul asistenţei sociale şi comunitare vizat de dispoziţiile art.7 alin.5 din OUG nr.43/2020, invocate ca temei juridic al acţiunii, nu îi sunt aplicabile aceste prevederi legale, astfel că în mod greșit prima instanță a admis capătului de cerere privind obligarea la plata stimulentului de risc.
Față de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 1 și 2 NCPC, Curtea va respinge apelul declarat de către apelanta reclamanta J.M.R., va admite apelul declarat de apelanta pârâtă D.S.P.G., şi, respectiv apelul declarat de M.T. prin Primar şi Primarul M.T., succesori ai pârâtei D.P.P.S.T., va schimba în parte sentința în sensul că va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D.S.P.G. cu privire la cererea privind acordarea stimulentului de risc, pe care o va respinge ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, și va respinge ca nefondată cererea privind acordarea stimulentului de risc formulată împotriva pârâţilor M.T. prin Primar şi Primarul M.T., succesori ai pârâtei D.P.P.S.T.
Vor fi păstrate restul dispoziţiilor sentinţei care nu sunt contrare prezentei decizii.
Curtea de Apel Alba Iulia
Modificare unilaterală a contractului individual de muncă
Curtea de Apel Iași
Efectele contactului colectiv de muncă la nivel de ramură de activitate, potrivit art. 11 alin. 1 lit. c din Legea nr. 130/1996 şi art. 241 alin. 1 lit. c Codul muncii.
Curtea de Apel București
Daune morale ca urmare a unui accident de muncă. Neinvestirea instanţei cu un capăt de cerere privind constatarea producerii unui accident de muncă.
Tribunalul Hunedoara
Contract colectiv de munca. Nelegalitatea unor clauze stipulate cu respectarea dispozitiilor legii 130/1996 privind contractul colectiv de munca
Tribunalul Arad
Contracte de muncă