Acțiune privind executarea unui contract achiziție publică. Efectele deciziei nr. 12/2020 pronunțată de Curtea Constituţională asupra admisibilității acțiunii. Prescripție.

Legea nr. 554/2004, art. 7 alin. (6) şi art. 11

Decretul nr. 167/1958, art. 7 alin. (1) și art. 8

Decizia nr. 12/2020 pronunțată de Curtea Constituţională

 În cazul contractelor de achiziţii publice, autoritatea publică contractantă nu are obligaţia parcurgerii procedurii prealabile reglementate de dispoziţiile art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004. Aceasta trebuie urmată anterior introducerii acţiunii de executantul lucrării şi nu de beneficiarul autoritate publică.

În acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 12/2020, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 7 alin. (6) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 212/2018, sunt constituţionale numai în măsura în care nu impun autorităţii publice contractante parcurgerea procedurii prealabile. De asemenea, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „are semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile Codului de procedură civilă fiind aplicabile în mod corespunzător" din cuprinsul dispoziţiilor art. 7 alin. (6) şi dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 212/2018, precum şi sintagma „data încheierii procesului-verbal de conciliere" din art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt neconstituţionale.

Asupra recursului de faţă:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 20 martie 2015, reclamanta U.A.T. A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. C. obligarea acesteia la restituirea sumei de 263.211,22 lei constituită din 244.212,81 plată nedatorată şi 18.998,41 lei beneficiu nerealizat şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 154.431,40 lei constituită din 129.816,15 lei lucrări neexecutate şi 24.615,25 lei beneficiu nerealizat; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din 28.09.2015 au fost respinse excepţiile prescripţiei speciale, tardivităţii şi inadmisibilităţii, invocate de pârâtă, prin întâmpinare. S-a prorogat discutarea excepţiei prescripţiei generale, iar prin încheierea de ședință din 09.11.2015, excepția a fost unită cu fondul.

Prin sentinţa civilă nr. 781/CA/30.08.2019, a fost respinsă excepţia prescripţiei generale, unită cu fondul cauzei şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi, conform menţiunii din sentinţa atacată, iar prin încheierea din 25.02.2020, căile de atac exercitate de părţi au fost recalificate ca fiind recursuri, fiind acordat de către instanţă termen pentru motivarea acestora.

Prin cererea de recurs formulată în termen legal (fila 82-85), recurenta-reclamantă UAT Comuna A. a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate, iar în rejudecare, admiterea acţiunii, cu cheltuieli de judecată pe cale separată, arătând următoarele:

Dosarul, ce a fost înregistrat în anul 2015 pe rolul Tribunalului Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost instrumentat în perioada 2015-2019 de un singur judecător, ulterior fiind repartizat succesiv la mai mulţi judecători. Lipsa continuităţii completului de judecată a condus la o apreciere sumară şi greşită a probelor administrate în perioada 2015-2019, şi implicit la îngrădirea dreptului la un proces echitabil.

Mai arată recurenta-reclamantă că sentinţa atacată are o motivare incompletă şi superficială, instanţa de fond limitându-se la prezentarea situaţiei de fapt şi la enumerarea probelor administrate concluzionând că nu se poate pronunţa cu certitudine asupra existenţei unui prejudiciu. Nu a fost determinată puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, nici a tuturor probelor împreună şi nu s-a făcut aplicarea nici unui silogism care să facă transparentă şi inteligibilă concluzia asupra situaţiei de fapt pe care instanţa a reţinut-o în cauză.

Hotărârea nu este motivată, motivarea fiind contradictorie, întrucât, deşi instanţa a reţinut săvârşirea mai multor abateri de la legalitate şi regularitate în derularea contractului de lucrări nr. xxxx/2007, nu a stabilit existenţa unui prejudiciu, deşi caracterul nelegal al modului în care B. a încasat bani de la bugetul local al UAT A. şi producerea unui prejudiciu sunt evidente.

Aceste abateri de la legalitate au fost constatate şi de Camera de Conturi D., cu ocazia misiunii de audit, prezenta acţiune fiind promovată în scopul stabilirii cu exactitate a întinderii prejudiciului creat bugetului local. Toate probele administrate converg spre o concluzie unică, aceea că pârâta este autoarea prejudiciului adus bugetului local prin neexecutarea întocmai a obligaţiilor asumate şi încasarea unor sume necuvenite.

În nici un caz nu se poate reţine contradictorialitatea rapoartelor de expertiză, în condiţiile în care toate acestea au stabilit existenţa prejudiciului.

Prin Raportul E. s-a concluzionat că suma de 129.816,15 lei reprezintă plată nedatorată, iar suma de 24.615,25 lei beneficiu nerealizat aferent obiectivului colector (suma solicitată prin petitul 2 al acţiunii).

Prin Raportul F., s-a stabilit că lucrările la colector alocate iniţial prin contractul de lucrări au fost de 365.426,13 lei, din care s-a renunţat la suma de 150.303,83 lei astfel că Primăria A. ar fi trebuit să plătească 215.122,30 le, confirmându-se că sumele încasate de B. au fost superioare acestei sume.

Prin Raportul G. s-a concluzionat că rezultă o diferenţă încasată în plus de B. de 245.759,52 lei, (suma solicitată şi precizată prin petitul 1 al acţiunii) la care se adaugă beneficiul nerealizat. Mai mult, prin răspunsurile la obiecţiuni, expertul a arătat că executantul lucrării a încasat necuvenit de două ori materialele folosite la prepararea mortarului.

Deşi din toate probele rezulta existenţa prejudiciului, instanţa nu a dat curs principiului respectării adevărului şi nu a avut rol activ, întrucât nu a repus cauza pe rol în vederea clarificării tuturor aspectelor, dacă nu era convinsă de întinderea prejudiciului, existenţa acestuia fiind neîndoielnică.

În drept, recursul este motivat pe cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 pct.6 şi 8 Cod de procedură civilă.

 Prin recursul formulat (fila 63-76), pârâta B. critică atât sentinţa, cât şi încheierile de şedinţă din data de 28.09.2015 şi din data de 09.11.2015, arătând următoarele:

În ceea ce priveşte lucrările de desfacere şi refacere a drumului rutier prin turnare covor asfaltic, arată că acestea au fost executate în baza dispoziţiei de şantier nr. xx/19.05.2008, cuprinsă în Actul adiţional nr.1 la contract, cantitatea reală de lucrări şi materiale necesară urmând să fie stabilită împreună de beneficiar/diriginte de şantier şi B., iar cantităţile urmau a fi verificate de dirigintele de şantier cu acordul tehnic al proiectantului. Pentru lucrările efectuate, UAT A. a acceptat la plată situaţiile de lucrări ce evidenţiau cantitatea de materiale folosită, fiind emisă factura nr. xxx/15.05.2009.

În ceea ce priveşte lucrările la obiectivul colector, arată recurenta-pârâtă că prin Actul adiţional nr.1 la contract, au fost comandate de UAT A. lucrări suplimentare, inclusiv pentru obiectivul colector, lucrări determinate de schimbările de soluţii la traseul de reţea. Lucrările în valoare de 215.122,30 lei au fost executare, fiind emise facturile nr. xxx/19.11.2007, nr. xxx/18.07.2008 şi nr. xxx/11.12.2008, ce au fost însuşite şi acceptate la plată de UAT A., inclusiv situaţiile de lucrări ce au stat la baza emiterii acestora.

La data de 02.10.2009 s-a emis Procesul-verbal de predare-primire, în baza căruia lucrările au fost acceptate fără rezerve de beneficiar, atât în ceea ce priveşte stadiile fizice realizate, cât şi cu privire la situaţia valorică a decontărilor la data de 30.09.2009.

Având în vedere obligaţiile de plată restante, precum şi restul unor lucrări de executat, a fost încheiat un contract de tranzacţie la data de 11.10.2012 prin care, pe de o parte, au fost stinse pretenţiile reciproce, iar pe de altă parte UAT A. a renunţat la orice drept prezent sau viitor decurgând din încheierea sau executarea contractului până la data de 02.10.2009, când s-a emis procesul-verbal de predare-primire.

Arată recurenta-pârâtă că în mod nelegal s-a respins excepţia prescripţiei speciale prevăzute de Legea nr.554/2004 prin încheierea de şedinţă din data de 28.09.2015, întrucât contractul de achiziţie publică încheiat între părţi este un contract administrativ. Introducerea cererii de chemare în judecată trebuie precedată de obligativitatea încercării de soluţionare amiabilă a litigiului dintre părţi, formulată în termen de 6 luni de la data încălcării obligaţiei contractuale, conform art.7 alin. (1) şi 6 din Legea nr.554/2004, iar acţiunea trebuie introdusă în termen de 6 luni de la data procedurii prealabile, conform art.11 alin. (1) din aceeaşi lege. Introducerea acţiunii cu nerespectarea oricăruia dintre cele două termene atrage respingerea acesteia ca prescrisă/tardivă.

Nu poate fi primită teza instanţei potrivit căreia, momentul de început al termenului de 6 luni de prescripţie s-ar aplica de la data emiterii deciziei Curţii de Conturi, întrucât acesta este un act administrativ ce produce efecte numai între autoritatea contractantă şi Curtea de Conturi, aspect clarificat de ÎCCJ-CDCD prin Decizia nr. 19/2019. În cauză, termenul de 6 luni a expirat cu mult înaintea introducerii cererii de chemare în judecată, pretinsa încălcare a obligaţiei contractuale având loc la momentul efectuării lucrărilor/acceptării acestora de către beneficiar/plăţii nedatorate, ce se situează în timp în perioada 2007-2009.

Greşit a fost respinsă şi excepţia inadmisibilităţii, arată recurenta-pârâtă, întrucât neîndeplinirea procedurii prealabile atrage inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, potrivit dispozițiile art. 193 Cod de procedură civilă.

Soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei generale încalcă dispozițiile art.7 din Decretul nr. 167/1958 . Momentul de început al calculului termenului de prescripţie nu poate fi reprezentat de decizia Curţii de Conturi, aspect clarificat de ÎCCJ-CDCD prin Decizia nr. 19/2019.

Pentru primul capăt de cerere-lucrările de refacere a covorului asfaltic-termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data naşterii dreptului material la acţiune, respectiv data verificării de beneficiar prin dirigintele de şantier a executării corespunzătoare a lucrărilor/semnarea situaţiilor de lucrări. Or, lucrările au fost finalizate în luna iulie 2008, fiind acceptate de către reclamantă prin dirigintele de şantier în data de 14.07.2008

Temeiul de drept indicat de instanţă, respectiv art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 nu este aplicabil, întrucât se referă la vicii ale lucrării, iar în cazul de faţă, ceea ce se contestă nu sunt viciile lucrării, ci diferenţe cantitative faţă de anumite normative considerate de pârâtă, în mod nejustificat, aplicabile în cauză. Raportul de expertiză în specialitatea construcţii drumuri a arătat că lucrarea nu prezintă vicii calitative, acestea corespund din punct de vedere calitativ.

Însă, chiar dacă s-ar considera că prescripţia curge de la data descoperirii viciilor, dar maxim 3 ani de la predarea lucrării, oricum termenul de prescripţie s-a împlinit, având în vedere predarea lucrării prin procesul-verbal de recepţie internă din 02.10.2009.

În ceea ce priveşte lucrările la obiectivul colector, având în vedere temeiul de drept invocat, şi anume plata nedatorată, dreptul material la acţiune se naşte la data efectuării plăţilor. Or, toate facturile emise de B. au fost achitate în cursul anului 2011, cu excepţia unei singure facturi achitate la 20.03.2012. Cererea de chemare în judecată fiind înregistrată la 20.03.2015, termenul de prescripţie s-a împlinit, iar dobânzile, fiind accesorii la sumele pretinse, s-au prescris odată cu debitul principal.

În ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 781/30.08.2019, aceasta este nelegală în ceea ce priveşte temeiul de drept reţinut de instanţă (art. 33 din Legea nr. 94/1994), care nu a pus în discuţia părţilor recalificarea temeiului de drept invocat de reclamantă, fiind încălcat principiul disponibilităţii şi contradictorialităţii. Aşa cum a statuat ÎCCJ-CDCD în decizia nr. 19/2019, efectele deciziei Curţii de Conturi se răsfrâng numai asupra destinatarilor acestui act, în speţă, asupra unităţii controlate, UAT A., nefiind opozabile pârâtei, consecinţa fiind că actele Curţii de Conturi nu pot reprezenta temei al acţiunii formulate de UAT A. şi nici nu pot fi opuse B..

Întrucât fundamentul raportului juridic obligaţional pretins de reclamantă şi cauza cererii de chemare în judecată pentru capătul al doilea este reprezentat de răspunderea civilă delictuală, deşi între părţi s-a încheiat un contract, iar creditorul nu poate alege între răspunderea contractuală şi cea delictuală, acţiunea este inadmisibilă.

În drept, recursul pârâtei este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 Cod de procedură civilă.

Prin întâmpinarea la recursul reclamantei, recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat.

În motivarea excepţiei, a arătat că, deşi recursul reclamantei se întemeiază pe dispozițiile art. 488 pct.6 şi pct.8 Cod de procedură civilă, criticile formulate nu se încadrează în aceste motive de recurs. Deşi în aparenţă se critică legalitatea hotărârii primei instanţe, în realitate argumentele vizează netemeinicia acesteia, fapt nepermis în recurs. Se invocă aprecierea greşită a probelor şi o pretinsă încălcare de către instanţă a unei aşa-zise obligaţii de a dispune administrarea de probe din oficiu, prevăzută de art. 22 Cod de procedură civilă, care însă nu este o normă de drept material, aşa cum impun dispozițiile art. 488 pct. 8 Cod de procedură civilă.

În al doilea rând, arată recurenta-pârâtă, părţile nu pot invoca în calea de atac omisiunea instanţei de a ordona şi administra din oficiu probe.

Pe fond, arată că recursul este neîntemeiat. Schimbarea completului, criticată de recurenta-reclamantă, este legală, fiind respectat principiul continuităţii, întrucât judecătorul care a pronunţat soluţia este cel în faţa căruia părţile au pus concluzii pe fondul cauzei.

În realitate, recurenta-reclamantă este nemulţumită de faptul că instanţa nu s-a bazat în mod exclusiv pe concluziile rapoartelor de expertiză care îi sunt favorabile.

În ceea ce priveşte lucrările de refacere a covorului asfaltic, arată că instanţa trebuie să dea valoare probatorie raportului de expertiză numai în măsura în care se coroborează/se susţine prin înscrisurile aflate la dosar. Argumentele expertului privind cantitatea de materiale care ar fi trebuit folosite nu sunt susţinute de probe, dimpotrivă, este de necontestat că lucrările au fost predate în 2009 prin procesul-verbal de recepţie; lucrările corespund calitativ; nu au putut fi determinate cantităţile de materiale efectiv utilizate; lucrările au fost executate în baza Dispoziţiei de şantier nr. xx, în care se arată că e vorba de lucrări suplimentare, pentru care urmează a fi stabilită cantitatea de material folosit; lucrările au fost finalizate în luna iulie 2008, fiind acceptate de reclamantă, prin dirigintele de şantier la data de 14.07.2008; predarea lucrărilor s-a făcut în anul 2009; facturarea s-a realizat prin factura nr. xxx/15.05.2009; în cadrul litigiului nr. xxxxx/62/2011, UAT A. a depus o cerere reconvenţională prin care solicita obligarea la plata valorii de remediere a lucrărilor executate necorespunzător sau neexecutate, iar ulterior a renunţat la dreptul dedus judecăţii, deci inclusiv la dreptul dedus pe calea prezentei acţiuni, Tribunalul Braşov luând act de renunţarea la drept prin sentinţa nr. 393/C din 17.10.2012; actul de recepţie confirmă că lucrarea a fost executată conform documentaţiei de execuţie şi documentelor contractuale, operând chiar decăderea executantului din dreptul de a solicita remedieri de lucrări, penalizări, diminuări de valori şi alte asemenea, altele decât cele consemnate în procesul-verbal de recepţie.

În ceea ce priveşte raportul de expertiză contabilă efectuat de expert H., arată că acesta nu a făcut altceva decât să calculeze penalităţi de întârziere/daune prin raportare la valorile determinate de experţii tehnici. Aşadar, atât timp cât nu există prejudiciu cauzat UAT A., nu se pot aplica nici penalităţi.

Este neîntemeiată critica privind neluarea în considerare a concluziilor raportului F. cu privire la obiectivul colector. Prin acest raport de expertiză, s-a stabilit că valoarea lucrărilor la obiectivul colector a fost de 215.122,30 lei. Or, UAT A. a recunoscut prin cererea de chemare în judecată că a plătit pentru aceste lucrări suma de 215.122,30 lei.

UAT A. contestă valoarea unor renunţări despre care expertul a arătat în mod clar că nu purta asupra acestor lucrări efectuate la obiectivul colector, ci asupra unor lucrări suplimentare.

UAT A. nu a formulat întâmpinare la recursul formulat de pârâta S.C. B. S.A..

Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, a probelor aflate la dosarul cauzei şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, curtea reţine următoarele:

Între Primăria Comunei A., în calitate de achizitor, şi pârâta S.C. B. S.A. C., în calitate de executant, s-a încheiat contractul de lucrări nr. xxxx/2007 în temeiul O.U.G. nr. 34/2006, având ca obiect executarea şi finalizarea reţelei de canalizare şi staţie de epurare în localitatea A., pe durata a 7 luni. S-a prevăzut în contract că preţul nu se ajustează. Contractul a suferit modificări prin trei acte adiționale.

În executarea acestui contract, UAT A. a plătit către S.C. B. S.A. următoarele sume: 5.167,10 lei în 20.03.2012, 200.000 lei în 27.12.2011, 19.431,15 lei în 24.10.2011, 180.500 lei în 24.10.2011, 57.363 lei în 26.09.2011 (file 7 - 11 vol. I), 151.000 lei în 21.12.2007, 10.376,02 lei în 23.11.2007 (filele 27, 28 vol. I), 70.000 lei în 21.07.2010 (fila 43 vol. I), 400.000 lei în 02.08.2010, 143.000 lei în 03.07.2009, 50.333,74 lei în 19.06.2009, 160.483,17 lei în 09.03.2009, 16.001,63 lei în 11.02.2009, 120.000 lei în 25.05.2009, 84.353,98 lei în 16.06.2009 (file 76 – 79 vol. I), 99.976,16 lei în 04.06.2013 (fila 133, vol. II), 4.200,67 lei în 04.06.2013 (fila 134 vol. II).

La data de 03.04.2013, sub nr. xxxx, a fost semnat procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor în cadrul contractului mai sus menţionat (fila 21 vol. I). Comisia de recepție în urma constatărilor făcute a propus acceptarea recepției la terminarea lucrărilor.

Curtea de Conturi - Camera de Conturi D. a întocmit în 20.09.2013 un proces-verbal de constatare şi a emis Decizia nr. xx/24.10.2013 (fila 169 vol. I dosar) prin care s-a reţinut că, deşi valoarea majorată prin trei acte adiţionale, a contractului nr. xxxx/04.10.2017 este de 7.065.594,66 lei, finalmente valoarea lucrărilor prezentate ca fiind executate este de 7.455.916 lei, deci peste angajamentul contractual, iar diferenţa de 390.321,49 lei a fost cuprinsă în bugetul local pe anii 2012 - 2013 şi achitată executantului fără a avea bază legală şi contrar prevederilor art. 54 alin. (5) Legea nr. 273/2006 (fila 169 vol. I).

S-a mai constatat prin Decizia nr. xx/24.10.2013 că s-a plătit cu titlu nedatorat suma de 244.212,81 lei, plată făcută între anii 2011 - 2012, în situația de lucrări privind „desfacere și refacere suprafață rutieră asfaltată”, precum şi că s-au plătit, în perioada 2007-2008, lucrări la care s-a renunțat apoi, referitoare la obiectivul „colector comuna A.”, în sumă de 129.816,15 lei.

Prin prezenta acţiune, reclamanta UAT Comuna A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 244.212,81 lei (plus beneficiu nerealizat) reprezentând despăgubiri pentru executarea necorespunzătoare a contractului, în ceea ce priveşte lucrările de desfacere și refacere suprafață rutieră asfaltată, precum şi a sumei de 129.816,15 lei (plus beneficiu nerealizat) reprezentând plată nedatorată la obiectivul Colector.

Prin încheierea de ședință din 28.09.2015, prima instanţă a respins excepţiile prescripţiei speciale şi tardivităţii, invocate de pârâtă, prin întâmpinare, reţinând că plângerea prealabilă reglementată de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 vizează plângerea adresată de partea contractantă şi nu de autoritatea administrativă, astfel încât în cauză este aplicabil termenul general de prescripţie. În plus, a reţinut că reclamanta a adresat pârâtei o notificare în termenul de 6 luni de la data dispoziţiei nr. xx/24.10.2013 a Curţii de Conturi, aşa încât cerinţa încercării de conciliere prevăzută la art. 720 ind. 1 din Vechiul Cod de procedură civilă ar fi îndeplinită.

Prin aceeaşi încheiere s-a respins şi excepţia inadmisibilităţii, prima instanţă reţinând că există notificarea pârâtei, făcută în termenul de 6 luni de la data dispoziţiei nr. xx/24.10.2013 a Curţii de Conturi. S-a prorogat discutarea excepţiei prescripţiei generale.

Prin încheierea de ședință din 09.11.2015, excepția prescripţiei generale a fost unită cu fondul.

Totodată, prima instanţă a reţinut, în ceea ce priveşte lucrările de refacere a covorului asfaltic, că este vorba de o antrepriză în construcţii în care se pune în discuţie calitatea lucrării, fiind vorba de o răspundere pentru vicii, iar termenul de prescripţie curge, conform art. 11 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, de la data descoperirii viciilor.

În ceea ce priveşte pretenţiile referitoare la lucrarea canal colector, prima instanţă a reţinut că sunt aplicabile normele juridice referitoare la plata nedatorată.

Prin sentinţa atacată, a fost respinsă excepţia prescripţiei generale şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî respingerea excepţiei prescripţiei generale, prima instanţă a reţinut că termenul de 3 ani curge de la data când Curtea de Conturi a emis Decizia nr. xx/24.10.2013, de obligare a U.A.T. A. să procedeze la recuperarea sumei cheltuită nelegal. Acţiunea de faţă este introdusă în 20.03.2015, deci rezultă că termenul general de 3 ani nu s-a împlinit. Cauza juridică a acțiunii, constând în scopul de a recupera creanţa, determină concluzia certă că termenul de prescripţie curge din 24.10.2013. Nu se solicită nici anularea, nici nulitatea contractului act administrativ prin urmare nu sunt incidente termenele prevăzute de Legea 554/2004. Temeiul acţiunii este reprezentat de art. 33 Legea nr. 94/1992 (fila 2 vol. I dosar) care prevede: „în situațiile în care se constată existența unor abateri de la legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entității publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate”.

Pe fondul cauzei, din înscrisurile depuse la dosar, coroborate cu rapoartele de expertiză tehnică, instanţa de fond a reţinut în esenţă că, deşi probele administrate au caracter tehnic, nu se poate concluziona în urma examinării lor, cu certitudine, asupra existenţei vreunui prejudiciu cert şi determinat care să îşi aibă izvorul în efectuarea necorespunzătoare a lucrărilor din contractul nr. xxxx/04.10.2007.

1. Curtea, reţinând că recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a criticat modul de soluţionare a excepţiilor invocate în faţa primei instanţe şi având în vedere dispozițiile art. 248 Cod de procedură civilă, urmează a analiza cu prioritate recursul declarat de recurenta-pârâtă.

În ceea ce priveşte excepţiile prescripţiei speciale, tardivităţii şi inadmisibilităţii acţiunii, Curtea reţine că acestea au fost în mod corect respinse de prima instanţă prin încheierea de şedinţă din data de 28.09.2015.

Din coroborarea dispozițiilor art. 7 alin. (6) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 554/2004 ce definesc plângerea prealabilă, rezultă că aceasta trebuie urmată anterior introducerii acţiunii de executantul lucrării şi nu de beneficiarul autoritate publică.

În acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 12/2020, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 7 alin. (6) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 212/2018, sunt constituţionale numai în măsura în care nu impun autorităţii publice contractante parcurgerea procedurii prealabile. De asemenea, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „are semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile Codului de procedură civilă fiind aplicabile în mod corespunzător" din cuprinsul dispoziţiilor art. 7 alin. (6) şi dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. e) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 212/2018, precum şi sintagma „data încheierii procesului-verbal de conciliere" din art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt neconstituţionale.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele:

40. Analizând instituţia recursului administrativ, Curtea reţine că formularea plângerii prealabile în cazul contractelor administrative are sens doar din perspectiva părţii private vătămate, sub aspectul laturii reglementate a contractului care răspunde satisfacerii unui interes public. Extinderea incidenţei acestei proceduri cu privire la eventualele vătămări suferite de autoritatea publică prin acte ale entităţii private nu are fundament legal şi contravine scopului acestei instituţii juridice, şi anume crearea posibilităţii autorităţii publice de a reflecta asupra legalităţii şi oportunităţii actului administrativ emis, cu consecinţa reparării propriei greşeli prin revocarea sau modificarea actului.

41. Mai mult, având în vedere că motivele pentru care poate fi revocat un act administrativ, în urma parcurgerii procedurii plângerii prealabile, sunt nelegalitatea sau inoportunitatea sa, Curtea constată că procedura prealabilă este inaplicabilă în cazul litigiilor privind executarea contractelor administrative, declanşate ca urmare a neîndeplinirii de către una dintre părţile contractante a obligaţiilor contractuale asumate. Cu alte cuvinte, procedura administrativă prealabilă poate fi un remediu numai în cazul litigiilor având ca obiect anularea actelor administrative, inclusiv a contractelor administrative, nu şi în cazul litigiilor privind executarea acestor contracte. De altfel, aceasta a fost şi raţiunea pentru care legiuitorul a modificat art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 prin Legea nr. 212/2018, în prezent procedura administrativă prealabilă fiind obligatorie numai în cazul litigiilor în legătură cu încheierea acestor contracte.

42. Dacă până la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, la 15 februarie 2013, noţiunea de plângere prealabilă în cazul acţiunilor care au ca obiect contracte administrative avea semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, deci un înţeles normativ determinat şi determinabil prin prisma dispoziţiilor Codului de procedură civilă din 1865, în prezent această noţiune nu îşi mai poate găsi aplicabilitatea, având în vedere transformările structurale operate la nivelul noului Cod de procedură civilă. Legea contenciosului administrativ, atunci când se raportează la noţiuni specifice dreptului civil, trebuie să o facă prin utilizarea unor termeni şi noţiuni proprii dreptului pozitiv, şi nu prin recurgerea, fără o motivare justă, la termeni şi noţiuni autonome, atunci când nici situaţia normativă nu o impune şi nici sensul propriu al acestora nu corespunde scopului reglementării (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015).

44. Or, în cazul de faţă, Curtea reţine că există suficiente repere jurisprudenţiale ale instanţelor judecătoreşti pentru a se constata că norma de drept administrativ criticată nu este nici clară, nici previzibilă, împrejurare care a determinat o deturnare a sensului noţiunilor specifice contenciosului administrativ pe calea interpretării judiciare a normei. Pentru acest motiv, Curtea constată că sintagma „are semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile Codului de procedură civilă fiind aplicabile în mod corespunzător" din cuprinsul dispoziţiilor art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, care face trimitere la norme de procedură civilă abrogate, a rămas fără obiect, astfel că prezervarea ei în dreptul pozitiv a determinat neclaritatea şi imprevizibilitatea normei, fapt ce contravine prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Mai mult, nici modificarea operată prin art. I pct. 6 din Legea nr. 212/2018, care elimină sintagma mai sus menţionată, nu asigură claritate şi previzibilitate dispoziţiilor art. 7 alin. (6) din Legea nr. 554/2014, întrucât nu identifică expres conduita pe care părţile unui contract administrativ trebuie să o adopte pentru a se conforma prescripţiei legale, astfel că permite perpetuarea aceleiaşi practici judecătoreşti care instituie obligaţia autorităţii publice contractante de a parcurge procedura plângerii prealabile.

Faţă de aceste considerente, rezultă că autoritatea publică nu are obligaţia să urmeze procedura plângerii prealabile şi nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (6) şi art. 11 din Legea nr. 554/2004, aşadar nu poate fi sancţionată prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă sau tardivă.

În consecinţă, va fi respins recursul formulat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 28.09.2015, prin care au fost respinse excepţiile prescripţiei speciale.

Este însă întemeiat recursul formulat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 09.11.2015 şi a sentinţei civile nr. 781/CA/30.08.2019, prin care s-a respins excepţia prescripţiei generale, pentru următoarele considerente:

Contractul de lucrări încheiat între părţi a avut ca obiect executarea şi finalizarea reţelei de canalizare şi staţie de epurare în localitatea A..

a. Prin dispoziţia de şantier nr. xx/19.05.2008 (fila 20 vol. I dosar tribunal), s-a dispus efectuarea lucrărilor de desfacere şi respectiv refacere a suprafeţei rutiere asfaltate, ce a fost afectată de lucrările de pozare a conductei de canalizare. Se face menţiunea că nu poate fi apreciată cantitatea de lucrări şi materiale decât la momentul execuţiei şi la terminarea lucrărilor, constructorul urmând să facă aprecieri exacte, verificate de dirigintele de şantier şi cu acordul tehnic al proiectantului.

A fost întocmită Lista cuprinzând cantităţile de lucrări din 14.07.2008 (fila 19 vol. I), unde pentru reper DB16H1- îmbrăcăminte beton asfaltic gros de 4 cm s-a stabilit cantitatea de 1370,400 mp.

Aşa cum rezultă din raportul de expertiză G., în specialitatea construcţii feroviare, drumuri şi poduri (fila167-168 vol. IV dosar tribunal), lucrările au fost executate în luna decembrie 2008 şi în perioada martie-aprilie 2009, predarea-primirea fiind făcută prin procesul-verbal din 02.10.2009 (fila 22 vol. I).

Cât priveşte calitatea lucrărilor, expertul a arătat că s-au respectat condiţiile de calitate în realizarea asfaltului.

Faţă de această situaţie de fapt, în care expertul, în acord cu cele reţinute şi de Curtea de Conturi, a confirmat că s-a turnat covor asfaltic cu grosimea de 4 cm pe o suprafaţă de 1370 mp, greşit a considerat prima instanţă că se poate angaja răspunderea antreprenorului pentru vicii şi a stabilit că sunt aplicabile dispozițiile art. 11 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, ce reglementează prescripţia dreptului la acţiune privind viciile ascunse.

Ceea ce reclamă autoritatea contractantă este faptul că, deşi lucrarea a fost executată la parametri calitativi, executantul a decontat cantităţi de materiale mai mari decât cele prevăzute prin devizul-ofertă, anexă la contractul de lucrări, iar susţinerile sale sunt reale.

De exemplu, conform devizului-ofertă, anexă la contract, pentru preparare suspensie de bitum filerizat este prevăzută cantitatea de 0,70 kg/mp, în timp ce antreprenorul a decontat 150,04 kg/mp (rezultă din expertiza contabilă H. (fila 24-25 vol. V).

Prin urmare, fiind vorba despre încălcarea unor obligaţii ce decurg din contractul de lucrări nr. xxxx/2007, în cauză sunt aplicabile normele juridice ce reglementează răspunderea civilă contractuală, iar prescripţia dreptului la acţiune se determină potrivit regulii generale prevăzute de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, anume aceea că prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune.

Or, dreptul la acţiune al autorităţii contractante se naşte la data plăţii facturilor fiscale nr. xxx/11.12.2008 şi nr. xxx/15.05.2009, prin care executantul lucrării a solicitat plata unor cantităţi de materiale mai mari decât cele stabilite de comun acord cu autoritatea contractantă, prin devizul-ofertă.

Greşit susţine recurenta-pârâtă că prescripţia dreptului la acţiune curge de la data de 14.07.2008, când beneficiarul, prin dirigintele de şantier, a semnat lista privind cantităţile de lucrări (fila 19 vol. I). Părţile au convenit prin Dispoziţia de şantier nr. xx/19.05.2008 să determine cantitatea de lucrări şi materiale numai la terminarea lucrărilor, iar acestea au fost predate prin procesul-verbal din data de 02.10.2009, aşa încât reperul temporal 14.07.2008 nu poate fi luat în considerare.

De asemenea, nu poate fi luată ca moment de început al termenului de prescripţie nici data de 02.10.2009, când s-a semnat de către părţi procesul-verbal de predare-primire a lucrărilor, întrucât, după cum am arătat anterior, în cauză nu se reclamă deficienţe calitative ale lucrării, ci decontarea unor cantităţi de materiale mai mari decât cele prevăzute în devizul ofertă anexă la contract.

E eronată şi considerarea de către prima instanţă a emiterii Deciziei nr. xx/24.10.2013 a Curţii de Conturi, ca moment de început al termenului de prescripţie de 3 ani. Această susţinere este în dezacord cu cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 19/2019 pronunţată în recurs în interesul legii, deplin aplicabilă în cauză, prin care s-a stabilit că „actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuţii de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plăţii către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului”.

Cât despre Notificarea din data de 31.01.2014, prin care s-a adus la cunoştinţa executantului existența prejudiciului constatat de către Curtea de Conturi, greşit a considerat prima instanţă că această manifestare de voinţă din partea autorităţii contractante a produs un efect întreruptiv de prescripţie. Acest efect poate fi obţinut, potrivit art. 16 lit. b) şi c) din Decretul nr. 167/1958, prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau printr-un act începător de executare, situaţii în care respectiva notificare nu se încadrează.

Concluzionând, rezultă că dreptul la acţiune al autorităţii contractante se naşte la data plăţii lucrărilor de refacere asfalt, solicitate prin emiterea facturilor fiscale nr. xxx/11.12.2008 şi nr. xxx/15.05.2009 şi urmează a fi analizată în continuare data împlinirii termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Din raportul de expertiză contabilă H. rezultă că factura fiscală nr. xxx/11.12.2008 a fost achitată cu ordinele de plată nr. xxx/19.06.2009, xxx/21.07.2010, xxx/03.07.2009, xxx/02.08.2010, xxx/13.10.2010 şi xxxx/13.10.2010.

Factura fiscală nr. xxx/15.05.2009 a fost achitată cu ordinele de plată nr. xxx/26.09.2011, xxx/24.10.2011, xxx/24.10.2011, xxxx/27.12.2011 şi nr. xxx/20.03.2012.

Faţă de data introducerii acţiunii (20.03.2015) şi de dispozițiile art. 181 pct. 3 Cod de procedură civilă (termenul pe ani se împlineşte în ziua corespunzătoare din ultimul an), rezultă că dreptul la acţiune este prescris pentru plăţile efectuate de autoritatea contractantă în anii 2009, 2010 şi 2011.

b. În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune pentru suma de 154.431,40 lei achitată pentru lucrări neefectuate la canalul colector, Curtea reţine că aceasta nu curge de la data emiterii Deciziei Curţii de Conturi, aşa cum în mod greşit a considerat prima instanţă.

Fiind vorba de lucrări în valoare de 150.303,83 lei cu privire la care, prin dispoziţii de şantier, s-a stabilit că nu se mai execută (conform situaţiei valorice anexă la procesul-verbal de predare-primire din 02.10.2009), dar care au fost achitate, în mod corect reclamanta a considerat aceste plăţi în afara contractului şi şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile legale privind plata nedatorată.

Prin urmare, prescripţia dreptului la acţiune curge, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Or, aceasta s-a realizat, conform expertizei contabile H. (fila 48 vol. V), în anii 2007, 2008, 2009 şi 2010, la momentul plăţii facturilor fiscale nr. xxx/11.12.2008, nr. xx/19.11.2007 şi nr. xxx/18.07.2008, iar raportat la momentul introducerii acţiunii, 20.03.2015, rezultă că este prescris dreptul material la acţiune pentru plăţile efectuate prin ordinele de plată nr. xxx/19.06.2009, xxx/21.07.2010, xxx/03.07.2009, xxx/02.08.2010, xxxx/13.10.2010 şi xxxx/13.10.2010 (aferente facturii fiscale nr. xxx/11.12.2008), ordinele de plată nr. xxxx/23.11.2007,xxxx/21.12.2007, xxx/15.04.2008 şi xxx/15.04.2008 (aferente facturii fiscale nr. 84/19.11.2007) şi ordinele de plată nr. xxx/11.02.2009, xxx/09.03.2009, xxx/25.05.2009 şi xxx/16.06.2009 (aferente facturii nr. xxx/18.07.2008).

În consecinţă, criticile recurentei-pârâte S.C. B. S.A., ce se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod de procedură civilă privind greşita soluţionare a prescripţiei dreptului la acţiune de către prima instanţă, sunt întemeiate.

Un ultim motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă priveşte nelegalitatea considerentelor sentinţei atacate, prin care s-a reţinut ca temei de drept dispozițiile art. 33 din Legea nr. 94/1992. Susţine recurenta-pârâtă că acest temei de drept nu a fost pus în discuţia părţilor şi, prin aceasta, a fost încălcat principiul disponibilităţii şi al contradictorialităţii, însă aceste susţineri nu pot fi reţinute de instanţa de control judiciar.

Curtea constată că reclamanta UAT Comuna A. şi-a întemeiat în drept acţiunea şi pe dispoziţiile art. 33 alin. (3) şi art. 64 din Legea nr. 94/1992, iar pârâta, prin întâmpinare (fila 198 vol. I), a formulat apărări sub acest aspect, susţinând că actele Curţii de Conturi nu îi sunt opozabile, astfel că e nefondată susținerea recurentei-pârâte privind nerespectarea principiului contradictorialității. În plus, invocarea acestor dispoziții în cererea de chemare în judecată nu produce efecte asupra raporturilor contractuale dintre părți, invocarea acestor norme fiind exclusiv expresia îndeplinirii obligației conducătorului autorității publice auditate de Curtea de Conturi de îndeplinire a măsurilor dispuse de această instituție prin actele de control întocmite.

 Pentru aceste considerente, va fi admis recursul formulat de pârâta S.C. B. S.A., vor fi casate încheierea de şedinţă din data de 09.11.2015 şi sentinţa civilă nr. 781/CA/30.08.2019 şi, în rejudecare, va fi admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru plăţile efectuate pentru lucrările de asfaltare (cu excepţia sumei de 5.167,10 lei achitată cu OP nr. xxx/20.03.2012), cât şi pentru canalul colector.

2. Examinând în continuare recursul declarat de reclamanta UAT Comuna A., precum şi excepţia nulităţii recursului invocată de recurenta-pârâtă, Curtea reţine că aceasta nu este întemeiată.

Prin recursul formulat, UAT Comuna A. a criticat modul de alcătuire a instanţei de judecată, motivarea sentinţei, cât şi modul de interpretare şi aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor contractului de lucrări nr. xxxx/2007, aspecte ce se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 pct. 2, pct. 6 şi pct. 8, motiv pentru care excepţia nulităţii recursului urmează a fi respinsă.

Analizând în continuare recursul reclamantei UAT Comuna A., Curtea reţine că sunt neîntemeiate criticile privind compunerea completului de judecată şi cele privind nemotivarea hotărârii.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 2 Cod de procedură civilă este incident în situaţia în care hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea în fond a procesului, ceea ce nu este cazul în speţă, hotărârea fiind pronunţată de judecătorul în faţa căruia părţile au pus concluzii la data de 10.06.2019.

Faptul că, pe parcursul soluţionării cauzei, compunerea completului a fost schimbată, nu constituie un motiv de nelegalitate a hotărârii, această situaţie fiind prevăzută atât de Codul de procedură civilă (în situaţii de incompatibilitate, abţinere, recuzare), cât şi de Regulamentul de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti.

Nu este întemeiat nici motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 Cod de procedură civilă privind nemotivarea hotărârii. Curtea reţine că art. 425 alin. (1) lit. b) Cod de procedură civilă obligă instanţa să indice în hotărârea pronunţată „motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.” Aceste norme interne trebuie interpretate, în condiţiile art. 20 din Constituţie, prin raportare la art. 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motivarea hotărârilor judecătoreşti fiind o componentă a dreptului la un proces echitabil.

Din Jurisprudenţa CEDO, sintetizată în hotărârea pronunţată la data de 25 noiembrie 2005 în Cauza Albina contra României, Curtea reţine că dreptul la un proces echitabil „nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată”. Altfel spus, art. 6 impune instanţei „obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.”

În cauză, Curtea reţine că hotărârea primei instanţe, contrar susţinerilor recurentei reclamante, respectă aceste exigenţe. Astfel, verificând considerentele expuse de prima instanţă, Curtea constată că, deşi succint, aceasta a indicat motivele de fapt şi de drept care au determinat-o să pronunţe soluţia din sentinţa recurată, raţionamentul prezentat fiind coerent şi lipsit de ambiguităţi, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile litigiului.

Deşi recurenta-reclamantă consideră că temeinicia pretenţiilor sale rezultă fără dubiu din concluziile rapoartelor de expertiză administrate în cauză, trebuie subliniat că aprecierea probelor este atributul suveran al instanţei, iar potrivit art. 264 Cod de procedură civilă, instanţa examinează probele atât individual, cât şi în ansamblul lor, acestea fiind apreciate de judecător în mod liber, potrivit convingerii sale. În consecinţă, acest motiv de recurs va fi respins.

Este însă întemeiat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct.8 Cod de procedură civilă.

Curtea reţine că, din probele administrate, rezultă existenţa unui prejudiciu adus de pârâta S.C. B. S.A. bugetului local al UAT Comuna A., cu precizarea că pretenţiile reclamantei sunt, în cea mai mare parte prescrise, aşa cum rezultă din considerentele ce au dus la admiterea recursului pârâtei S.C. B. S.A..

Mai exact, acţiunea este întemeiată doar pentru suma de 5.167,10 lei achitată cu Ordinul de plată nr. xxx/20.03.2012, concluzie ce rezultă din proba cu expertizele administrate în cauză.

Suma de 5.167,10 lei a fost achitată în baza facturii fiscale nr. xxx/15.05.2009 emise pentru lucrările la obiectivul desfacere şi refacere sistem rutier asfalt.

 Cu privire la aceste lucrări, prin expertiza G. s-a stabilit că suprafaţa reparată de 1370,40 mp a fost corect calculată de pârâtă, însă pentru două articole din deviz, nu s-a calculat corect din punct de vedere cantitativ, în sensul că s-a încasat de două ori valoarea unor materiale folosite la prepararea mortarului asfaltic (fila 113 vol. V ), situaţie ce a dus la încasarea în plus de către pârâtă a sumei de 245.759,52 lei.

 Potrivit art. 10.1 din contractul de lucrări nr. xxxx/2007, executantul are obligaţia de a executa şi finaliza lucrările, …în concordanţă cu obligaţiile asumate prin contract, inclusiv de a proiecta,în limitele prevăzute în contract.

 Reţinând aşadar că reclamanta a achitat o sumă mai mare decât cea care ar fi rezultat din respectarea cantităţilor din devizul-oferă anexă la contract, urmează să fie admis recursul UAT A., să fie casată sentinţa atacată şi sub aspectul temeiniciei pretenţiilor solicitate şi, în rejudecare, să fie obligată pârâta la plata sumei de 5.167,10 lei, precum şi la plata beneficiului nerealizat echivalent cu dobânda legală calculată pentru perioada 21.03.2012-20.09.2013.

 Nu poate fi primită apărarea pârâtei conform căreia reclamanta ar fi renunţat la orice pretenţii privind lucrarea de refacere asfalt. Este adevărat că prin art. 2 din tranzacţia încheiată între părţi la data de 12.10.2012 (fila 113-118 vol. I), UAT A. a declarat că renunţă irevocabil la orice drepturi ce decurg din executarea contractului până la data de 02.10.2009, însă acest articol a fost eliminat prin pct. 4 din Anexa la tranzacţie (fila 11 vol. I), aşadar manifestarea de voinţă privind renunţarea la drept nu poate fi luată în considerare.

 Chiar dacă pârâta contestă anexa la tranzacţie, susţinând că aceasta nu este însuşită de ea prin semnătură, trebuie subliniat că anexa face corp comun cu tranzacţia, conform menţiunii din finalul celei din urmă, fiind asumată de ambele părţi prin semnătură şi ştampilă.

 Pentru aceste considerente, în baza art. 492 Cod de procedură civilă, urmează a fi admis atât recursul reclamantei, cât şi recursul pârâtei, conform dispozitivului de mai jos.

 Ia act că ambele părţi au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Domenii speta

Spete similare