Drept civil. Răspunderea civilă delictuală. - art.1372 alin.1, art.1349 alin.2 şi art.1357 alin.1 din Codul civil, art.320 alin.1 din Legea nr.95/2006

Decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia – cauze pendinte  în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile –, indiferent dacă s-a invocat excepţia până la publicarea deciziei de admitere ori nu, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei instanţei de control constituţional este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii constatate ca fiind neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a CCR se produc erga omnes, având în vedere că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii.

Prin urmare, în condiţiile în care dispoziţiile art.320 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, au fost declarate neconstituţionale în privinţa sintagmei „precum şi daune sănătăţii propriei persoane”, rezultă că acţiunea promovată de recurenta-reclamantă pentru recuperarea cheltuielilor de spitalizare a fiicei minore a intimaților, care şi-ar fi produs daune sănătăţii prin fapta proprie, nu are temei legal, aspect corect reţinut de instanţele de judecată.

Deliberând asupra recursului civil de faţă constată că, prin sentința civilă nr. 412/25 februarie 2020 a Judecătoriei Sfântu Gheorghe s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor A. şi B..

S-a respins acţiunea civilă intentată de către  reclamantul Spitalul Judeţean de Urgenţă “C” împotriva pârâţilor A. şi B..

Prin decizia civilă nr.411/A/15.11.2020 a Tribunalului Covasna s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul Spitalul Judeţean de Urgenţă ,,C.” in contradictoriu cu intimații A. şi B. impotriva  sentinței civile nr. 412/25 februarie 2020 a Judecătoriei Sfântu Gheorghe, care a fost păstrată.

Împotriva acestei decizii a declarant recurs reclamanta Spitalul Judeţean de Urgenţă „C.”, solicitând casarea sa, admiterea apelului şi a acţiunii formulate.

În motivarea recursului se reiterează starea de fapt expusă în fazele procesuale anterioare şi se învederează că, întrucât persoana vinovată de producerea accidentului rutier este numita D., care este minoră şi nu poate răspunde pentru faptele sale, în temeiul art.1372 alin.1 din Legea nr. 287/2009 răspund pentru faptele sale reprezentanţii legali, respectiv intimaţii pârâţi.

Se menţionează că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, reglementate de norma legală anterior indicată, coroborată cu art.1349 alin. 2 şi art.1357 alin.1 din Codul civil, faţă de existenţa prejudiciului material cauzat de fiica intimaţilor, numita D., a faptei ilicite a acesteia, ce a avut ca rezultat propria vătămare corporală, a vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate dintre faptă, care este prevăzută de legea penală şi a avut ca urmare spitalizarea autoarei, şi prejudiciu.

Cheltuielile aferente tratării pacientei a determinat folosirea Fondului Naţional Unic al Asigurărilor Sociale de Sănătate în alte scopuri decât cele prevăzute de legislaţia în domeniu.

De asemenea, recurenta arată că s-a aplicat greşit decizia Curţii Constituţionale nr.818/5.12.2019, în condiţiile în care art. 320 alin.1 din Legea nr. 95/2006 era aplicabil la momentul naşterii obligaţiei de plată, iar decizia nu a fost publicată în Monitorul Oficial. Normele constatate ca neconstituţionale rămân aplicabile situaţiilor juridice anterioare publicării deciziilor CCR.

Recursul nu a fost motivat în drept.

Intimații-pârâţi A. şi B. au formulat întâmpinare, la data de 03.02.2021, act de procedură prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În recurs nu s-au administrat probe.

Verificând decizia atacată, în limitele cererii de recurs, văzând că nu există motive de casare de ordine publică, în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu prevederile art.488 alin.1 Cod procedură civilă,  Curtea reţine următoarele:

Motivul de recurs ce vizează greşita aplicare a deciziei Curţii Constituţionale (CCR) nr.818/5.12.2019 este nefondat, având în vedere că decizia a fost publicată în Monitorul Oficial nr.561 din 29.06.2020, fiind astfel aplicabilă litigiului de faţă, declanşat la data de  23.04.2019.

În sensul celor de mai sus se reţine că, potrivit art. 147 alin.4 din Constituţia României, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial, textul vizând atât situațiile juridice ce urmează a se naște – facta futura, cât și situațiile juridice pendinte.

Aşadar, în mod corect instanţa de apel a reţinut că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia – cauze pendinte  în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile –, indiferent dacă s-a invocat excepţia până la publicarea deciziei de admitere ori nu, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei instanţei de control constituţional este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii constatate ca fiind neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a CCR se produc erga omnes, având în vedere că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii.

Prin urmare, în condiţiile în care dispoziţiile art.320 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, au fost declarate neconstituţionale în privinţa sintagmei „precum şi daune sănătăţii propriei persoane”, rezultă că acţiunea promovată de recurenta-reclamantă pentru recuperarea cheltuielilor de spitalizare a fiicei minore a intimaților, care şi-ar fi produs daune sănătăţii prin fapta proprie, nu are temei legal, aspect corect reţinut de instanţele de judecată.

Din perspectiva modului de aplicare în speță a normelor de drept material, în sensul art. 488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, Curtea reține că, pe lângă dispozițiile art. 320 din Legea nr. 95/2006, care nu sunt aplicabile în sensul solicitat de către recurentă pentru considerentele juridice anterior menționate, recurenta a invocat prevederile art.1349 alin. 2 şi art.1357 alin.1 din Codul civil.

Din analiza coroborată a acestora se desprinde concluzia că răspunderea părinților pentru copiii lor minori este atrasă exclusiv față de terții vătămați prin fapte ilicite îndreptate împotriva acestora, în scopul reparării pagubelor ce le-au fost cauzate în mod direct în acest fel.

Ipoteza de fapt expusă de către recurentă nu se pliază pe cea prescrisă de către legiuitor, deoarece fapta ilicită imputată fiicei intimaților, D., nu a fost îndreptată împotriva recurentei (ca terţ care ar fi fost vătămat), iar prejudiciile produse prin intermediul său au fost aduse propriei sănătăți a minorei.

Recurenta susține că a fost prejudiciată prin fapta minorei în mod indirect, prin suportarea costului cheltuielilor de spitalizare și tratament acordat acesteia.

Din acest punct de vedere, ca şi instanţa de apel, Curtea reține că minora are dreptul de a beneficia de tratament și spitalizare ope legis, indiferent din ce cauze s-a produs atingerea stării sale de sănătate și integritate fizică, beneficiind de asigurare de sănătate în baza legii (art.154 alin.1 lit. a din Codul fiscal, art. 224 alin.1 lit. a din Legea nr. 95/2006). Așadar, a beneficiat de îngrijire și tratament din partea recurentei în baza calității sale de asigurat, potrivit normelor speciale în materie, care se aplică prioritar și derogatoriu de la dreptul comun reprezentat de Codul civil. În plus, se observă că nici în legea generală nu există dispoziții contrare, care să o îndreptățească pe recurentă să recupereze de la bolnavii tratați costul tratamentelor, normele din Codul civil invocate în speță neavând un astfel de conținut.

Regula impusă de Legea nr. 95/2006 este aceea a suportării cheltuielilor de spitalizare a persoanelor asigurate din bugetul asigurării sociale de sănătate (art. 236 și urm., art. 241 și urm., art. 262 etc.), sau din bugetul de stat/venituri proprii în cazul asistenței medicale publice de urgență (art. 97 și urm.) și, doar prin excepție (art. 320), ele se pot recupera de către prestatorul de servicii de la persoana vinovată pentru producerea leziunilor/afecțiunilor tratate.

Nici minora și nici persoanele responsabile civilmente, respectiv intimații pârâți, nu se află în situația de excepție menționată, întrucât, după pronunțarea deciziei CCR nr.818/2019 aceasta este strict ipoteza în care daunele au fost aduse sănătății unui terț, iar nu propriei persoane.

Pentru aceste considerente, în temeiul prevederilor art.480 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de către recurentul-reclamant SPITALUL JUDEŢEAN DE URGENŢĂ ,,C.” E. împotriva deciziei civile nr.411/2020 a Tribunalului Covasna, pe care o va menţine.

Domenii speta

Spete similare