Potrivit art. 937 alin. 1 Cod civil, pentru dobândirea dreptului de proprietate trebuie întrunite în mod cumulativ cerințele existenței unui act translativ de proprietate cu titlu oneros, a luării bunului în posesie efectivă și a bunei-credințe, în sensul

Potrivit art. 937 alin. 1 Cod civil, pentru dobândirea dreptului de proprietate trebuie întrunite în mod cumulativ cerințele existenței unui act translativ de proprietate cu titlu oneros, a luării bunului în posesie efectivă și a bunei-credințe, în sensul dispoziţiilor art.  938 Cod civil.

- art. 937 alin. 1, art. 938 Cod civil

Nu este îndeplinită condiția bunei-credințe în situația dobândirii unui autovehicul cu privire la care fusese instituit sechestru asigurător de către organul de cercetare penală, chiar dacă acest sechestru nu a fost pus în executare. Împrejurarea că nu există o obligație legală de verificare a registrului de înmatriculări nu are relevanță, această verificare fiind cea făcută de un cumpărător diligent care, în împrejurările date, putea cunoaște pe această cale lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului.

Asupra recursului civil de faţă;

Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele :

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 29.01.2018 sub nr.  […] reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C. să se constate dreptul de proprietate al reclamantului asupra autoturismului marca Volkswagen Passat cu număr de identificare […], având număr de înmatriculare […], cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr.1228/15.02.2019 pronunțată de Judecătoria Brașov s-a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C. ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel A..

Prin Decizia civilă nr. 1366/Ap din 14 octombrie 2019 pronunţată de Tribunalul Brașov s-a respins cererea de apel formulată de apelantul reclamant A. împotriva sentinţei civile nr.1228/15.02.2019 pronunţate în dosarul civil nr. […] al Judecătoriei Braşov,  pe  care  a păstrat-o.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Efectele instituirii măsurii sechestrului asigurător penal asupra imobilelor unor persoane fizice sau juridice în privința unor măsuri de executare silită înființate anterior măsurii asigurătorii din procesul penal au fost analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia în interesul legii nr.2/2018. Chiar dacă ipoteza vizată de decizia menționată este diferită de cea dedusă judecății în prezenta cauză, Înalta Curte analizează în paragrafele 62-65 din decizie măsura asigurătorie a sechestrului în procesul penal și efectele acesteia, considerente aplicabile și în prezenta cauză.

Instanța a mai reținut că autoturismul în cauză a rămas în circuitul civil, doar că proprietarului cercetat în dosarul penal, pârâtului C., i-a fost suspendat dreptul de dispoziție voluntară asupra acestuia. Bunul în cauză nu putea fi deci înstrăinat de către proprietarul cercetat C..

La data de instituirii sechestrului de către organul de cercetare penală, respectiv 03.03.2014, prevederile art. 252 alin. 9 Cod procedură penală  stabileau că bunurile sechestrate sunt puse sub sigiliu sau ridicate, putându-se numi un custode. În speță, apelantul susține că măsura sechestrului nu a fost efectiv aplicată, bunul nefiind pus sub sigiliu sau ridicat. În privința ridicării, măsura nu a fost luată, cât timp autoturismul a rămas în posesia inculpatului ce l-a și înstrăinat, dar nu au fost făcute demersuri pentru a reține și concluzia că bunul nu a fost efectiv sigilat.

De asemenea, buna-credință a cumpărătorului apelant nu poate fi reținută, pentru a determina aplicarea prevederilor art. 937 Cod civil.

Astfel, la momentul achiziționării bunului, reclamantului i-au fost prezentate cartea de identitate a acestuia și certificatul de înmatriculare. În niciunul dintre aceste acte nu era înscris drept proprietar S.C. B. S.R.L., societatea ce a încheiat contractul cu partea reclamantă, ci C., proprietar la momentul aplicării sechestrului. Chiar dacă reclamantului i s-ar fi prezentat fișele fiscale în care sunt menționați proprietarii succesivi, înscrisuri depuse la dosar, cât timp în certificatul de înmatriculare și în cartea de identitate niciunul dintre acești cumpărători nu s-a înmatriculat drept proprietar, în mod rezonabil se impunea ca partea să facă verificări suplimentare pentru a stabili cauza neînmatriculării niciuneia dintre transmisiunile succesive.

Obligația de verificare a evidențelor serviciului înmatriculări nu există reglementată de legiuitor pentru cumpărător. În acest caz particular, în care se achiziționează bunul de la un vânzător ce nu este înmatriculat în certificat, orice cumpărător diligent face verificările menționate pentru a evita situații ce împiedică înmatricularea, cum ar fi cea a instituirii unui sechestru.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs A., solicitând casarea ei şi în rejudecare admiterea acţiunii, aşa cum a fost ea formulată, fără cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de recurs, a invocat încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 935-938 Cod civil. 

A arătat că el a cumpărat autoturismul la data de 19.10.2017 dintr-un târg auto unde se vând în mod obişnuit autovehicule second hand, primind de la vânzător factura MAR  141/18.10.2017 și a verificat dacă vânzătorul are calitatea esenţială de proprietar.

Vânzătorul, respectiv pârâta B. S.R.L., a prezentat dovada dreptului său de proprietate, respectiv contractul de vânzare încheiat cu transmiţătorul D. la data de 7.10.2017 şi acte de înstrăinare încheiate cu privire la acest autoturism, în amănunt, până la persoana ce figura în certificatul de înmatriculare. În felul acesta, reclamantul a putut observa că autoturismul a făcut obiectul unor înstrăinări succesive, toate consemnate în scris, şi că autoturismul fusese declarat organelor fiscale pentru impunere, conform art. 468 din Legea nr. 227/2015 care reglementează impozitul pe mijloacele de transport.

În mod greșit Tribunalul Braşov a apreciat că deși legea nu instituţie obligaţia de a verifica în evidenţele registrului de înmatriculări dacă există o piedică la vânzarea unui autovehicul, că reclamantul nu este un dobânditor de bună-credinţă pentru că el a observat că există o diferenţă de identitate între persoana trecută în certificatul de înmatriculare şi persoana cu care a încheiat contractul de vânzare și că această identitate diferită l-ar fi obligat pe reclamant la verificări suplimentare, care l-ar fi dus la posibilitatea cunoaşterii sechestrului.

Potrivit art. 935 Cod civil, având posesia autoturismului în litigiu, pârâta B. S.R.L. este prezumată că are un titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului, această prezumare fiind întărită de un titlu scris, prezentat de vânzător, şi care-i conferă dreptul de proprietate asupra autoturismului în temeiul unui contract de vânzare, valabil încheiat.

Vânzarea autoturismului este supusă principiului consensualismului, legea nepretinzând nici o formă scrisă, nici vreo altă formalitate pentru transmiterea proprietăţii. Contractul de vânzare prin care B. S.R.L. a dobândit dreptul de proprietate asupra autoturismului este o realitate juridică, care nu poate fi ignorată, cu atât mai mult cu cât ea nu este contestată, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 938 Cod civil.

Astfel prezumţia de proprietate extrasă din faptul posesiei este completată cu dovada expresă a dreptului de proprietate izvorât dintr-un contract de vânzare opozabil terţilor; reclamantul nu avea nici un motiv să se îndoiască că B. S.R.L. este proprietarul bunului vândut, cu atât mai mult cu cât toate actele succesive de înstrăinare a autoturismului au fost înregistrate la administraţiile financiare de domiciliu a dobânditorilor, în vederea impunerii, conform art. 471 din Legea nr. 227/2015.

Reclamantul nu avea obligaţia să verifice registrele poliţiei rutiere, nici un text de lege neinstituind o asemenea sarcină, disproporţionată, pentru cumpărător. Mai mult decât atât, aceste registre nu sunt publice, şi reclamantul nu avea nici un motiv să caute eventualele sechestre.

Acest sechestru, care a ocazionat refuzul poliţiei rutiere de a înmatricula autoturismul pe numele reclamantului, nu a fost pus efectiv în executare, potrivit art. 251 și 252 Cod procedură penală în vigoare la data ordonanţei de sechestru, ordonanţa de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire de către organele de cercetare penală.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 Cod procedură civilă, Curtea de Apel îl va respinge, ca nefiind fondat, pentru următoarele considerente:

Cu referire la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod procedură civilă, referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor materiale, Curtea de Apel prin încheierea cu un neproprietar, cu bună-credință a unui act translativ de proprietate cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil și luarea acestuia în posesie efectivă.

Nu se impune verificarea susținerilor recurentului referitoare la condițiile în care B. S.R.L.  și deținătorii anteriori ai bunului au dobândit autoturismul înstrăinat, față de împrejurarea că acțiunea acestuia pornește de la ipoteza potrivit căreia B. S.R.L. nu este proprietar al bunului, conform art. 938 Cod civil, împrejurare pe care acesta nu a negat-o prin întâmpinarea formulată în primă instanță. Într-adevăr, regula instituită de legiuitor în art. 937 alin. (1) Cod civil, se poate aplica numai dacă posesorul a dobândit bunul de la un neproprietar, pentru că altfel, dacă a încheiat actul translativ de proprietate cu adevăratul proprietar, posesorul devine proprietar şi ca atare nu se mai justifică.

În ceea ce privește greșita aplicare a dispoziţiilor art. 937 alin. 1 Cod civil, invocată de recurent, Curtea reține că pentru dobândirea dreptului de proprietate în baza acestor dispoziții legale trebuie întrunite în mod cumulativ cerințele existenței unui act translativ de proprietate cu titlu oneros, a luării bunului în posesie efectivă și a bunei credințe, în sensul dispoziţiilor art. 938 Cod civil.

Dacă existența actului translativ de proprietate cu titlu oneros, încheiat cu neproprietarul autovehicului și luarea în posesie au fost reținute ca îndeplinite, instanțele de fond au apreciat că recurentul reclamant nu a fost de bună-credință, în sensul art. 938 Cod civil, respectiv că acesta trebuia, după împrejurări, să cunoască lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului B. S.R.L..

Reprezintă o chestiune de fapt aprecierea că la momentul încheierii contractului translativ de proprietate, întrucât din împrejurarea că nici vânzătorul, nici ceilalți cumpărători succesivi, nu s-au înmatriculat drept proprietari, astfel că în mod rezonabil se impunea ca partea să facă verificări suplimentare pentru a stabili cauza neînmatriculării niciuneia dintre transmisiunile succesive și că în acest caz particular, în care se achiziționează bunul de la un vânzător ce nu este înmatriculat în certificat, orice cumpărător diligent face verificările menționate pentru a evita situații ce împiedică înmatricularea, cum ar fi cea a instituirii unui sechestru.

Pentru a se putea constata dobândirea calității de proprietar conform acestui text de lege, trebuie verificată condiția bunei-credințe prin prisma dispoziţiilor art. 938 Cod civil, iar aprecierea instanței de apel în sensul că un cumpărător diligent ar fi trebuit să facă verificări suplimentare este o chestiune care ține de stabilirea situației de fapt, nu de aplicare a legii.

Se mai constată că și faptul nepunerii în executare a sechestrului nu are relevanță în cauză. Dacă acest sechestru ar fi fost pus în executare în condițiile legii procedurale penale, efectul achizitiv de proprietate nu s-ar fi produs pentru simplul fapt că pe durata procesului penal acest autoturism nu ar mai fi făcut parte din  categoria bunurilor mobile care se află în circuitul civil.

De asemenea, împrejurarea că nu există o obligație legală de verificare a registrului de înmatriculări nu are relevanță în cauză, instanța de apel reținând că această verificare ar fi fost cea făcută de un cumpărător diligent care, în împrejurările date, putea cunoaște pe această cale lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului B. S.R.L..

Fiind vorba, așadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, Curtea reține că respectivele critici formulate de recurent reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate și, în consecință, ea nu poate fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

Față de aceste considerente, constatând faptul că față de situația de fapt reținută instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii, în temeiul dispoziţiilor art. 498 Cod procedură civilă, a respins  ca nefondat recursul declarat de apelant.

Domenii speta

Spete similare