Pronunţarea soluţiei de condamnare a inculpatului direct în apel.

-  art. 421 punct 2 lit. a Cod de procedură penală

Conform art. 421 punct 2 litera a Cod de procedură penală instanţa de apel readministrează declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare, fiind deci obligatorie readministrarea acestor declaraţii atunci când se pronunţă o soluţie de condamnare direct în apel.

S-a constatat că prin sentinţa penală nr. 2231/05.12.2018 a Judecătoriei Braşov, în baza art 396 alin. 5 Cod procedură penală  raportat la art. 16 lit. a Cod procedură penală au fost achitaţi inculpații A., B., C. şi D., toţi trimişi în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 233 cu aplicarea art.77 lit. a din Codul penal.

În baza art. 397 alin. 1 Cod procedură penală s-a respins acţiunea civilă formulată de E..

În baza art. 275 alin. 3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

 Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov, din dosarul de urmărire penală nr. […] din data de 12.09.2017, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor A., B., C., D., toţi pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 233 cu aplicarea art. 77 lit. a din Codul penal.

Analizând mijloacele de probă administrate în faza de urmărire penală şi în faza de judecată, instanţa de fond a reţinut că în prezenta cauză nu a rezultat că întreg comportamentul inculpaţilor A., B., C. și D. se circumscrie infracţiunii de tâlhărie, prevăzute de art. 233 Cod penal.

Astfel, conform art. 233 Cod penal, se sancţionează „furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea”, în legătură directă cu dispoziţiile art. 228 Cod penal, conform cărora se sancţionează „luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept”.

Procedând la stabilirea unei corecte stări de fapt, instanţa de fond a avut în vedere în primul rând declaraţia persoanei vătămate F., din cuprinsul căreia rezultă că întreg incidentul petrecut în data de 11.01.2017 a avut ca premisă faptul că inculpatul A. şi persoanele care îl însoţeau au solicitat predarea şleaurilor de la cal „deoarece sunt ale lor”, împrejurare care se regăseşte în cuprinsul tuturor declaraţiilor aflate la dosarul de urmărire penală.

Astfel, în declaraţia dată în faza de urmărire penală, inculpatul A. arată că şleaurile observate la calul numitului F. îi aparţin, fiindu-i sustrase cu ceva timp în urmă, motiv pentru care a solicitat restituirea acestora, persoana vătămată invocând faptul că acestea aparţin unchiului său, E., rezultând astfel o discuţie în contradictoriu, inculpaţii B., C. şi D. confirmând că şleaurile îi aparţin, fără să intervină în vreun fel.

La rândul lor, inculpaţii B., C. şi D. au declarat că inculpatul A. a fost acela care i-a spus numitului F. că şleaurile de la cal îi aparţin, iar acesta i-a replicat că respectivele lanţuri sunt ale unchiului său, E., pe care l-a apelat telefonic, pentru a se deplasa la faţa locului şi „să lămurească situaţia” condiţii în care „A. a desfăcut şleaurile de la cal şi a plecat cu ele acasă”, inculpatul C. arătând că „ambii trăgeau de ele, spunând fiecare în parte că sunt ale lor”, făcându-se totodată precizarea că nu au adresat ameninţări.

Şi din declaraţiile martorilor audiaţi în faza de urmărire penală, respectiv G., E., H. şi I. a rezultat că incidentul din 11.01.2017 a fost generat de faptul că inculpatul A. a invocat faptul că şleaurile folosite la calul numitului F. îi aparţin, iar acesta din urmă a refuzat să i le predea, invocând că sunt ale unchiului său, ocazie cu care a avut loc o discuţie în contradictoriu (jigniri şi ameninţări), dar nu au existat agresiuni de natură fizică.

În aceste condiţii, instanţa de fond a constatat că din ansamblul materialului probator administrat în cauză rezultă ca stare de fapt aceea că în data de 11.01.2017, în jurul orei 16.30, în timp ce se deplasa pe str. J. din mun. K., însoțit de martorul G., persoana vătămată F., care conducea un cal asupra căruia erau montate două lanțuri denumite „șleauri”, a fost abordat de inculpatul A., acesta însoţit la rândul lui de B., C. și D. şi i-a cerut să-i dea cele două lanțuri, susținând că-i aparțin; la rândul lui, persoana vătămată F. a refuzat solicitarea inculpatului, spunându-i că cele două lanțuri sunt ale unchiul său, martorul E.; insistând că îi aparţin, inculpatul A. a desfăcut lanțurile din sistemul de prindere de pe cal, persoana vătămată le-a prins cu mâinile, din probe rezultând că „ambii trăgeau de ele, spunând fiecare în parte că sunt ale lor”.

Ulterior, persoana vătămată F. și martorii G., E., H. și I. s-au dus la locuința inculpatului A. din mun. K. str. J. nr.11 pentru a încerca să recupereze lanțurile, locaţie unde se aflau şi numiţii B., C. și D., împrejurare în inculpatul A. a continuat să refuze să restituie lanțurile, continuând să spună că îi aparțin.

Dată fiind starea de fapt astfel reţinută, s-a constatat că aceasta nu se circumscrie unei infracţiuni de tâlhărie, în condiţiile în care nu se regăseşte elementul material al unei astfel de  infracţiuni, respectiv acţiunea complexă privind violenţa exercitată cu ocazia comiterii celuilalt element component – sustragerea bunurilor, nefiind probată acţiunea de „luare a unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept”, în cauză fiind vorba de un incident generat de convingerea inculpatului A. că lanţurile respective îi aparţin, împrejurare relevată de toate persoanele participante la incident, care au făcut vorbire şi despre necesitatea „lămuririi situaţiei”, astfel încât nu se poate aprecia că inculpatul A. a urmărit deposedarea persoanei vătămate F. cu scopul însuşirii pe nedrept, în sensul legii penale.

Pe de altă parte, nici faţă de inculpaţii B., C. și D. nu se poate reţine infracţiunea de tâlhărie, în condiţiile în care din probele administrate nu a rezultat din partea acestora un comportament care să se circumscrie acestei infracţiuni, în sensul în care „deşi prezenţi, nu au avut nicio contribuţie”.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Ministerului Public. În susţinerea orală a căii de atac, Reprezentatul Ministerului Public a solicitat admiterea apelului formulat de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov, în legătură cu soluţiile de achitare a celor patru inculpaţi prin sentinţa penală nr.2231/5.12.2018 a Judecătoriei Braşov. Faţă de cei patru inculpaţi s-a dispus achitarea în baza art. 16 lit. a Cod procedură penală, respectiv fapta nu există cu motivaţia în concret, în cea ce-l priveşte pe A. cu privire la inexistenţa scopului însuşirii pe nedrept a bunurilor luate din posesia persoanei vătămate F. şi în cea ce îi priveşte pe ceilalţi trei inculpaţi B., C. şi D. s-a reţinut că aceştia nu au contribuit cu nimica la comiterea faptei de deposedare a persoanei vătămate şi achitarea a fost dispusă pentru toţi patru în baza acestui temei, respectiv fapta nu există.

Apreciază că din probatoriul administrat în cauză, inclusiv declaraţiile nuanţate a martorilor, furnizate atât în faţa instanţei de fond cât şi în faza instanţei de apel, în ceea ce priveşte pe cei trei inculpaţi B., C. şi D. s-a dovedit faptul că aceştia nu numai că au contribuit,  chiar au comis infracţiunea de tâlhărie, infracţiune pentru care au fost trimişi în judecată, având în vedere că au exercitat ameninţări faţă de persoana vătămată F. atunci când aceasta a fost deposedată, prin ameninţare, de inculpatul A.. În acest sens aminteşte declaraţiile martorilor G., E., H., I., care susţin declaraţia persoanei vătămate F.. În ceea ce priveşte pe inculpatul A., deşi acesta a dat o declaraţie notarială care a şi fost avută în vedere de instanţă, prin care inculpatul A. a recunoscut săvârşirea faptei în felul în care a fost descrisă în rechizitoriu, respectiv deposedarea prin ameninţare, instanţa de fond, în ceea cel priveşte a reţinut faptul că având convingerea că lanţurile îi aparţin  inculpatul a comis fapta care nu îndeplineşte elementele de tipicitate, lipsind scopul însuşiri pe nedrept. Arată că dacă vom admite că orice persoană care are convingerea că un bun îi aparţine, are dreptul să şi-l aproprie şi să-l ia de la persona în a cărei posesie se află, lipsim de conţinut normele privind protecţia acestor valori ocrotite de lege şi dispoziţiile privitoare la tragerea la răspundere penală.

În consecinţă, admiţând apelul a solicitat a se dispune condamnarea tuturor celor patru inculpaţi A.,  B., C. şi D. pentru infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată, respectiv infracţiunea de tâlhărie, prevăzută  de art. 233 Cod penal cu aplicarea art. 77 lit. a Cod penal, pentru toţi inculpaţii. În cea ce-l priveşte pe A., având în vedere declaraţia dată de acesta prin care a recunoscut comiterea faptei, în condiţiile descrise în rechizitoriu, solicită a se face aplicarea dispoziţiilor art.396 alin. 10 Cod procedură penală.

De asemenea, în ceea ce priveşte acţiunea civilă formulată de E., solicită admiterea acesteia.

În faza judecăţii apelului, au fost readministrate probele esenţiale, respectiv au fost audiaţi martorii H. şi G.. Inculpaţii nu au dat declaraţii.

Verificând sentinţa atacată pe baza lucrărilor şi materialului de la dosarul cauzei, sub toate aspectele de fapt şi de drept, cât şi prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea a reţinut că prima instanţă a stabilit în mod greşit starea de fapt cu privire la inculpatul A., fără a lua în considerare declaraţiile persoanelor audiate.

Astfel, martorul G., audiat în faţa instanţei de apel în mod nemijlocit, a arătat că inculpatul A. a luat şleaurile cu forţa şi le-a spus să plece de acolo pentru că şleaurile sunt ale lor. Tot atunci, inculpatul i-a ameninţat pe martor şi pe persoana vătămată F. că dacă nu lasă şleaurile îi ia la bătaie. Mai arată martorul că ceilalţi 3 inculpaţi nu au spus nimic, numai inculpatul A. i-a ameninţat, acesta din urmă îmbrâncindu-l pe F. în încercarea de a lua şleaurile.

Inculpatul A. a şi recunoscut starea de fapt din rechizitoriu solicitând judecarea cauzei în procedură simplificată, cerere ce i-a fost admisă.

Alături de aceste 2 declaraţii, Curtea mai reţine declaraţia persoanei vătămate F. ce a arătat la urmărire penală că a fost ameninţat pentru a le da şleaurile inculpaţilor.

Prin urmare, Curtea consideră corectă şi dovedită starea de fapt conform căreia inculpatul A., însoţit fiind de ceilalţi 3 inculpaţi, având convingerea că şleaurile sunt ale sale, prin ameninţări cu acte de violenţă, l-a deposedat pe F. de respectivele şleauri, pe care le-a luat şi le-a dus la domiciliul său.

Actele de violenţă verbală şi existenţa unei îmbrânceli, efectuate în scopul deposedării de şleauri, au fost dovedite prin declaraţiile de recunoaştere a inculpatului, coroborate cu declaraţiile persoanei vătămate F. şi cu declaraţiile martorului G..

Cu privire la scopul însuşirii acelor bunuri, condiţie necesară pentru existenţa infracţiunii de furt, ca şi componentă a infracţiunii complexe de tâlhărie, Curtea consideră că motivul invocat de inculpatul A. pentru a justifica deposedarea persoanei vătămate de bunuri (convingerea sa că şleaurile îi aparţineau) nu-l poate exonera de răspunderea penală, iar modalitatea în care a săvârşit fapta ilustrează clar existenţa scopului unei însuşiri pe nedrept, ca element component al laturii subiective a infracţiunii de tâlhărie.

 Astfel afirmaţia inculpatului în sensul că bunurile i-au fost sustrase cu 3 luni în urmă nu este dovedită întrucât nu a formulat o plângere penală în acest sens, iar modalitatea în care a acţionat nu poate fi considerată în afara legii penale, întrucât  a deposedat prin violenţă o persoană de anumite bunuri ce se aflau, până la proba contrarie, în detenţia legitimă a acesteia din urmă (detenţia unui bun mobil se prezumă a fi legală, simpla detenţie instituind o prezumţie de proprietate, potrivit Codului civil).

Inculpatul ar fi trebuit, dacă avea suspiciunea că şleaurile sunt cele sustrase în urmă cu 3 luni, să sesizeze organele de poliţie, singurele în măsură să efectueze verificări cu privire la proprietarul acestor bunuri şi să dispună, dacă se impunea, restituirea acestor şleauri inculpatului.

 O simplă convingere a unei persoane în sensul că anumite bunuri pe care le observă în detenţia legitimă a unei alte persoane sunt ale sale, sustrase sau pierdute cu mai mult timp înainte, nu-i dă niciodată dreptul legitim să şi le recupereze singur, cu sau fără violenţă, fiind obligat să apeleze la organele de poliţie, singurele competente pentru a elucida cazul şi a stabili proprietatea bunurilor respective.

A considera altfel, înseamnă, astfel cum a susţinut şi procurorul de şedinţă, să lipsim de conţinut normele privind protecţia acestor valori ocrotite de lege, să nesocotim prezumţia de proprietate de care se bucură, conform Codului civil, posesorul unui bun mobil precum şi dispoziţiile privitoare la tragerea la răspundere penală.

Prin urmare, în speţă, Curtea consideră că deposedarea persoanei vătămate de respectivele bunuri s-a realizat în afara cadrului legal, a existat un scop al însuşirii pe nedrept şi, fiind exercitate ameninţări şi violenţe pentru realizarea acestei deposedări, fapta inculpatului A. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, în formă simplă, prevăzută de art. 233 Cod penal.

Astfel, va fi admisă critica formulată de Ministerul Public cu privire la greşita soluţie de achitare a acestui inculpat şi, rejudecând cauza în aceste limite, în baza art. 233 Cod penal, art. 396 alineat 10 Cod de procedură penală va fi condamnat inculpatul A. la pedeapsa principală de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie (persoană vătămată F.), pedeapsă considerată suficientă pentru a asigura represiunea penală şi a atrage atenţia inculpatului cu privire la conduita sa viitoare.

În baza art. 67 alineat 2 Cod penal i se va aplica inculpatului A. pedeapsa complementară obligatorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alineatul 1 literele a, b  Cod penal  pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 alineat 1 Cod penal i se va aplica inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alineatul 1 literele a, b  Cod penal.

Curtea a considerat că nu se impune executarea efectivă a pedepsei închisorii, fapta nereliefând un grad de pericol social foarte mare, dar trebuie supravegheat comportamentul inculpatului pe un termen de încercare, în care să-şi revizuiască atitudinea faţă de normele de convieţuire socială.

Astfel, în temeiul art. 91 Cod penal se va dispune suspendarea sub supraveghere a pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului pe un termen de încercare de 2 ani, stabilit conform art. 92 Cod penal.

În baza art. 93 Cod penal, pe durata termenului de supraveghere, condamnatul va respecta următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul L., la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alineat 2 litera a Cod penal i se va impune condamnatului obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 al 3 Cod penal, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul A. trebuie să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile şi stabileşte că instituţiile din comunitate în care inculpatul poate presta muncă sunt  Primăria municipiului K. şi Complexul de Servicii K. din cadrul DGASPC  L..

În baza art. 404 alin. 2 Cod procedură penală i se va atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 Cod penal a căror nerespectare are ca urmare revocarea suspendării sub supraveghere.

În baza art. 65 alineat 3 Cod penal se va suspenda executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale.

Ca urmare a unei soluţii de condamnare a inculpatului A., pe latură civilă, Curtea a constatat că există o constituire de parte civilă, că sunt îndeplinite toate cerinţele antrenării răspunderii civile a inculpatului (existenţa unei fapte ilicite, existenţa prejudiciului, legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia inculpatului) astfel că, în baza art. 397 Cod de procedură penală se va admite acţiunea civilă exercitată de partea civilă E. şi va fi obligat inculpatul A. la plata către aceasta a sumei de 100 de lei cu titlu de daune materiale.

De asemenea, având în vedere soluţia de condamnare a inculpatului, în temeiul art. 274 alineat 1 Cod de procedură penală, va obliga inculpatul A. la plata sumei de 1.000 de lei reprezentând cheltuielile judiciare avansate de stat la urmărire penală şi la judecata în fond a cauzei.

Cu privire la criticile aduse de Ministerul Public privind soluţia de achitare a celorlalţi 3 inculpaţi, Curtea a considerat corectă susţinerea instanţei de fond în sensul că nu s-a dovedit că aceşti inculpaţi ar fi săvârşit acte de violenţă verbală sau fizică în scopul deposedării persoanei vătămate de respectivele bunuri.

Pe lângă mijloacele de probă analizate de instanţa de fond, analiză ce nu va mai fi reluată de instanţa de apel, Curtea mai reţine şi declaraţia martorului G., dată la judecata apelului, în care s-a menţionat că ceilalţi 3 inculpaţi nu au spus nimic, numai inculpatul A. i-a ameninţat.

Prin urmare, instanţa de control judiciar a considerat că nu se poate dispune o soluţie de condamnare a inculpaţilor B., C. şi D.,  prezumţia de nevinovăţie nefiind răsturnată. Se poate considera, din probele administrate, că cei 3 inculpaţi nu au săvârşit nicio faptă, au rămas în pasivitate, astfel că temeiul achitării stabilit de instanţa de fond este unul ce se poate încadra în dispoziţiile art. 16 alineat 1 litera a Cod de procedură penală.

În aceeaşi ordine de idei, nefiind reţinută participarea acestor 3 inculpaţi la infracţiunea de tâlhărie săvârşită de inculpatul A., nu mai poate fi reţinută circumstanţa agravantă a săvârşirii faptei de către 3 sau mai multe persoane împreună, acesta fiind motivul pentru care inculpatul A. va fi condamnat prin prezenta decizie fără a se reţine dispoziţiile art. 77 alineat 1 litera a Cod penal.

Domenii speta

Spete similare