Determinarea caracterului actului administrativ. Inadmisibilitatea atacării cu excepția de nelegalitate prevăzută de art.4 din Legea nr.554/2004, a actului administrativ normativ.

Determinarea caracterului  actului administrativ. Inadmisibilitatea atacării cu excepția de nelegalitate prevăzută de art.4 din Legea nr.554/2004, a actului administrativ normativ.

Instrucţiunea Metodologică nr.6/2014 emisă de Comisia Superioară de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap în temeiul  art.14 din Metodologia privind organizarea şi funcţionarea comisiei de evaluare a persoanelor adulte cu handicap probată prin HG nr.430/2008, obligatorie pentru comisiile județene de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, nu este un act  administrativ individual şi ca atare nu poate face obiectul unei excepţii de nelegalitate întrucât nu se regăseşte în ipoteza descrisă de art.4 alin. 1 din Legea nr.554/2004.

Actul administrativ individual are beneficiarii (cei în patrimoniul cărora se nasc drepturile sau obligațiile stabilite în concret prin acesta) determinați încă de la momentul emiterii lui. De aceea el produce efecte doar după momentul comunicării lui destinatarului (aspect care nu se verifică în situația subiecților determinabili), moment de la care actul nu mai poate fi revocat sau modificat.

Or Instrucțiunea nr.6/2014 are un conținut obiectiv, referindu-se la afecțiuni și nu la destinatari determinați, este supusă modificării de către emitentul său ori de câte ori coordonarea metodologică o impune. Altfel spus, coordonarea metodologică nu se realizează prin acte administrativ individuale.

Prevederile alin. (11) al art.87 din Legea nr.448/2006 cu referire la imposibilitatea urmării unui program de recuperare pot și trebuie interpretate prin prisma Instrucțiunii nr. 6/2014, instrucțiune care nu reprezintă un act administrativ individual și care nu poate face obiectul unei excepții de nelegalitate. Atâta timp cât reclamanta nu se încadrează în ipotezele limitativ prevăzute de Instrucțiunea nr.6/2014, ea nu putea beneficia, la momentul evaluării, de acordarea unui certificat de încadrare în grad și tip de handicap cu perioadă de valabilitate permanentă.

Secția de  contencios administrativ  și  fiscal, Decizia nr. 830 din 27 octombrie 2020

Prin sentința nr…/CAF/2020 pronunțată de Secția a II-a Civilă de Contencios Administrativ și Fiscal a Tribunalului Alba a fost admisă excepţia de nelegalitate a Instrucţiunii Metodologice nr.6/31.07.2014 emisă de Comisia Superioară de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap şi a fost admisă acţiunea în contencios administrativ precizată, formulată de reclamanta M. în contradictoriu cu pârâta Comisia de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap A. din cadrul Consiliului Judeţean A. şi, în consecinţă s-a  anulat certificatul de încadrare în grad de handicap nr…/2019 şi a fost obligată pârâta să emită un nou certificat prin care să dispună încadrarea reclamantei în gradul de handicap „Accentuat”, cu valabilitate permanentă.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Comisia de Evaluare a Persoanelor  Adulte cu Handicap A., prin Consiliul Judeţean A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecând cauza, respingerea acţiunii formulată de către reclamanta M. ca fiind neîntemeiată.

Instanţa de fond a omis faptul că legiuitorul a statuat în cuprinsul art.87 alin.11 din Legea nr.448/2006 că este necesară îndeplinirea concomitentă a două condiţii pentru a putea fi dispusă încadrarea unei persoane într-un grad de handicap cu termen de valabilitate permanent, respectiv: persoanele trebuie să aibă deficienţe funcţionale şi sau/ structural-anatomice într-un stadiu ireversibil şi persoanele trebuie să nu poată urma programe de recuperare, condiţii care, în cazul reclamantei nu sunt îndeplinite.

Cu privire la reţinerile instanţei de fond referitoare la neîndeplinirea condiţiilor stipulate la art. 87, alin. 11, învederează instanţei de recurs faptul că potrivit prevederilor art. 5 pct. 25 din Legea nr.448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, programul individual de reabilitare şi integrare socială este definit ca fiind documentul elaborat de comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap, în care sunt precizate activităţile şi serviciile de care adultul cu handicap are nevoie în procesul de integrare socială.

De asemenea, arată faptul că în conformitate cu prevederile art. 2, alin. (1) din Legea nr.448/2006, persoanele cu handicap sunt definite ca fiind „acele persoane cărora mediul social, neadaptat deficienţelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale şi/sau asociate, le împiedică total sau le limitează accesul cu şanse egale la viaţa societăţii, necesitând măsuri de protecţie în sprijinul integrării şi incluziunii sociale”.

Reiterează faptul că potrivit art.87, alin.11 din Legea nr.448/2006 este necesară îndeplinirea concomitentă a celor două condiţii (existenţa deficienţei funcţionale şi sau/ structural-anatomice într-un stadiu ireversibil, precum şi imposibilitatea urmării unor programe de recuperare) pentru a putea fi dispusă încadrarea într-un grad de handicap cu termen de valabilitate permanent, respectiv.

Apreciază că este evident faptul că a urma programe de recuperare nu presupune o vindecare completă, totală, ci implică chiar şi numai o eventuală recuperare parţială a funcţionalităţii, adică o ameliorare, în sensul explicat în DEX şi reţinut de către instanţa de fond.

Astfel, precizează faptul că nu boala în sine sau existenţa unei afecţiuni conferă individului statutul de persoană cu handicap, ci modalitatea de raportare a maladiei respective la parametrii ambianţei existenţiale, la exigenţele socio-economice ale mediului.

Sub al doilea aspect, susține că actul cu privire la care instanţa de fond a admis excepţia de nelegalitate, respectiv Instrucţiunea Metodologică nr.6/2014, nu întruneşte condiţiile pentru a fi considerat un act administrativ individual.

Instrucţiunea Metodologică nr.6/2014 produce efecte în privinţa unor subiecţi determinabili - persoanele încadrate în grad de handicap, dar nicidecum asupra unor subiecţi de drept determinaţi şi cu atât mai puţin nominalizaţi expres. Prin urmare, consideră că în speţa de faţă nu sunt incidente prevederile art.4 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ.

Precizează că o parte dintre actele normative reţinute de către instanţă nu produc efecte juridice în privinţa emiterii şi legalităţii Instrucţiunii, în baza principiului neretroactivităţii legii civile, aşadar, nu prezintă relevanţă pentru soluţionarea excepţiei de nelegalitate.

Pe cale de consecinţă, este cert caracterul legal al Instrucţiunii metodologice nr. 6/2014, cu atât mai mult cu cât după înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Dizabilităţi prin Hotărârea nr.50/2015 nu a fost emisă vreo metodologie, normă sau procedură de lucru prin care să fie constatată nelegalitatea acesteia sau care s-o abroge.

Învederează faptul că neaplicarea Instrucţiunii nr.6/2014 în stabilirea perioadei de valabilitate a certificatului de încadrare în gradul de handicap accentuat nr…/2019 emis reclamantei, ar aduce atingere principiului echitabilităţii şi aplicării unitare a prevederilor legale. Aşa cum reiese din cuprinsul adresei nr…/2020, înregistrată la Consiliul Judeţean A. sub nr…/…2020, Comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap A. a aplicat şi va aplica în continuare prevederile Instrucţiunii nr.6/2014, în conformitate cu dispoziţiile art.14, alin.(2) din Hotărârea Guvernului nr.430/2008, pentru aprobarea Metodologiei privind organizarea şi funcţionarea comisiei de evaluare a persoanelor adulte cu handicap.

Sub al treilea aspect, înțelege să critice sentința pentru faptul că instanța de fond a reținut în mod neîntemeiat nelegalitatea Instrucțiunii nr.6/2014, sens în care arată în esență că:

Prevederile art.87, alin.11 din Legea nr.448/2006 au caracter general dar nu exhaustiv, în sensul că prezintă două condiţii care e necesar să fie respectate pentru a putea fi acordat termen de valabilitate permanentă la certificatele de încadrare în grad şi tip de handicap, respectiv existenţa unor deficienţe funcţionale şi sau/ structural-anatomice într-un stadiu ireversibil şi imposibilitatea de a urma programe de recuperare.

În ceea ce priveşte reţinerea instanţei de fond referitoare la faptul că „prin Instrucţiunea Metodologică nr.6/2014 se restrânge, în mod nejustificat, sfera de aplicabilitate a dispoziţiilor legale în executarea cărora a fost emisă”, consideră că este doar o presupunere ipotetică, în măsura în care nu au fost solicitate lămuriri cu privire la modul în care a fost emisă Instrucţiunea Metodologică nr. 6/2014. Astfel, o ipoteză neverificată de către instanţa de fond este aceea că la emiterea acestei Instrucţiunii au fost luate în considerare toate cele 8 funcţii ale organismului uman, care afectate fiind, pot genera grad şi tip de handicap, însă pentru termenul permanent au fost reţinute doar acele afecţiuni care respectă cele două condiţii prevăzute de art.87, alin.11 din Legea nr.448/2006, respectiv situaţiile în care nu se poate dovedi vreun beneficiu funcţional ca urmare a diverselor intervenţii terapeutice, susţinute de documente medicale specifice, aspecte apreciate de către profesioniştii implicaţi în emiterea documentului.

Pe cale de consecinţă, faptul că Instrucţiunea Metodologică prevede 4 afecţiuni la prima evaluare şi 7 afecţiuni la a doua evaluare, pentru care se poate acorda termen de valabilitate permanent, nu arată că aceasta este contrară prevederilor art. 87, alin. 11 din Legea nr.448/2006, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.

Consideră că toate criteriile-medico-psihosociale cuprinse în Ordinul ministrului muncii, familiei şi egalităţii de şanse nr.762/2007, cu modificările şi completările ulterioare, sunt emise în concordanţă cu respectarea drepturilor persoanelor cu handicap, prevăzute de Legea nr.448/2006 iar recurenta Comisia de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap A. nu poate face abstracţie de aplicarea prevederilor Ordinului ministrului muncii, familiei şi egalităţii de şanse nr.762/2007, cu modificările şi completările ulterioare.

Mai mult, încadrarea persoanelor în grad şi tip de handicap se realizează cu respectarea principiul interesului persoanei cu handicap, prevăzut de art.3, lit.i din Legea nr. 448/2006.

Însă tocmai aplicarea prevederilor Ordinului nr.762/2007, cu modificările şi completările ulterioare, arată caracterul de legalitate şi justeţe a procesului de încadrare. Prin aplicarea acestor prevederi se creează un raport conform cu realitatea în privinţa obligaţiilor statului faţă de fiecare persoană cu handicap, persoane care se află într-o situaţie care reclamă măsuri pozitive de protecţie şi ocrotire din partea statului, în funcţie de dizabilitatea şi nevoile fiecăruia.

În subsidiar, prin aplicarea acestor prevederi se respectă caracteristicile evaluării prevăzute la art.47, lit. c. şi d. din HG nr.268/2007, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr.448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

Intimata reclamantă  M. a formulat întâmpinare prin care  a solicitat respingerea recursului pârâtului.

Referitor la excepţia de nelegalitate admisă de instanţa de fond, arată faptul că, din cererea de recurs nu rezultă fără echivoc dacă recurentul a invocat inadmisibilitatea acestei excepţii.

Astfel cum susţine recurentul, instrucţiunea metodologică aflată în discuţie a fost emisă în exercitarea atribuţiei prevăzute la art. 902 din Legea nr.448/2006. Or, la alin. (1) lit. a) al respectivului articol se menţionează ca atribuţie a comisiei superioare faptul că „asigură coordonarea metodologică şi monitorizarea activităţii de evaluare şi încadrare în grad şi tip de handicap”. Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului, actul respectiv se adresează unui număr limitat de subiecţi de drept administrativ şi anume, comisiilor de evaluare a persoanelor adulte cu handicap care funcţionează în cadrul fiecărui consiliu judeţean şi în Municipiul Bucureşti, fiind aşadar, un act administrativ individual.

Faţă de cele menţionate, solicită a se constata că instanţa de fond a aplicat în mod legal dispoziţiile art.4 din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond cu privire la excepţia de nelegalitate, solicită a se constata că aceasta este pe deplin legală. Dispoziţiile art.902 alin. (2) din Legea nr.448/2006, republicată, nu permit comisiei superioare să emită acte administrative în exercitarea atribuţiei prevăzute la alin.(1) lit.a) din acelaşi articol, ceea ce este, în opinia intimatei, de esenţa nelegalităţii actului respectiv, dincolo de toate celelalte aspecte invocate de aceasta sau reţinute de instanţa de fond.

Menţionează că un alt aspect este acela că emitentul instrucţiunii metodologice face trimitere, în preambulul actului, la „prevederile art.87, alin.(l1) din Legea nr.136/2012 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 84/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap”. Or, Legea nr.136/2012 nu are decât trei articole.

Pe fond, apreciază că soluţia instanţei este temeinică şi legală.

În primul rând, solicită a se observa confuzia pe care recurentul o face cu privire la două sintagme distincte: aceea de ,,programe de recuperare”, folosită în art.87 din Legea nr. 448/2006, republicată şi, respectiv, cea de „program individual de reabilitare şi integrare socială a adultului cu handicap”, folosită în art. 89 şi definită la art.5 pct. 25 din acelaşi act normativ.

Or, faptul că este vorba de noţiuni distincte rezultă din însuşi scopul acestor programe: în vreme ce programul despre care menţionează art.89 din lege are ca scop integrarea socială a respectivei persoane, program care este elaborat în colaborare cu persoana cu handicap, programul de recuperare menţionat la art.87 are ca scop diminuarea consecinţelor deficienţelor fizice, senzoriale, psihice, mentale şi/sau asociate pe care o persoană cu handicap le manifestă, de cele mai multe ori ca urmare a unei afecţiuni medicale. Cu titlu de exemplu, arată că pentru recuperare neuromotorie există servicii de kinetoterapie, logopedie, ergoterapie şi gimnastică medicală.

Totodată, distincţia dintre cele două noţiuni rezultă şi din dispoziţiile art.37 alin. (1) din Legea nr.78/2000, republicată, ceea ce nu este cazul în chestiunea în discuţie.

Pornind de la aspectul menţionat mai sus, solicită a se constata că, de la încadrarea intimatei în grad de handicap în anul 2007 şi până în prezent, nu i s-a putut recomanda niciun program de recuperare care să amelioreze consecinţele afecţiunii care a determinat handicapul (diabet zaharat tip I), astfel că fiecare încadrare a reclamantei s-a făcut în gradul „accentuat” de handicap. Acest aspect, coroborat cu ireversibilitatea afecţiunii şi a deficienţelor generate de aceasta (ireversibilitate pe care pârâta a recunoscut-o, astfel că nu se mai pune în discuţie), fac pe deplin aplicabile în cazul intimatei dispoziţiile art. 87 alin. (11) din Legea nr.448/2006, republicată.

O altă apreciere eronată a recurentului se referă la asimilarea medicaţiei prescrise pentru boala de care intimata suferă cu programul de recuperare menţionat la art.87 alin.(11) din Legea nr.448/2006, republicată. Din această perspectivă, apreciază că orice alt comentariu este de prisos.

Faţă de toate cele menţionate, solicită respingerea recursul formulat de unitatea administrativ teritorială respectivă împotriva sentinţei nr. 86/CAF/2020 a Tribunalului Alba iar, în subsidiar, solicită respingerea recursului ca nefondat.

Prin decizia nr. 830/2020, Curtea a admis recursul pârâtului, reținând următoarele:

Conflictul juridic dedus judecăţii are la bază divergenţa părţilor cu privire la termenul de valabilitate al certificatul de încadrare în grad şi tip de handicap: în opinia reclamantei acesta ar trebui  să fie  permanent, în timp ce pârâta susţine că termenul de valabilitate de 24 de luni este cel legal.

Soluţionând disputa, judecătorul fondului a ajuns la concluzia că actul administrativ atacat este parţial nelegal, în ceea ce priveşte durata de valabilitate, întrucât a fost emis cu încălcarea prevederilor art. 87 alin.1^1 din Legea nr.448/2006, încălcare care s-a produs prin aplicarea Instrucţiunii metodologice nr. 6/2014 emisă de Comisia Superioară de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap. Cu privire la aceasta din urmă, instanţa de fond a reţinut că este un act administrativ  individual iar pentru faptul că a fost emis cu încălcarea competenţei legale (aceasta revenind, în opinia sa, Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Dizabilităţi) precum şi pentru faptul că a restrâns în mod nejustificat sfera de aplicabilitate a dispoziţiilor legale în executarea cărora a fost emisă, a făcut aplicarea prevederilor art.4 din Legea nr.554/2004 şi a admis excepţia de nelegalitate, înlăturând-o de la aplicare în prezenta cauză. Efectul acestei soluţii a fost acela de aplicare în concret a prevederilor art.87 alin.1^1 din Legea nr.448/2006, cu consecinţa anulării certificatului contestat în ce priveşte perioada de valabilitate întrucât afecţiunea reclamantei este una ireversibilă şi nu există şanse de ameliorare prin programe de recuperare.

Prin recursul declarat în cauză, pârâta critică modul de interpretare şi aplicare a prevederilor art.87 alin.1^1 din Legea nr.448/2006 precum şi calificarea Instrucţiunii metodologice nr.6/2014 ca şi act administrativ individual, respectiv soluţia de admitere a excepţiei de nelegalitate a acesteia.

Verificând legalitatea soluţiei prin prisma criticilor formulate, Curtea reţine că, în conformitate cu prevederile art.87 alin.1^1 din Legea nr.448/2006, pentru persoanele cu handicap a căror afecţiune a generat deficienţe funcţionale şi/sau structural-anatomice într-un stadiu ireversibil şi care nu pot urma programe de recuperare, Comisia de evaluare va stabili un termen permanent de valabilitate a certificatului fără a fi necesară prezentarea acestora la reevaluările periodice.

Aşadar, aşa cum şi părţile au reţinut, cele două condiţii cumulative pentru acordarea termenului permanent de valabilitate a certificatului sunt:

-Stadiul ireversibil al deficienţelor funcţionale şi/sau structural-anatomice determinate de afecţiune;

-Imposibilitatea persoanei de a urma programe de recuperare

Cu privire la caracterul ireversibil al deficienţelor determinate de afecţiune părţile nu au opinii contradictorii chiar pârâta recurentă recunoscând acest aspect prin cele două adrese indicate de instanţa de fond în motivare.

Divergenţa de opinie intervine la determinarea imposibilităţii urmării unui program de recuperare:

- în opinia reclamantei, confirmată de instanţa de fond, nu poate fi vorba despre o recuperare în ce-o priveşte pe reclamantă, afecţiunile fiind ireversibile şi nu există şanse de ameliorare prin programe de recuperare;

- în opinia pârâtei recurente, a urma programe de recuperare nu presupune o vindecare completă, totală, ci implică chiar şi numai o eventuală recuperare parţială a funcţionalităţii, adică o ameliorare.

Este adevărat că, așa cum susține intimata reclamantă, noțiunea de ,,programe de recuperare”, folosită în art.87 din Legea nr.448/2006, republicată este diferită de cea de „program individual de reabilitare şi integrare socială a adultului cu handicap”, folosită în art. 89 şi definită la art.5 pct.25 din acelaşi act normativ, însă ceea ce interesează în speță, având în vedere că se discută de aplicarea art.87,  este noțiunea de programe de recuperare.

Din interpretarea gramaticală şi teleologică a normei mai sus citate rezultă că nu este suficient a fi determinat caracterul ireversibil al bolii pentru a se stabili durata permanentă a certificatului. În caz contrar introducerea celei de-a doua condiţii este lipsită de utilitate. Sensul normei este acela de a selecta, dintre persoanele cu afecţiuni ireversibile pe cele care îndeplinesc cea de-a doua condiţie, respectiv de a fi în imposibilitate să urmeze programe de recuperare. Această imposibilitate este însă distinctă de cerinţa caracterului ireversibil şi, ca atare, trebuie analizată în mod particularizat.

Or tocmai pentru explicitarea acestor situaţii a fost emisă Instrucţiunea metodologică nr. 6/2014, aspect care rezultă din preambulul acesteia.

Cu privire la efectul produs de această intrucțiune, relevante sunt prevederile  art.14 din Metodologia privind organizarea şi funcţionarea comisiei de evaluare a persoanelor adulte cu handicap probată prin HG nr.430/2008, conform cărora:

 (1) Activitatea comisiilor de evaluare este coordonată din punct de vedere metodologic, potrivit art.90^2 din Legea nr.448/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de către Comisia superioară, care funcţionează în structura Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Dizabilităţi.

(2) Instrucţiunile metodologice elaborate de Comisia superioară, precum şi deciziile acesteia sunt obligatorii pentru comisiile de evaluare judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti.

Așadar, aspectele metodologice (dezlegări referitoare la afecțiuni) cuprinse în instrucțiunea contestată sunt obligatorii pentru comisiile județene atunci când realizează aplicarea în concret a legii (cu privire la persoane determinate).

Cu privire la calificarea acestei instrucţiuni ca fiind un act administrativ individual, Curtea reține că silogismul instanței de fond pornește de la o premisă eronată: destinatarul actului sunt comisiile județene de evaluare a persoanelor adulte cu handicap.

De lege lata, art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr.554/2004 definește actul administrativ ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

După cum lesne se poate constata, norma face o distincție între actul individual și cel normativ, criteriul de clasificare fiind cel al persoanelor cărora li se adresează: determinate (încă de la momentul emiterii actului) sau nedeterminate.

În practică există însă unele acte care nu se încadrează perfect în niciuna dintre cele două categorii şi aceasta, pentru că nu se referă - direct - la persoane. Ele sunt, prin urmare „apersonale". Vorbim despre aşa-numitele acte particulare. Acestea reprezintă acte care se aplică la o situaţie dată, dar sunt susceptibile să producă efecte asupra unui număr nedeterminat de persoane.

Deşi aceste acte nu sunt reglementate în mod explicit în cuprinsul Legii nr.554/2004, ele fac parte din realitatea juridică cotidiană, având efecte distincte de cele două categorii clasice de acte administrative – individuale şi normative – fiind recunoscute ca atare inclusiv la nivel doctrinar (a se vedea în acest sens Ov. Podaru- Drept administrativ- vol.I Actul administrativ- Repere pentru o teorie altfel- Ed. Hamangiu 2010 -pg.62-65):

”Din punctul de vedere al destinatarilor actului, în cazul unui act individual suntem în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la destinatari, actul normativ sau reglementar este impersonal, deci se referă la toţi sau la o anumită categorie iar actul particular este apersonal, deci nu se referă în mod direct la nicio categorie.

Din punctul de vedere al criteriului obiectului actului administrativ - „reglementare", respectiv „aplicare”, întotdeauna există un act creator de drepturi - actul normativ/reglementar - urmat de un act individual. Uneori însă, norma creatoare, obiectivă poate fi urmată de o normă de speţă, de aplicare, dar care este tot obiectivă, caz în care suntem în prezenţa unui act particular. Apoi, acesta poate fi urmat de acte individuale.”

Privite dintr-o asemenea perspectivă, actele particulare nu sunt altceva decât „o etapă intermediară a procesului juridic”, şi nicidecum o categorie nouă - şi cu totul alta - faţă de cele două categorii clasice.

În speţă, actul normativ/reglementar este art.87 alin.1^1 din Legea nr.448/2006, actul particular prin care sunt determinate afecţiunile care întrunesc cerinţele din actul normativ, nu însă şi beneficiarii, este Instrucţiunea nr.6/2014 având astfel tot conţinut obiectiv,  iar actul individual este certificatul de handicap contestat în cauză.

Așadar, pornind de la conținutul obiectiv și distincțiile mai sus enunțate, calificarea dată de instanța de fond Instrucţiunii nr.6/2014, aceea de act individual, întrucât se adresează unui număr limitat de subiecţi de drept administrativ şi anume, comisiilor de evaluare a persoanelor adulte cu handicap care funcţionează în cadrul fiecărui consiliu judeţean, nu poate fi primită. Comisiile de evaluare nu sunt destinatarele Instrucţiunii în sensul Legii nr.554/2004 ca beneficiar al actului.

Actul administrativ individual are beneficiarii (cei în patrimoniul cărora se nasc drepturile sau obligațiile stabilite în concret prin acesta) determinați încă de la momentul emiterii lui. De aceea el produce efecte doar după momentul comunicării lui destinatarului (aspect care nu se verifică în situația subiecților determinabili), moment de la care actul nu mai poate fi revocat sau modificat.

Or Instrucțiunea nr.6/2014 are un conținut obiectiv, referindu-se la afecțiuni și nu la destinatari determinați, este supusă modificării de către emitentul său ori de câte ori coordonarea metodologică o impune. Altfel spus, coordonarea metodologică nu se realizează prin acte administrativ individuale.

Ca atare Instrucţiunea nr.6/2014 nu reprezintă un act administrativ individual, astfel cum în mod eronat a fost calificat de instanţa de fond, şi ca atare nu poate face obiectul unei excepţii de nelegalitate întrucât nu se regăseşte în ipoteza descrisă de art.4 alin.1 din Legea nr.554/2004.

Drept urmare soluţia instanţei de fond este nelegală, faţă de calificarea corectă, utilizarea mijlocului de apărare specific fiind inadmisibilă şi se impune a fi respinsă ca atare.

Împrejurarea că recurenta nu ar fi invocat inadmisibilitatea excepției de nelegalitate în mod distinct nu are relevanță în cauză întrucât caracterul inadmisibil al acesteia este efectul direct al calificării corecte a actului indicat, fiind concluzia firească a unui silogism care pornește de la interpretarea dispozițiilor legale puse în discuție de către recurentă.

Prin urmare contestarea calificării Instrucțiunii nr.6/2014 ca și act administrativ individual însoțită de mențiunea expresă  ”...considerăm că în speța de față nu sunt incidente prevederile art.4 din Legea nr.554/2004” reprezintă condiții necesare și suficiente care să permită instanței de recurs să realizeze un control judiciar asupra acestor aspecte și să rețină inadmisibilitatea excepției de nelegalitate.

O atare soluţie nu mai justifică analiza de către instanţa de control judiciar a criticilor referitoare la competenţa de emitere a Instrucţiunii sau la raportarea sa la conţinutul actului normativ în executarea căruia a fost emisă.

Așa cum s-a reținut, față de prevederile art.14 alin.2 din Metodologie, aspectele metodologice (dezlegări referitoare la afecțiuni) cuprinse în instrucțiunea contestată sunt obligatorii pentru comisiile județene atunci când realizează aplicarea în concret a legii, relevante în același sens fiind și prevederile art.6 alin.1 și art.29 din Regulamentul de organizare și funcționare a Comisiei Superioare, aprobat prin Ordinul MMFPSPV nr.2299/2012, toate acestea tinzând la asigurarea unui caracter unitar al evaluării, astfel cum acest concept este definit în art.47 lit.c din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.448/2006 aprobate prin HG nr.268/2007.

Referitor la principiul interesului persoanei cu handicap, prevăzut la art.3 lit.i) din Legea nr.448/2006, aplicarea sa în concret prin raportare la prevederile alin.(11) al art.87, nu poate fi realizată decât cu respectarea Instrucțiunii nr.6/2014. O interpretare a normei legale, cu referire la imposibilitatea urmării unui program de recuperare într-un sens propriu, după aprecierea reclamantei, cu excluderea normei metodologice emisă de entitatea căreia i-a fost atribuită competența exclusivă în acest sens, nu poate fi considerată, de lege lata, ca fiind o interpretare legală.

Față de argumentele ce preced, se poate conchide că, în opoziție cu cele reținute de instanța de fond, prevederile alin.(11) al art.87 din Legea nr.448/2006 cu referire la imposibilitatea urmării unui program de recuperare pot și trebuie interpretate prin prisma Instrucțiunii nr.6/2014, instrucțiune care nu reprezintă un act administrativ individual și care nu poate face obiectul unei excepții de nelegalitate.

Având în vedere că reclamanta intimată nu se încadrează în ipotezele limitativ prevăzute de Instrucțiunea nr.6/2014, ea nu putea beneficia, la momentul evaluării, de acordarea unui certificat de încadrare în grad și tip de handicap cu perioadă de valabilitate permanentă, aspect care atrage caracterul nefondat al acțiunii sale.

Reținând că dispozițiile incidente, supuse analizei, au fost greșit interpretate, Curtea a constatat  că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Codul de procedură civilă 2010 este incident și ca atare, recursul a fost  admis, sentința casată și excepţia de nelegalitate şi acțiunea respinse.

Domenii speta

Spete similare