Contestaţie în anulare. Condiţii de admisibilitate. Valorificare jurisprudenţă Curte Constituţională şi c.e.d.o.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, ce poate fi exercitată doar pentru motivele expres determinate prin dispoziţiile art. 503 N.C.proc.civ.

Contestaţia în anulare nu constituie un mijloc de reformare a unei hotărâri date în recurs, întrucât instanţa este ţinută să verifice numai dacă există vreunul din motivele limitativ prevăzute de lege, ea nu poate pe această cale să examineze justeţea soluţiei pronunţate de către instanţa de recurs.

Motivarea contestaţiei în anulare nu presupune reiterarea situației de fapt a cauzei și expunerea acesteia pe zeci de pagini, redarea jurisprudenţei şi a dispoziţiilor legale, întrucât în cadrul contestaţiei în anulare nu se reapreciază starea de fapt în raport de dispoziţiile legale invocate, ci se examinează conformitatea cu legea a hotărârii supuse acestei căi de atac, din perspectiva unor criterii restrictive impuse de dispozițiile art. 503 N.C.proc.civ.,

Considerațiile teoretice pe care contestatorul le-a realizat pe zeci de pagini în contestaţia în anulare cu privire la rolul și funcțiile instanței de judecată, motivele de casare, modalitatea de soluționare a recursului potrivit N.C.proc.civ., dreptul la educaţie, din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, sunt aspecte străine motivării în sensul legii a contestaţiei în anulare.

Pe lângă faptul că presupusele aspecte de nelegalitate deduse judecății nu se raportează la decizia atacată, chestiunile pe care le supune analizei în calea contestaţiei în anulare vizează probatoriile administrate, neluarea în considerare a unor înscrisuri din care rezultă, în opinia sa, nelegalitatea deciziei pronunţată de instanţa de recurs, neluarea în considerare a motivelor invocate şi în răspunsul la întâmpinări, aspecte care nu pot fi analizate în contestaţia în anulare prevăzută de art. 503 N.C.proc.civ..

Prin decizia nr. 2416/2019 din data de 30 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 6156/63/2018, s-a respins recursul formulat de reclamantul x, împotriva sentinţei nr. 579 din 08.04.2019, pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. 6156/63/2018, în contradictoriu cu intimatele pârâte Universitatea de Vest din Timişoara, Universitatea de Vest din Timişoara - Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie, Universitatea de Vest din Timişoara - Facultatea de Drept şi intimatele chemate în garanţie Universitatea din Bucuresti- Facultatea de Drept, Universitatea din Bucuresti, Universitatea Babes-Bolyai din Cluj şi Universitatea Babes-Bolyai din Cluj- Facultatea de Litere, ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 2416/2019 din data de 30 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 6156/63/2018 a formulat contestaţie în anulare reclamantul x.

Contestaţia în anulare conţine un număr de 169 de pagini numerotate şi semnate de către contestator, având următorul cuprins: 1. Contestaţia în anulare: fundamentarea contestaţiei în anulare, motivele contestaţiei, motive intervenite în recurs, motive noi (CEDO), motive reiterate din recurs, întâmpinări şi răspuns la întâmpinări în recurs, jurisprudenţă relevantă CEDO, critici ale deciziei nr. 2416/30.10.2019 din recurs; 2. Observaţii preliminare reluate; 3. Cerere de introducere în cauză; 4. Capete de cereri nemodificate din recurs.

Intimata pârâtă Universitatea de Vest din Timişoara a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare formulată ca neîntemeiată şi menţinerea în totalitate a dispoziţiilor deciziei contestate.

În şedinţa publică de la 13.01.2020, instanţa a pus în discuţia părţii prezente, a contestatorului, cererea formulată în temeiul art. 161 din Legea nr. 554/2004, în contestaţia în anulare la paginile 151 şi 152 din cererea trimisă prin mail, volumul 1 din dosar, privind introducerea în cauză a Şcolii Doctorale din cadrul Universităţii Babeş Bolyai din Cluj, a Şcolii Doctorale din cadrul Universităţii din Bucureşti, a Şcolii de Studii Avansate a Academiei Române, a CNATDCU şi a Ministerului Educaţiei Naţionale.

Instanţa, în raport de obiectul contestaţiei în anulare şi de cadrul procesual stabilit în dosarul în care s-a pronunţat decizia din recurs a cărei anulare se solicită în acest dosar, faţă de dispoziţiile art. 508 alin. 1 C.proc.civ., a respins ca inadmisibilă cererea formulată.

Examinând contestaţia în anulare prin prisma motivelor formulate şi dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea constată următoarele:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, ce poate fi exercitată doar pentru motivele expres determinate prin dispoziţiile art. 503 N.C.proc.civ.

Contrar susţinerilor contestatorului formulate în fundamentarea contestaţiei în anulare, Curtea menţionează că, fiind o cale de retractare şi nu de cenzură judiciară, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă repunerea în discuţie a unor probleme ce au fost soluţionate de instanţă.

Căile de atac şi condiţiile în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece legiuitorul a avut în vedere interesul general de a înlătura orice cauze care ar putea ţine în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.

Curtea Constituţională a României a reţinut în decizia nr. 304 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial Nr. 637 din 31 iulie 2019 următoarele: „37. De asemenea, Curtea constată că textul de lege criticat nu încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, deoarece, potrivit jurisprudenţei constante a instanţei constituţionale, dacă legiuitorul este suveran în a reglementa diferit în situaţii diferite accesul la o cale ordinară de atac, fără ca prin aceasta să fie afectat liberul acces la justiţie, a fortiori o atare concluzie se impune atunci când în discuţie este accesul la o cale extraordinară de atac, care, prin definiţie, are caracter de excepţie şi poate fi valorificată numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, în caz contrar existând riscul producerii unor perturbări majore ale stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.  38. De altfel, art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, precum şi art. 129, care prevede că împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv a condiţiilor de exercitare a căilor de atac.”

În speţă, împotriva deciziei nr. 2416/30.10.2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 6156/63/2018, contestatorul a formulat prezenta contestaţie în anulare.

Potrivit art. 503 N.C.proc.civ. - „ Obiectul şi motivele contestaţiei în anulare. (1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata. (2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când: 1. hotărârea dată în recurs a fost pronunţată de o instanţă necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanţei şi, deşi se invocase excepţia corespunzătoare, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra acesteia  2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; 4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză. (3) Dispoziţiile alin. (2) pct. 1, 2 şi 4 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs.”

În speţă, nu este incident art. 503 alin. 1 N.C.proc.civ., întrucât contestatorul nu invocă nelegala sa citare, ci susţine necesitatea unui alt cadru procesual, respectiv faptul că instanţa de control judiciar nu a introdus în cauză alte persoane.

În ce priveşte susţinerea din contestaţie referitoare la faptul că instanţa de recurs nu a supus dezbaterii judiciare necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, Curtea menţionează că o astfel de cerere nu se poate încadra în cazul prevăzut de art. 503 alin. 1 N.C.proc.civ.

Potrivit principiului disponibilităţii, reclamantul este cel care stabileşte cadrul procesual dedus judecăţii atât sub aspectul obiectului, cât şi al părţilor, iar lărgirea cadrului procesual în sensul dispoziţiilor art. 161 din Legea nr. 554/2004 nu poate avea loc în cadrul recursului, în speţă, recursul fiind soluţionat corect în cadrul procesual stabilit la instanţa de fond.

Din tehnica de redactare a art. 503 alin. 1 N.C.proc.civ., folosită de legiuitor, rezultă cu evidenţă faptul că această cale extraordinară de atac se poate exercita în cazul în care procedura de citare nu a fost legal îndeplinită cu contestatorul pentru ziua în care s-a judecat pricina şi acesta nici nu a fost prezent la termenul la care a avut loc judecata.

Motivul invocat de contestator nu se circumscrie dispoziţiei art. 503 alin. 1 N.C.proc.civ., întrucât contestatorul nu invocă nelegala sa citare şi neprezentarea la termenul la care a avut loc judecata recursului, condiţii cumulative prevăzute de text.

Textul legal nu prevede, ca şi motiv de contestaţie în anulare, necitarea unor persoane care nu au fost părţi în proces, cum se susţine în speţă.

Greşelile la care se referă art. 503 alin. 2 pct. 2 N.C.proc.civ. sunt greşeli de fapt, nicidecum eventuale greşeli legate de modul de interpretare sau aplicare a legii, deoarece contestaţia în anulare tinde la reformarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităţilor formale săvârşite de instanţă cu ocazia judecăţii, iar nu pentru că judecata nu ar fi fost bine făcută.

Sub acest aspect, este de menţionat că legea are în vedere „erori materiale”, ceea ce înseamnă erori cu caracter procedural - greşeli pe care instanţa le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale. O asemenea eroare trebuie să fie evidentă, în legătură cu aspectele formale ale judecăţii.

În sensul textului menţionat, noţiunea de „eroare materială” înseamnă o eroare de ordin procedural, în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs, de o asemenea gravitate, încât a avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite.

În acest context, în jurisprudenţă se aminteşte constant, cu titlu de exemplu, respingerea unui recurs ca tardiv, în raport cu data înregistrării la instanţă, deşi din plicul ataşat la dosar rezultă că recursul a fost depus recomandat la oficiul poştal, înăuntrul termenului de recurs; anularea recursului ca netimbrat, cu toate că la dosar se găsea chitanţa de plată a taxei judiciare de timbru, ori nu s-a observat că pentru unele motive de recurs nu era necesară timbrarea; anularea recursului ca fiind făcut de un mandatar fără calitate, deşi la dosar se afla procura dată reprezentantului părţii; pronunţarea asupra legalităţii unei alte hotărâri decât cea recurată.

Textul nu vizează stabilirea eronată a situaţiei de fapt, în urma aprecierii probelor, ceea ce ar putea semnifica netemeinicia hotărârii. Eroarea materială, la care se referă art. 503 alin. 2 pct. 2 N.C.proc.civ., nu trebuie să fie rezultatul modului în care instanţa a înţeles să interpreteze un text de lege. Textul nu se referă la o eroare a instanţei, ci, în mod obiectiv, la o „eroare materială”, indiferent din vina cui s-a produs.

De menţionat şi faptul că „eroarea materială” la care se referă art. 503 N.C.proc.civ. nu trebuie confundată cu „erorile sau omisiunile” la care se referă art. 442 N.C.proc.civ., astfel de greşeli, cum sunt cele prevăzute de art. 442 alin. 1 N.C.proc.civ. putând fi „îndreptate din oficiu sau în urma unei simple cereri”.

Or, în speţă, motivele invocate de contestator, ca şi „erori materiale”, nu sunt în legătură cu aspectele formale ale judecăţii, ci se referă la încălcarea unor norme de drept procesual sau material prin neluarea în considerare a unor aspecte ce vizează, în final, modul de judecată şi soluţia pronunţată pe fondul cauzei, eventuale greşeli de judecată care nu pot constitui temeiul unei contestaţii în anulare.

Susţinerile formulate de contestator nu vizează niciuna din neregulile procedurale prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 503 alin. 2 pct. 2 N.C.proc.civ., ci sunt, în esenţă, nemulţumiri care privesc modul de soluţionare a litigiului, contestatorul invocând că nu a beneficiat de un proces echitabil şi că în instrumentarea cauzei s-au produs grave erori în aprecierea situaţie de fapt şi de drept.

Ca urmare, Curtea constată că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 503 alin. 2 pct. 2 N.C.proc.civ., întrucât erorile materiale la care se referă norma de procedură vizează aspecte formale ale judecăţii, care trebuie să fie evidente şi săvârşite de instanţă ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei.

Aceasta deoarece contestaţia în anulare este o cale de atac de retractare şi nu de reformare a unei decizii definitive, ceea ce înseamnă că nu poate fi formulată pentru a provoca rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuţie nelegalitatea hotărârii, ca urmare a invocării unor greşeli materiale care, în fapt, ar viza greşeli de judecată.

Motivele invocate în contestaţie în secţiunea 1.3 de la pagina 10, cu excepţia motivului de la pct. 2 (fila 103 verso din dosar, vol. I), nu se încadrează în motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, respectiv în art. 503 alin. 1 şi alin. 2 pct. 2 N.C.proc.civ.

 Motivele se referă la nepronunţarea de către instanţa de recurs asupra obligării pârâtei la comunicarea de acte administrative, deci asupra unei cereri de suplimentare a probatoriului, nepunerea în dezbatere a necesităţii introducerii în recurs a altor persoane, nepronunţarea în şedinţă publică a deciziei, însă acestea nu se încadrează în textul art. 503 N.C.proc.civ. pentru exercitarea contestaţiei în anulare.

Trebuie menţionat că în şedinţa publică de la 30.10.2019, instanţa de recurs a pus în discuţia părţii prezente, respectiv recurentul, inadmisibilitatea schimbării cadrului procesual sub aspectul părţilor şi a capetelor noi de cerere, direct în faza de recurs şi, în deliberare, a constatat inadmisibilă modificarea cadrului procesual direct în recurs, atât sub aspectul părţilor în litigiu, cât şi a obiectului acţiunii, aspecte menţionate în practicaua deciziei nr. 2416/30.10.2019. De asemenea, cu privire la motivele depuse ulterior, instanţa de recurs a pus în discuţie nulitatea acestora, deoarece sunt depuse peste termenul de motivare de 15 zile.

Potrivit art. 405 N.C.proc.civ. „Nulitatea unei hotărâri nu poate fi cerută decât prin căile de atac prevăzute de lege, în afară de cazul când legea prevede în mod expres altfel.”

Retractarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unei hotărâri pronunţate în recurs este posibilă, conform art. 503 alin. 2 pct. 3 N.C.proc.civ., numai atunci când instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

Textul art. 503 alin. 2 pct. 3 N.C.proc.civ. are în vedere acele situaţii în care partea, prin recursul declarat, a înţeles să invoce mai multe din motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 N.C.proc.civ., iar instanţa, din greşeală, a analizat doar parte dintre acestea.  În atare situaţie, partea este îndreptăţită ca, pe calea contestaţiei în anulare, să obţină răspuns şi la motivele de casare pe care instanţa de recurs a omis a le examina prin decizia pronunţată.

În raport de acest temei juridic, contestatorul a susţinut, în esenţă, că instanţa de recurs care a pronunţat decizia nu a analizat ansamblul motivelor de recurs ori le-a interpretat greşit, în raport de probele existente la dosar pe care nu le-a valorificat, fiind nemulţumit şi de calitatea motivării deciziei contestate.

Din perspectiva prevederilor art. 503 alin. 2 pct. 3 N.C.proc.civ. invocate de contestator, omisiunea există numai atunci când instanţa de recurs nu a discutat motivul de casare în hotărârea sa, nu şi atunci când, procedând la sistematizarea motivelor, întrucât între acestea exista o legătură logică, le-a examinat împreună, dispensându-se să răspundă punct cu punct tuturor argumentelor formulate.

Este de observat că textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul ori mai multe din motivele de casare invocate în termen de către recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de acesta, care, oricât de larg au fost dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivelor de casare pe care le sprijină. 

Nu există, însă, o obligaţie legală a instanţei de recurs de a analiza fiecare argument în parte, ci numai obligaţia de a analiza fiecare motiv de casare formulat.

Contrar susţinerilor contestatorului, Curtea constată că instanţa de recurs nu a omis să răspundă motivelor de casare invocate de recurent, a sistematizat criticile formulate, le-a analizat prin considerente comune, a indicat că şi-a însuşit şi considerente prezentate de către instanţa inferioară şi a realizat o motivare argumentată, în raport cu motivele invocate.

Contestatorul susţine că instanţa de recurs nu s-a pronunţat cu privire la motivele nr. 2 şi nr. 22 din cererea de recurs. La motivul nr. 2, recurentul a susţinut nesocotirea de către prima instanţă a prevederilor art. 5 alin. 1 şi 2 N.C.proc.civ. iar la motivul nr. 22 a susţinut nesocotirea prevederilor art. 142 alin. 8 din Legea nr. 1/2011, cele două motive fiind amplu argumentate de către reclamant.

Argumente aduse în sprijinul celor susţinute în cadrul motivelor invocate de recurs au fost analizate de către instanţa de recurs în cadrul analizei motivelor de casare. Aşa cum se observă din considerentele deciziei, instanţa de recurs a răspuns argumentat la motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 4, 5, 6 şi 8 N.C.proc.civ.

Ceea ce contestatorul susţine prin contestaţia în anulare este neanalizarea unor argumente formulate în susţinerea motivelor de casare, vizând greşita rezolvare a cauzei din perspectiva dispoziţiilor legale invocate, a probelor administrate şi neadministrarea de către instanţa de recurs a altor probe despre care recurentul susţine că ar fi fost necesare în soluţionarea cauzei.

Trebuie menţionat şi faptul că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 488 N.C.proc.civ. care prevede expres şi limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt.

Criticile referitoare la greşita stabilire a situaţiei de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate nu pot face obiectul analizei în cadrul recursului întrucât vizează temeinicia soluţiei pronunţate şi nu nelegalitatea acesteia. Cum în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o reluare a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății este exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate de instanţa de fond.

Criticile contestatorului privind modul de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale şi modalitatea de stabilire a faptelor dovedesc nemulţumirea acestuia faţă de soluţia dată de  instanţa de fond şi de instanţa de recurs şi reprezintă chestiuni ce nu pot forma obiect de analiză în prezenta cale extraordinară de atac, ale cărei motive sunt expres şi limitativ prevăzute de lege.

Faptul că instanţa de recurs a examinat în ce măsură criticile formulate de recurent sunt întemeiate sau nu, conduce la concluzia că a fost analizat complet recursul, ceea ce nu echivalează cu „omisiunea” la care se referă textul legal, deci nu înseamnă că a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare cu care a fost investită.

Nu există o obligaţie legală a instanţei de recurs de a analiza fiecare argument în parte, ci numai obligaţia de a analiza fiecare motiv de casare formulat. Instanţa de recurs nu este obligată să răspundă separat la fiecare dintre argumentele invocate, fiind îndreptăţită să răspundă printr-un considerent comun.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene, dreptul la un proces echitabil potrivit articolului 6 din CEDO include în esenţă obligaţia instanţelor de a şi motiva hotărârile (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, cererea nr. 18390/91, § 29, Hotărârea Higgins împotriva Franţei din 19 februarie 1998, cererea nr. 20124/92, Recueil des arrêts et décisions, 1998 I, § 42 şi Hotărârea Hirvisaari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001-cererea nr. 49684/99, § 30).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat însă în repetate rânduri că cerinţele referitoare la obligaţia de motivare nu trebuie să fie disproporţionat de ridicate şi că acestea pot varia în funcţie de natura hotărârii şi de circumstanţele concrete ale cauzei. În această privinţă, trebuie să se ţină seama de natura hotărârii, precum şi de deosebirile existente între sistemele juridice ale statelor contractante.

Criticile contestatorului ce vizează interpretarea eronată a legii şi temeinicia sentinţei pronunţată de instanţa de fond, dar şi a deciziei pronunţată de instanţa de recurs, nu se încadrează în dispoziţiile art. 503 N.C.proc.civ. şi nu pot fi analizate în cadrul acestei căi de atac.

Contestatorul este nemulţumit de modul cum a fost soluţionat dosarul, atât la instanţa de fond, cât şi la instanţa de recurs, însă, fiind o cale de retractare şi nu de cenzură judiciară, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, nefiind posibilă repunerea în discuţie a unor probleme ce au fost soluţionate de instanţă.

Împrejurările invocate de contestator nu se circumscriu motivelor expres şi limitativ prevăzute de lege pentru contestaţia în anulare, ci reprezintă, de fapt, nemulţumiri ale părţii faţă de modalitatea instanţelor de soluţionare a cauzei în fond şi în recurs, care însă nu pot fi valorificate pe calea prezentei contestaţii în anulare.

Susţinerile contestatorului ce vizează încălcarea dreptului la un proces echitabil, în raport de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reprezintă nemulţumiri ale părţii faţă de modalitatea instanţei de fond şi de recurs de a analiza cauza, neîncadrându-se în niciunul dintre motivele prevăzute de art. 503 N.C.proc.civ.

Instanţa menţionează că, în cauza Botten împotriva Norvegiei, CEDO a reamintit că modalitatea de aplicare a art. 6 în ceea ce priveşte noţiunea de  proces echitabil şi, prin urmare, dreptul de acces la instanţă, depinde de caracteristicile procedurii interne şi de rolul cuvenit instanţelor în ordinea juridică internă, urmând să se ţină seama de  natura situaţiei, de competenţa instanţelor, de modul în care interesele reclamantului au fost expuse şi prezentate în faţa instanţei şi, în special, de natura problemei pe care aceasta a trebuit să le soluţioneze.

În mod constant, Curtea Europeană reaminteşte faptul că nici o parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui „apel-recurs deghizat”, ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative. O cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui „defect fundamental”. De asemenea, instanţa europeană permanent a subliniat că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

Pronunţându-se în cauza Mitrea vs. Romania, 26105/03, la 29 iulie 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că o cale extraordinară de atac, fie ea şi introdusă de una din părţile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui „defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu. Ca şi în alte cauze anterioare, Curtea a apreciat, în considerarea prezumţiei de validitate (res iudicata pro veritate habetur) de care se bucură aceste hotărâri şi a securităţii raporturilor juridice, că este incident un caz tipic în care instanţele au două puncte de vedere diferite cu privire la admisibilitatea şi relevanţa probatoriului. Or, în absenţa unor circumstanţe excepţionale - situaţii numite de Curte „defecte fundamentale” ale hotărârii (ex. neîndeplinirea procedurii de citare, cauza Tishkevich c. Rusiei; neparticiparea la proces a terţului ale cărui drepturi sunt afectate, cauza Protsenko c. Rusiei) - acest lucru nu justifică desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, ce a intrat în puterea lucrului judecat, prin intermediul contestaţiei în anulare exercitată chiar de un particular care fusese parte la procedură.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, numai erorile de fapt ce nu devin vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii raporturilor juridice pe motivul că ele nu au putut fi corectate prin intermediul căilor ordinare de atac (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 2008, pronunţată în Cauza Pshenichnyy împotriva Rusiei, paragraful 26). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reţinut că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată, deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea autorităţii de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (a se vedea în acest sens Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179 din 14 martie 2011, paragraful 99).

În consecinţă, căile extraordinare de atac nu pot fi admise decât în cazul existenţei unor „defecte fundamentale” ale hotărârii, iar raportat la speţa de faţă, Curtea de Apel nu identifică nici o circumstanţă substanţială şi imperativă de natură să justifice redeschiderea procesului.

În Decizia nr. 572/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 580 din 01.08.2008, Curtea Constituţională a reţinut că „(…) dacă legiuitorul este suveran în a reglementa diferit în situaţii diferite accesul la o cale ordinară de atac, fără ca prin aceasta să fie afectat liberul acces la justiţie, a fortiori o atare concluzie se impune atunci când în discuţie este accesul la o cale extraordinară de atac, care, prin definiţie, are caracter de excepţie şi deci poate fi valorificată numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, în caz contrar existând riscul producerii unor perturbări majore ale stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice”.

Contestaţia în anulare nu constituie un mijloc de reformare a unei hotărâri date în recurs, întrucât instanţa este ţinută să verifice numai dacă există vreunul din motivele limitativ prevăzute de lege, ea nu poate pe această cale să examineze justeţea soluţiei pronunţate de către instanţa de recurs.

În caz contrar, ar fi încălcat unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului şi anume principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată. Astfel, înlăturarea efectelor unei proceduri judiciare finalizate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, pentru motive avute în vedere la soluţionarea recursului, ar conduce la încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, şi, în consecinţă, la încălcarea dreptului părţilor la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, instanţa menţionează faptul că motivarea contestaţiei în anulare nu presupune reiterarea situației de fapt a cauzei și expunerea acesteia pe zeci de pagini, redarea jurisprudenţei şi a dispoziţiilor legale, astfel cum a procedat contestatorul, întrucât în cadrul contestaţiei în anulare nu se reapreciază starea de fapt în raport de dispoziţiile legale invocate, ci se examinează conformitatea cu legea a hotărârii supuse acestei căi de atac, din perspectiva unor criterii restrictive impuse de dispozițiile art. 503 N.C.proc.civ.,

Contestatorul şi-a exprimat nemulțumirea față de soluțiile adoptate în cauză, a reiterat apărări deduse judecății asupra cărora instanța de fond s-a pronunţat, a criticat hotărârea instanţei de recurs care s-a pronunţat pe motivele de nelegalitate invocate, și, pe fondul relatării situației de fapt, a concluzionat că, prin respingerea pretențiilor formulate, a fost prejudiciat şi i s-au încălcat drepturi fundamentale.

Considerațiile teoretice pe care contestatorul le-a realizat pe zeci de pagini în contestaţia în anulare cu privire la rolul și funcțiile instanței de judecată, motivele de casare, modalitatea de soluționare a recursului potrivit N.C.proc.civ., dreptul la educaţie, din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, sunt aspecte străine motivării în sensul legii a contestaţiei în anulare.

Pe lângă faptul că presupusele aspecte de nelegalitate deduse judecății nu se raportează la decizia atacată, chestiunile pe care le supune analizei în calea contestaţiei în anulare vizează probatoriile administrate, neluarea în considerare a unor înscrisuri din care rezultă, în opinia sa, nelegalitatea deciziei pronunţată de instanţa de recurs, neluarea în considerare a motivelor invocate şi în răspunsul la întâmpinări, aspecte care nu pot fi analizate în contestaţia în anulare prevăzută de art. 503 N.C.proc.civ..

Prin reiterarea motivelor de recurs, contestatorul solicită reanalizarea acestora, din perspectiva analizării probatoriului, ceea ce nu este posibil în cadrul contestaţiei în anulare.

 În concluzie, contestatorul este nemulţumit de modul cum a fost soluţionată cauza, însă, fiind o cale de retractare şi nu de cenzură judiciară, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute expres de lege în art. 503 N.C.proc.civ.

Curtea Constituţională a României a statuat în Decizia nr. 828 din 11 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial Nr. 263 din 5 aprilie 2019 că „18. În privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie să fie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, fără ca prin aceasta să se aducă atingere dreptului în substanţa sa ori principiilor şi textelor constituţionale de referinţă. Astfel, Curtea de la Strasbourg, în Hotărârea din 12 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Beles şi alţii împotriva Cehiei, paragraful 61, a constatat că dreptul de acces la un tribunal nu este absolut şi se pretează la limitări implicit admise, având în vedere că presupune reglementarea din partea statului, care se bucură, în această privinţă, de o anumită marjă de apreciere. Pentru aceste motive nu poate fi reţinută critica privind încălcarea art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 19. (...). Faptul că o anumită dispoziţie procedurală nu reglementează toate ipotezele care pot apărea în practică nu reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil al părţilor, care au posibilitatea de a se prevala de toate garanţiile acestuia, prin propunerea, încuviinţarea şi administrarea probelor pertinente şi utile cauzei, în condiţiile stabilite de legiuitor.”

Pentru aceste motive, în raport de condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 503 N.proc.civ. şi ţinând seama şi de imperativul respectării principiului securităţii juridice, astfel cum a fost stabilit prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - jurisprudenţă obligatorie pentru autorităţile române, Curtea de Apel a respins contestaţia în anulare. 

Domenii speta

Spete similare