Data de la care se calculează dobânda legală în cazul acordării unităţii sanitare a contravalorii îngrijirilor medicale prestate victimei unui accident auto.

Cod civil, art.1387, art.1391 alin.1, art. 1535 alin.1, art. 1530

Decizia ÎCCJ RIL nr.1/2016

O.U.G. 195/2002, art. art. 41 alin. 1, art. 47

O.U.G. nr. 54/2006

Legea nr. 95/2006, art. 320 alin. 1

1. Însă, în acest caz, momentul producerii prejudiciului în ceea ce îl priveşte pe furnizorul de servicii medicale nu poate fi identic cu momentul săvârşirii faptei ilicite, decât dacă asistenţa medicală ar fi fost acordată în totalitate în chiar ziua producerii accidentului rutier, căci în caz contrar s-ar ajunge la soluţia injustă şi chiar absurdă în care daunele moratorii ar începe să curgă mai înainte de a fi efectuate în concret cheltuielile de asistenţă medicală.

2. Din analiza tuturor acestor dispoziţii legale rezultă că unitatea sanitară constituită parte civilă - creditorul, poate cere daune interese moratorii (dobânda legală penalizatoare) de la debitor, în cazul de faţă asiguratorul RCA parte responsabilă civilmente, doar după ce acesta nu şi-a executat fără justificare sau în mod culpabil obligaţia de plată, ceea ce presupune automat ca asiguratorul RCA să fi avut mai întâi cunoştinţă de această obligaţie şi a fost pus în întârziere, de către partea prejudiciată prin notificare cu dovadă de comunicare sau, mai spune art.1522 alin.1 Cod civil, prin cererea de chemare în judecată. 

3. (…)Curtea apreciază că partea responsabilă civilmente ar fi putut iniţia o ofertă pentru stingerea amiabilă a pretenţiilor formulate de către furnizorul de servicii medicale, cel puţin a celor necontestate, dând dovadă astfel de bună-credinţă în realizarea obligaţiilor asumate în calitatea sa de asigurător RCA şi punându-se astfel la adăpost de eventuale sancţiuni sub forma daunelor moratorii.

Constată că prin sentinţa penală nr. 53 pronunţată în data de 17.03.2021 de Judecătoria Sfântu Gheorghe, în baza art. 397 alin. (1) Cod de procedură penală coroborat cu art. 19 alin. (1), (2), (4) şi (5), art. 21 şi art. 26 Cod de procedură penală raportat la art. 1357 Cod civil, art. 1385 alin. (1), (2) şi (3) Cod civil, art. 1387 alin. (1) Cod civil, art. 1371 alin. (1) Cod civil şi în conformitate cu art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România (forma în vigoare la data producerii accidentului), cu referire la art. 86 Cod procedură penală, instanţa a admis, în parte, acţiunea civilă disjunsă din dosarul penal nr. […], având ca obiect pretenţii civile formulată de partea civilă A. şi, în consecinţă, a obligat asigurătorul-parte responsabilă civilmente Societatea de Asigurare B. să plătească în favoarea părţii civile A. suma de 18.000 EURO (în echivalentul în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii), reprezentând 50% din despăgubiri, cu titlu de daune morale şi suma de 5.460,48 lei, reprezentând 50% din despăgubiri, cu titlu de daune materiale.

A respins în rest acţiunea civilă formulată de partea civilă A., ca neîntemeiată.

În baza art. 397 alin. (1) Cod de procedură penală coroborat cu art. 19 alin. (1), (2), (4) şi (5), art. 21 şi art. 26 alin. (1) Cod de procedură penală raportat la art. 1357 Cod civil, art. 1371 alin. (1) Cod civil şi în conformitate cu art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România (forma în vigoare la data producerii accidentului), art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (forma în vigoare la data producerii accidentului), cu referire la art. 86 Cod procedură penală, a admis, în parte, acţiunea civilă disjunsă din dosarul penal nr. […], având ca obiect pretenţii civile formulată de partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă C., prin reprezentant legal D., şi, în consecinţă, a obligat partea responsabilă civilmente Societatea de Asigurare B., către aceasta la plata sumei de 7.470,62 lei, reprezentând 50% din contravaloarea prestaţiilor medicale acordate părţii civile A., la care se adaugă şi dobânda legală calculată de la data de 04.03.2017 şi până la plata integrală a debitului.

În temeiul art. 274 alin. (1) Cod de procedura penală, a obligat inculpata la plata sumei de 150 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 276 alin. (1) Cod procedură penală şi art. 50 din Legea nr. 136/1995, a obligat partea responsabilă civilmente Societatea de Asigurare B. la plata cheltuielilor judiciare către partea civilă A. în cuantum de 3.000 lei, reprezentând onorariu avocaţial.

Pentru a dispune astfel, instanţa de prim grad jurisdicţional a reţinut că prin rechizitoriul nr. […] întocmit la data de 10.02.2020 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sfântu Gheorghe şi înregistrat la data de 14.02.2020 pe rolul instanţei sub nr. […], s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatei E., pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) Cod penal raportat la art. 194 alin. (1) lit. e) Cod penal.

 În actul de sesizare s-a reţinut, în fapt, că la data de 04.03.2017, ora 05:00, inculpata, în timp ce conducea autoturismul marca […] cu nr. de înmatriculare […] pe DJ xxx dinspre […] spre […], în zona km. 23+600m, nu a respectat obligaţia de a circula cât mai aproape de marginea dreaptă a drumului şi trecând peste axul acestuia, a acroşat persoana vătămată A. care circula cu bicicleta din sens opus, în urma accidentului persoana vătămată suferind leziuni corporale care i-au pus viaţa în primejdie şi care au necesitat pentru vindecare 75-80 zile de îngrijiri medicale.

Sub aspectul laturii civile, în cauză s-a constituit parte civilă persoana vătămată A., cu suma de 50.000 euro, reprezentând daune morale, suma de 10.920,97 lei, constând în daune materiale şi suma de 1.000 lei pe lună, reprezentând prestaţia periodică viageră în urma reducerii capacităţii adaptative funcţionale a organismului (filele 31-32 dosar nr. 605/305/2020) şi Spitalul Judeţean de Urgenţă C. cu suma de 14.941,25 lei, reprezentând contravaloarea prestaţiilor medicale acordate părţii civile A., la care se adaugă şi dobânda legală calculată de la data de 04.03.2017 şi până la plata integrală a debitului (fila 158 d.u.p.).

În dosarul nr. […], la termenul de judecată din data de 25.09.2020, prin prisma dispoziţiilor art. 26 alin. (1) Cod de procedură penală, s-a dispus disjungerea laturii civile a cauzei, aceasta rămânând în competenţa instanţei, însă urmând a fi soluţionată în cadrul unui dosar distinct nou-format. Dosarul nou format a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Sfântu Gheorghe cu nr. […].

Prin sentinţa penală nr. 167/2020 din 22 octombrie 2020, pronunţată în dosarul penal nr. […] al Judecătoriei Sfântu Gheorghe, inculpatei E. i-a fost stabilită pedeapsa de 9 (nouă) luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) Cod penal raportat la art. 194 alin. (1) lit. e) Cod penal şi în temeiul art. 83 alin. (1) Cod penal, s-a dispus amânarea aplicării pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere de 2 ani.

 Sub aspect probatoriu, în cursul judecăţii, cu privire la latura civilă, s-au administrat următoarele mijloace de probă: înscrisuri (filele 33-308, 316-324 – dosar nr. […], filele 13-15, 59-76, 82-83 din prezentul dosar), Avizul Comisiei de Avizare şi Control al Actelor Medico-Legale şi Suplimentul la raportul de nouă expertiză medico-legală cu examinarea persoanei nr. 3886/A5/24/2017 (filele 38-44), declaraţie parte civilă (fila 77), declaraţie martor G.(fila 78), declaraţie martor F. (fila 79).

Analizând actele şi lucrările dosarului, prima instanţă a reţinut următoarele:

În fapt, astfel cum s-a reţinut şi în sentinţa penală nr. 167/2020 din 22 octombrie 2020 pronunţată de Judecătoria Sfântu Gheorghe, rămasă definitivă prin neapelare, la data de 04.03.2017, în jurul orei 05:00, în timp ce conducea autoturismul marca […] cu nr. de înmatriculare […] pe Drumul Judeţean xxx dinspre localitatea […] spre oraşul […], în zona km. 23+600m, inculpata E., urmare a nerespectării obligaţiei legale de a circula cât mai aproape de marginea dreaptă a carosabilului, depăşind axul drumului, a acroşat persoana vătămată A. care circula cu bicicleta din sens opus, fără a respecta obligaţia legală de a circula cât mai aproape de marginea drumului şi fără a purta vestă reflectorizantă. În urma accidentului, persoanei vătămate i-au fost produse leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 95-100 zile îngrijiri medicale şi care au pus în primejdie viaţa acestuia.

Situaţia de fapt astfel reţinută rezultă din mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale.

 Astfel, din declaraţia persoanei vătămate A. (filele 56-57 dosar urmărire penală), rezultă că la data de 04.03.2017, în jurul orei 5:00, acesta se deplasa cu bicicleta pe DJ xxx, din direcţia […] către localitatea […], ocazie cu care a fost lovit de un autoturism care circula pe sensul opus de mers şi care a trecut peste axul drumului, intrând pe sensul de deplasare al persoanei vătămate. Ulterior a aflat că autoturismul era marca […] şi avea nr. de înmatriculare […], iar conducătorul autoturismului era E.. Din aceeaşi declaraţie rezultă că la momentul în discuţie persoana vătămată nu purta vestă reflectorizantă.

Totodată, fiind audiată în calitate de suspect, E. a recunoscut că la data de 04.03.2017, în jurul orei 5:00, se deplasa cu autoturismul marca […] cu nr. de înmatriculare […] din loc. […] către staţia Peco […], iar la un moment dat a trecut peste axul drumului cu o lăţime de roată şi a acroşat cu partea stângă a maşinii o persoană care circula pe bicicletă din sens opus, fără a purta vestă reflectorizantă (filele 177-179 dosar urmărire penală). Declaraţia a fost menţinută cu ocazia audierii în calitate de inculpat (filele 174-175 dosar urmărire penală.).

Din procesul verbal de cercetare la faţa locului şi planşele fotografice aferente (filele 25-39 dosar urmărire penală) rezultă că impactul a avut loc pe DJ xxx la km. 23+600m, în afara localităţii […], pe sensul din stânga al drumului pe direcţia […] către loc. […] , la o distanţa de 64 metri de indicatorul de intrare în oraşul […]. Din planşa foto de la fila 39 rezultă că accidentul a avut loc în imediata apropiere a curbei.

Această din urmă concluzie se desprinde şi din raportul de expertiză tehnică nr. 811/19.04.2018 întocmit în cauză (filele 191-196 dosar urmărire penală). Mai mult, concluziile raportului relevă faptul că locul impactului se situează la cca. 0,2 metri de axa drumului şi la aprox. 64 metri de indicatorul de intrare în localitatea […], pe banda de circulaţie a persoanei vătămate (banda pentru direcţia de mers […]-[…]).

De asemenea, cu autoritate de lucru judecat s-a reţinut că, inculpata a încălcat prevederile art. 41 alin. (1) din OUG nr. 195/2002, în conformitate cu care “Vehiculele şi animalele, atunci când circulă pe drumurile publice pe care le este permis accesul, trebuie conduse pe partea din dreapta a drumului public, în sensul de circulaţie, cât mai aproape de marginea părţii carosabile, cu respectarea semnificaţiei semnalizării rutiere şi a regulilor de circulaţie”, precum şi ale art. 47 din aceeaşi ordonanţă, potrivit cărora “Conducătorii vehiculelor care circulă din sensuri opuse trebuie să păstreze între vehicule o distanţă laterală suficientă şi să circule cât mai aproape de marginea din dreapta a benzii de circulaţie respective.” Încălcarea acestor norme rezultă atât din declaraţiile inculpatei, care a recunoscut pe tot parcursul procesului că a depăşit axului drumului cu aproximativ 20 de centimetri, precum şi din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, în cuprinsul căruia s-a reţinut că accidentul a avut loc la aprox. 0,2 m distanţă de axul drumului, pe banda de circulaţie a persoanei vătămate.

Mai mult, în raportul de expertiză tehnică s-a reţinut că persoana vătămată a încălcat prevederile OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, mai precis ale art. 41 alin. (1) referitoare la obligaţia de a circula pe partea dreaptă a drumului, cât mai aproape de marginea părţii carosabile şi ale art. 47 potrivit căruia “Conducătorii vehiculelor care circulă din sensuri opuse trebuie să păstreze între vehicule o distanţă laterală suficientă şi să circule cât mai aproape de marginea din dreapta a benzii de circulaţie respective”. De asemenea, corect s-a reţinut încălcarea de către persoana vătămată a dispoziţiilor art. 161 alin. (1) lit. r) din Regulamentul de aplicare a OUG nr. 195/2002, în conformitate cu care se interzice conducătorilor de biciclete să circule fără a purta îmbrăcăminte cu elemente fluorescent-reflectorizante, de la lăsarea serii până în zorii zilei sau atunci când vizibilitatea este redusă.

În acest context, s-a reţinut că atât inculpata, cât şi persoana vătămată, au contribuit la producerea rezultatului socialmente periculos, accidentul având loc din culpa comună a acestora.

Faţă de toate aceste aspecte, având în vedere şi concluziile raportului de expertiză, potrivit cărora, starea de pericol este generată prin nepăstrarea distanţei laterale de siguranţă la intersectare din partea celor doi conducători de vehicule implicaţi în accident, respectiv trecerea suspectei pe banda de circulaţie din sens invers, coroborat cu circulaţia victimei în aproprierea axului drumului; accidentul este generat de ambii conducători de vehicule (şi nu astfel cum a susţinut apărătorul ales al părţii civile, respectiv că faptul generator constă în pătrunderea inculpatei în sensul opus de mers); suspecta avea posibilitatea de evitare a accidentului prin: evitarea circulaţiei peste axul drumului, replierea pe banda de mers a autoturismului, la sesizarea victimei, circulaţia cu faza de întâlnire la sesizarea victimei iar victima A. avea posibilitatea de evitare a accidentului prin: evitarea circulaţiei în apropierea axului drumului şi rularea cât mai aproape de marginea drumului, aferentă benzii pe care circula, purtarea obligatorie a vestei reflectorizante pe timp de noapte (de asemenea, nu s-a putut reţine susţinerea părţii civile, prin avocat, în sensul că, nepurtarea vestei reflectorizante pe timp de noapte de către partea civilă nu duce la reţinerea unei culpe comune, întrucât, astfel cum s-a reţinut şi în raportul de expertiză, acest fapt ar fi putut conduce la prevenirea producerii accidentului având în vedere că inculpata ar fi putut-o observa în timp util pe partea civilă şi ar fi putut efectua manevre care să ducă la evitarea impactului) instanţa a apreciat că producerea accidentului ca urmare a încălcării obligaţiilor mai sus menţionate este imputabilă atât conducătorului auto, cât şi victimei, în proporţie de câte 50% fiecare.

În drept, în conformitate cu prevederile art. 1357 Cod civil, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, text de lege în raport de care instanţa a reţinut că pentru angajarea răspunderii civile delictuale a inculpatului, ca temei al obligării la plata unor despăgubiri, trebuie îndeplinite mai multe condiţii, respectiv existenţa unei fapte ilicite, prejudiciu, legătura de cauzalitate şi vinovăţia.

În speţă, instanţa a considerat că aceste condiţii sunt realizate, existând o faptă ilicită – infracţiunea de vătămare corporală din culpă săvârşită de inculpată, prejudiciul (95-100 zile de îngrijiri medicale şi sechele definitive care s-au agravat şi care determină o deficienţă funcţională medie cu incapacitate adaptativă de 50-55 %, aşa cum rezultă din Suplimentul la raportul de nouă expertiză medico-legală cu examinarea persoanei nr. 3886/A5/24/2017 avizat de către Comisiei de Avizare şi Control al Actelor Medico-Legale - filele 38-44), vinovăţia (culpă fără prevedere), legătura de cauzalitate (a rezultat din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză).

Astfel, art. 1381 Cod civil, prevede că orice prejudiciu (material sau moral rezultat din vătămarea integrităţii corporale) dă dreptul la reparaţie, care se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat.

În ceea ce priveşte întinderea reparaţiei, răspunderea delictuală a inculpatului este guvernată de principiul reparării integrale a prejudiciului produs prin infracţiune, prin urmare, despăgubirea acordată părţii civile trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat (damnum emergens), câştigul pe care în condiţii obişnuite partea civilă ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit (lucrum cessans).

În ceea ce priveşte suma pretinsă, de către partea civilă A., cu titlu de daune morale pentru suferinţele cauzate în urma incidentului, s-a reţinut că în absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a daunelor morale, acestea sunt stabilite de instanţa de judecată în raport de consecinţele negative suferite de victima agresiunii, importanţa valorilor lezate, gradul în care au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite, măsura în care a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională a victimei. Despăgubirile reprezentând daunele morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 2617 din 9 iulie 2009 - referitor la despăgubirile ce reprezintă daune morale -  a statuat că despăgubirile pentru daune morale se disting de cele pentru daune materiale prin faptul că acestea nu se probează, ci se stabilesc de instanţa de judecată prin evaluare. În acest scop, pentru ca evaluarea să nu fie una subiectivă ori pentru a nu se ajunge la o îmbogăţire fără just temei, în cazul infracţiunilor contra persoanei este necesar să fie luate în considerare suferinţele fizice şi morale susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârşită de inculpat, precum şi de toate consecinţele acesteia, aşa cum rezultă din actele medicale ori de alte probe administrate.

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală, prin Decizia nr. 1179 din 11 februarie 2011, referitor la acordarea daunelor morale, statuează principiul judecării în echitate.

Toate aceste criterii trebuie sa conducă la stabilirea unei sume care să reprezinte o justă şi reală despăgubire a părţii civile, cu efect de satisfacţie şi să nu reprezinte o sancţiune excesivă pentru autorul faptei prejudiciabile ori ca venituri necuvenite părţilor civile.

În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului poate avea doar un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate băneşte. În schimb, se poate acorda victimei o sumă de bani cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani, care îi permite să-şi aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. Ceea ce trebuie evaluat în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare.

Cu privire la constituirea de parte civilă formulată de partea civilă A., raportat la criteriile de stabilire a cuantumului daunelor morale pentru persoane păgubite prin accidente de circulaţie, astfel cum  se conturează ele din jurisprudenţa ICCJ şi a celorlalte instanţe, inclusiv a celor din raza Curţii de Apel Braşov, s-a constatat că daunele morale solicitate de partea civilă în sumă de 50.000 EURO sunt neproporţionale, însă suma de 36.000 Euro ar fi proporţională.

Astfel, raportat la circumstanţele particulare ale cauzei deduse judecăţii, s-a conturat amploarea consecinţelor generate de accidentul din data de 04.03.2017 faţă de victima A., relevate prin următoarele împrejurări: partea civilă a suferit leziuni grave care au necesitat un număr mare de îngrijiri medicale - 95-100 zile de îngrijiri medicale şi sechele definitive care s-au agravat şi care determină o deficienţă funcţională medie cu incapacitate adaptativă de 50-55 %, aşa cum rezultă din Suplimentul la raportul de nouă expertiză medico-legală cu examinarea persoanei nr. 3886/A5/24/2017 avizat de către Comisiei de Avizare şi Control al Actelor Medico-Legale - filele 38-44. Acelaşi raport atestă că persoana vătămată a fost internat în perioada 04-31.03.2017 (27 zile) cu diagnosticul de fractură 1/3 distală radius stâng, fracturi toracice, traumatism cranio-cerebral cu hemoragie subarahnoidiană, entorsă gravă genunchi stâng, imobilizare aparat gipsat. Plagă prin scalpare genunchi stâng, operată. Fractură 1/3 distală radius stâng. Multiple fracturi costale. Contuzie abdominală.

În Raportul de Expertiză Medico-Legală, identificat mai sus, s-a mai reţinut că partea civilă a fost internat şi în perioada 18.06.2019-19.06.2019 cu diagnosticul de factură radius stâng vicios consolidată, operată; intervenţie chirurgicală – rezecţia epifizei distale ulnare stângi şi s-a externat cu recomandările – pansamente locale la 2 zile, se scot firele la 14 zile postoperator, control clinic la 30 zile postoperator. Iar din examenul de specialitate ortopedie efectuat la data de 11.11.2020 a reieşit următoarele: cicatrici postoperatorii regiunea radio carpiană stângă şi a genunchiului stâng; instabilitate radio-carpiană stângă şi instabilitate complexă genunchi stâng. Radiografie – gonartroză stângă posttraumatică; radio – carpian stâng prezintă fractură epi-metafizară radius stâng operat, material de osteosinteză restant şi stare după rezecţie de cap ulnă stângă. După fractură epi-metafizară radius stâng, stare după rezecţie de cap ulnar stâng. Instabilitate complexă genunchi stâng prin leziune de ligamente încrucişate. La avansarea gonartozei, artroplastie totală de genunchi.

Pe baza documentelor medicale de la unităţile medicale în care a fost tratat A. şi pe baza reexaminării acestuia, s-a apreciat că se impune prelungirea numărului de îngrijiri medicale la 95-100 zile de îngrijiri medicale, având în vedere intervenţia chirurgicală efectuată în luna iunie 2019. De asemenea, s-a mai apreciat că, partea civilă prezintă sechele definitive care s-au agravat faţă de examinarea din 2017 şi care determină o deficienţă funcţională medie cu incapacitate adaptativă de 50-55 %, (a se vedea în acest sens Suplimentul la raportul de nouă expertiză medico-legală cu examinarea persoanei nr. 3886/A5/24/2017 avizat de către Comisiei de Avizare şi Control al Actelor Medico-Legale - filele 38-44).

Urmarea imediat produsă, în sensul transportării victimei în regim de urgenţă la sediul instituţiei medicale competente (a fost transportat cu ambulanţa la Spitalul […], unde a fost diagnosticat cu politraumatism prin accident rutier, suspect fractură membru superior stâng, plagă complicată genunchi stâng cu lipsă de substanţă, suspect fracturi costale, ulterior fiind transportat la Spitalul Judeţean C.– fila 40) pentru acordarea îngrijirilor de specialitate, reprezintă un aspect în raport de care poate fi evaluat şocul emoţional suferit în urma accidentului.

Cu privire la suferinţele fizice şi psihice încercate de către partea civilă, au fost audiaţi de către instanţă martorii G. (fila 78) şi F. (fila 79).

Astfel, martorul G. a precizat că, după ce a fost externat, A. a avut nevoie de îngrijire, nu a putut ieşi singur afară, ci doar însoţit de soţia sa, putea să meargă doar cu o cârjă, se plânge de dureri la mână şi la picior. De asemenea, acesta a mai arătat că, dacă anterior accidentului, partea civilă mergea la pescuit, la plimbare sau cu bicicleta, în prezent, după accidentul produs, aceasta nu mai poate face nimic din cele enumerate mai sus. Aceste aspecte au fost confirmate şi de martorul F..

Cu ocazia audierii sale (fila 77), partea civilă a arătat că, şi în prezent este îngrijit de către soţia sa întrucât a rămas cu sechele în urma producerii accidentului, ameţeşte, nu poate merge singur pe stradă, nu îşi poate mişca mâna iar cu piciorul merge cu dificultate. Totodată, partea civilă a mai arătat că după externare, 6 luni nu a putut ieşi afară iar în prezent nu mai poate desfăşura munci agricole şi mai simte dureri.

Din interpretarea datelor medicale inserate în cuprinsul rapoartelor de expertiză medico-legală, analizate în mod coroborat cu informaţiile furnizate de martorii audiaţi pe latură civilă, rezultă că viaţa persoanei vătămate a fost pusă în pericol, necesitând transfuzii în urma pierderii de sânge, partea civilă prezintă dureri în zona piciorului stâng şi a mânii stângi şi în prezent, a fost nevoită să folosească calmante pentru durerile suportate, având tulburări de somn, efectele în planul integrităţii şi sănătăţii corporale au fost grave şi îndelungate, presupunând spitalizare, imobilizare, investigaţii medicale numeroase, efort şi durere fizică intensă, neputinţa obiectivă de a funcţiona normal, sub toate aspectele. Iar în anul 2020, după aproximativ 3 ani de la momentul producerii accidentului, s-a constatat că prezintă deficienţă funcţională medie cu incapacitate adaptativă de 50-55 %.

Prin urmare, instanţa a constatat că partea civilă a fost afectată în dreptul ei la integritatea corporală, suferind fizic şi psihic pe durata recuperării care s-a prelungit foarte mult în timp având în vedere evoluţia nefavorabilă a leziunilor traumatice complexe suferite. Partea civilă, în vârstă de 63 ani la momentul săvârşirii faptei, a fost afectată în dreptul ei la o existenţă liniştită şi lipsită de evenimente de genul celor încercate şi expuse mai sus, astfel că se impune repararea prejudiciilor morale constând atât în dureri fizice, cât şi în suferinţe psihice, în funcţie şi de durata şi intensitatea acestora, ţinând cont de fracturile suferite, precum şi de continuarea consecinţelor acestor fapte asupra victimei.

În acelaşi timp, instanţa a avut în vedere şi dispoziţiile art. 1371 alin. (1) Cod civil în conformitate cu care în cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului  sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai de partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

De altfel, în cuprinsul Deciziei nr. 12/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unei chestiuni prealabile în materie penală, s-a statuat în sensul că: în situaţia în care, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 1371 alin. (1) Cod civil, există o vinovăţie comună a autorului infracţiunii şi a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporţională cu ponderea contribuţiei sale la producerea prejudiciului, culpa victimei nefiind de natură să înlăture obligaţia privitoare la compensarea prejudiciului suferit. Consecinţa aplicării acestei reguli are drept efect diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de făptuitor, acesta fiind responsabil numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. În ce priveşte fapta ilicită, aceasta este o condiţie a răspunderii civile reglementate în art. 1.357 alin. (1) din Codul civil, care trebuie analizată numai în persoana celui care cauzează altuia un prejudiciu, căci un comportament devine fapt ilicit doar dacă vatămă un drept subiectiv ori cel puţin un interes legitim şi serios al altuia. Prin urmare, ceea ce interesează este vinovăţia, sub forma intenţiei sau culpei, aşa cum sunt definite prin dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (3) din Codul civil, şi nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reţine existenţa unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanţul cauzal generator al prejudiciului şi care constituie o circumstanţă legală de diminuare a obligaţiei de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului.

În speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa a reţinut că, victima şi-a asumat riscul producerii unor consecinţe grave şi a contribuit în mod direct la producerea prejudiciului, cu o pondere de 50%, astfel că despăgubirile ce urmează a fi acordate vor fi diminuate în mod corespunzător.

Astfel, cu respectarea principiului reparaţiei echitabile şi proporţionale, reţinând o culpă a părţii civile în producerea accidentului în pondere de 50%, instanţa a admis în partea cererea formulată de partea civilă A. şi a acordat suma de 18.000 EURO, echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data plăţii, comunicat de Banca Naţională a României, reprezentând daune morale (constând în 50% din despăgubiri, corespunzător culpei inculpatului în producerea accidentului), sumă care este de natură a conferi un caracter rezonabil despăgubirilor în raport cu suferinţele pricinuite, de natură să realizeze o despăgubire justă şi integrală pentru partea civilă şi să conducă la alinarea suferinţelor fizice şi emoţionale puternic resimţite de aceasta în urma accidentului de circulaţie, fără să constituie în acelaşi timp o sursă de îmbogăţire fără justă cauză.

Referitor la daunele materiale solicitate de partea civilă, respectiv suma de 10.920,97 lei, constând în daune materiale şi suma de 1.000 lei pe lună, reprezentând prestaţia periodică viageră în urma reducerii capacităţii adaptive funcţionale a organismului, s-au reţinut următoarele aspecte:

Potrivit art. 1387 Cod civil, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condiţiile art. 1.388 şi 1.389, după caz, echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale.

În acest sens, instanţa a reţinut că victima care a suferit un prejudiciu corporal are dreptul să i se acorde o despăgubire care să acopere cheltuielile de îngrijirile medicală şi, dacă este cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă, precum şi orice alte prejudicii materiale – art. 1387 alin. (1) teza finală Cod civil. De asemenea, victima este în drept să primească şi compensarea economică a prejudiciului corporal cauzat prin vătămări ale sănătăţii sau integrităţii corporale, având drept consecinţă pierderea sau diminuarea temporară ori totală a capacităţii de muncă. 

Prin urmare, în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor materiale solicitate de partea civilă, reprezentând contravaloarea investigaţiilor medicale, a şedinţelor de fizioterapie efectuate, a medicamentelor, a deplasărilor la spital, a alimentelor corespunzătoare şi alte cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă (baston, orteze mână şi picior) instanţa a reţinut că, faţă de înscrisurile depuse la dosar (filele 33-308, 316-324 – dosar nr. 605/305/2020, filele 13-15, 59-76, 82-83 din prezentul dosar), aceste pretenţii au fost dovedite în cauză, constatându-se caracterul întemeiat al daunelor materiale solicitate, care urmează să fie încuviinţate astfel cum au fost solicitate diminuate cu 50%.

Cu privire la solicitarea părţii civile de a i se acorda suma de 1.000 lei pe lună, reprezentând prestaţia periodică viageră în urma reducerii capacităţii adaptative funcţionale a organismului, instanţa a reţinut că, în cauză nu s-a dovedit faptul că partea civilă a fost lipsită în urma accidentului de câştigul din muncă sau va fi împiedicată să dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă, acest câştig din muncă.

Totuşi, chiar dacă nu s-a produs o pierdere sau diminuare a veniturilor din muncă, ca urmare a diminuării unor aptitudini, pentru a căror compensare este necesar un efort suplimentar din partea victimei, instanţa a avut în vedere acest prejudiciu în cadrul cuantumului daunelor morale, prin urmare, va respinge această solicitare.

În ceea ce priveşte debitorul obligaţiei de plată, instanţa a avut în vedere că la momentul producerii accidentului, pentru autoturismul marca […] cu nr. de înmatriculare […], condus de inculpată, exista încheiată o poliţă de răspundere civilă auto (RCA), aspect ce rezultă din , astfel cum rezultă din cuprinsul poliţei de asigurare de răspundere civilă auto RCA seria [...] nr. [...], emisă de Societatea de Asigurare B., cu valabilitate de la 29.09.2016 şi până la 28.03.2017 (fila 57).

Având în vedere acest aspect, societatea de asigurare B. a fost introdusă în proces având calitate de parte responsabilă civilmente potrivit art. 86 din Codul de procedură penală care prevede că, persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente.

Prin urmare, conform art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România (forma în vigoare la data producerii accidentului): Asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund, în baza legii, faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil. Despăgubirile se acordă indiferent de locul în care au fost produse accidentele de vehicule, atât în timpul mersului, cât şi în timpul staţionării. Iar conform art. 50 din acelaşi act normativ: Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea sau distrugerea de bunuri. În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, iar pentru persoanele aflate în acel autovehicul, numai dacă acestea nu erau transportate în baza unui raport contractual existent cu deţinătorul vehiculului respectiv.

În cauza de faţă, instanţa a reţinut că valoarea despăgubirilor ce vor fi acordate părţii civile nu depăşeşte limita maximă a despăgubirilor de asigurare, stabilită prin Norma nr. 39/2016 privind asigurările auto din România, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 986 din 08 decembrie 2016, în vigoare la data producerii accidentului, care prevede în art. 12 alin. (2) lit. b) că, pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor păgubite, limita de despăgubire se stabileşte la un nivel de 5.000.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieței valutare la data producerii accidentului, comunicat de Banca Naţională a României.

Rezultă astfel că sumele acordate, cu titlu de prejudiciu suferit în urma accidentului, urmează a fi suportate exclusiv de partea responsabilă civilmente.

Pe cale de consecinţă, în baza art. 397 alin. (1) Cod de procedură penală coroborat cu art. 19 alin. (1), (2), (4) şi (5), art. 21 şi art. 26 Cod de procedură penală raportat la art. 1357 Cod civil, art. 1385 alin. (1), (2) şi (3) Cod civil, art. 1387 alin. (1) Cod civil, art. 1371 alin. (1) Cod civil şi în conformitate cu art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România (forma în vigoare la data producerii accidentului), cu referire la art. 86 Cod procedură penală, a admis, în parte, acţiunea civilă disjunsă din dosarul penal nr. […], având ca obiect pretenţii civile formulată de partea civilă A. şi, în consecinţă, a obligat asigurătorul-parte responsabilă civilmente Societatea de Asigurare B., să plătească în favoarea părţii civile A. suma de 18.000 EURO (în echivalentul în lei la cursul B.N.R. de la data plăţii), reprezentând 50% din despăgubiri, cu titlu de daune morale şi suma de 5.460,48 lei, reprezentând 50% din despăgubiri, cu titlu de daune materiale.

Privitor la acţiunea civilă formulată de unitatea sanitară Spitalul Judeţean de Urgenţă C., care s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 14.941,25 lei, reprezentând contravaloarea prestaţiilor medicale acordate părţii civile A., la care se adaugă şi dobânda legală, instanţa s-a raportat la prevederile cuprinse în art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, în vigoare la data săvârşirii faptei ilicite, respectiv data de 04.03.2017, potrivit cărora, persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane, precum şi daune sănătăţii propriei persoane, din culpă, răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată.

În cauză, sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a inculpatei şi cu privire la această parte civilă, respectiv, din analiza fişelor de decont de cheltuieli privind prestaţiile medicale acordate persoanei vătămate A. (filele 159-167 d.u.p.), s-a constatat că acestea au avut o valoare în cuantum total de 14.941,25 lei, însumând cheltuieli aferente spitalizării, hrană, medicamente, investigaţii medicale şi materiale sanitare, îngrijirile acordate persoanei vătămate aflându-se în legătură directă de cauzalitate cu accidentul de circulaţie produs în data de 04.03.2017.

În speţă, având în vedere cuantumul culpei de 50% reţinut în sarcina părţii civile A., despăgubirile în cuantum de 14.941,25 lei, solicitate de către această parte civilă, au fost reduse cu 50%, urmând a fi obligată partea responsabilă civilmente la plata sumei în cuantum de 7.470,62 lei către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă C..

În ceea ce priveşte obligarea părţii responsabile civilmente la plata dobânzii legale, instanţa a considerat că este întemeiat, întrucât, în lumina principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, persoana păgubită este îndreptăţită să pretindă atât repararea prejudiciului efectiv (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans), care, în cazul obligaţiilor băneşti, este prezumat de legiuitor, în conformitate cu prevederile  art. 1535  Cod civil, la nivelul dobânzii legale. Dobânda legală reprezintă un accesoriu inerent oricărei obligaţii pecuniare, astfel încât acordarea acestor dobânzi nu excede limitei fixate prin lege, ci răspunde exigenţei unei reparaţii integrale a prejudiciului bănesc.

Instanţa a reţinut incidenţa art. 1535 alin. (1) din Cod civil, potrivit căruia: „în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până la momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.”

Daunele-interese reprezintă despăgubirile în bani pe care debitorul este îndatorat să le plătească, în scopul reparării prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor. Creditorul nu este nevoit să facă dovada existenţei şi a întinderii prejudiciului cauzat prin întârzierea în executarea obligaţiei, întrucât art. 1535 alin. (1) teza I din Cod civil instituie prezumţia că, ori de câte ori un creditor a fost lipsit de folosinţa sumei de bani datorată de debitor, el a suferit un prejudiciu.

Acest drept este preluat şi de asigurător, neputându-se considera că în acest mod s-ar depăşi cadrul impus de art. 2210 din Codul civil, prin sintagma „în limitele indemnizaţiei plătite”, întrucât dobânda legală reprezintă un accesoriu inerent oricărei obligaţii pecuniare, astfel încât acordarea acestor dobânzi corespunzătoare indemnizaţiei de asigurare, nu excede limitei fixate prin lege, ci răspunde exigenţei unei reparaţii integrale a prejudiciului bănesc.

În consecinţă, cum în speţă datoria este una exprimată în bani, lichidă şi exigibilă, punerea în întârziere realizându-se chiar de la data săvârşirii faptei, în baza art. 397 alin. (1) Cod de procedura penală coroborat cu art. 19 alin. (1), (2), (4) şi (5), art. 21 şi art. 26 alin. (1) Cod de procedura penală raportat la art. 1357 Cod civil, art. 1371 alin. (1) Cod civil şi în conformitate cu art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România (forma în vigoare la data producerii accidentului), art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii (forma în vigoare la data producerii accidentului), cu referire la art. 86 Cod procedură penală, a admis, în parte, acţiunea civilă disjunsă din dosarul penal nr. [...], având ca obiect pretenţii civile formulată de partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă C., prin reprezentant legal D. şi, în consecinţă, a obligat partea responsabilă civilmente Societatea de Asigurare B., către aceasta la plata sumei de 7.470,62 lei, reprezentând 50% din contravaloarea prestaţiilor medicale acordate părţii civile A., la care se adaugă şi dobânda legală calculată de la data de 04.03.2017 şi până la plata integrală a debitului.

Cu privire la cheltuielile judiciare, faţă de soluţia pronunţată pe fondul cauzei, în baza art. 274 alin. (1) Cod de procedură penală, a obligat inculpata la plata sumei de 150 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat (cheltuieli generate de soluţionarea dosarului).

Potrivit art. 276 alin. (1) şi (2) Cod procedură penală, în caz de condamnare, renunţare la urmărirea penală, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat să plătească persoanei vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea, şi când acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa îl poate obliga pe inculpat la plata totală sau parţială a cheltuielilor judiciare. Având în vedere că partea civilă A. a apelat la serviciile unui avocat într-un proces penal declanşat şi ca efect al acţiunii inculpatei, instanţa a apreciat că se impune obligarea, în temeiul art. 50 din Legea nr. 136/1995, părţii responsabile civilmente Societatea de Asigurare B. la plata cheltuielilor judiciare către partea civilă A. în cuantum de 3.000 lei, reprezentând onorariu avocaţial, dovedite prin înscrisurile de la filele 69-72.

Împotriva  acestei sentinţe penale a formulat apel în termen legal partea civilă A., care a criticat soluţia primei instanţe considerând-o netemeinică în ceea ce priveşte suportarea a doar 50 % din despăgubiri de către partea responsabilă civilmente B., întinderea daunelor morale acordate de doar 18.000 euro, precum şi respingerea pretenţiei sale de obligare a părţii responsabile civilmente la plata sumei de 1000 lei/lună, reprezentând prestaţie periodică viageră deşi a fost dovedit prin rapoartele medico-legale că, urmare a accidentului rutier i-a fost redusă în mod definitiv capacitatea adaptativă a organismului, rămânând invalid.

În dezvoltarea motivelor de apel, partea civilă prin avocat ales a solicitat admiterea în totalitate a acţiunii civile pe care a exercitat-o, susţinând în esenţă următoarele: că partea responsabilă civilmente are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 1 din 15 februarie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea recursului în interesul legii; că instanţa de fond a stabilit în mod greşit întinderea culpei concurente la producerea accidentului rutier de 50% a părţii civile, fără însă a motiva concluzia la care a ajuns pe fondul imposibilităţii de a se stabili faptul generator al accidentului care în opinia sa este fapta inculpatei constând în depăşirea axului drumului şi pătrunderea pe contrasens, solicitând în consecinţă reţinerea unei culpe concurente de 5% victima şi 95% inculpata; că instanţa de fond a stabilit în mod greşit întinderea prejudiciului moral suferit de partea civilă raportat la consecinţele pe care le-a suportat în urma accidentului rutier, respectiv suportarea unor intervenţii chirurgicale, dureri neimaginabile, schimbarea modului de viaţă şi suferirea unor sechele definitive. Partea civilă a mai solicitat obligarea societăţii de asigurări la plata sumei de 1000 lei/lună cu titlu de prestaţie periodică viageră justificată de pierderea capacităţii de muncă şi raportat la dispoziţiile art. 1386 Cod civil, art. 1387 alin. 1 Cod civil, art. 1391 alin. 1 Cod civil. A mai arătat că faţă de limitele de despăgubire stabilite de ASF Romania pentru anul 2017, dar, mai ales, faţă de suferinţele sale, prin solicitarea făcută nu urmăreşte o îmbogăţire fără just temei, ci doar o reparare integrală a prejudiciului produs.

În susţinerea orală a motivelor de apel, în faţa instanţei, partea civilă prin apărător ales a mai solicitat cu privire la primul motiv de apel să se stabilească o culpă de participare concurentă a acesteia la producerea accidentului de 5% în urma analizei expertizei tehnice efectuată în cauză, având în vedere şi declaraţia inculpatei care a relatat că a observat că din sens opus circula o persoană pe bicicletă ce avea o lampă cu lumina albă îndreptată înainte la nivelul capului, precum şi că pe sensul său de mers nu a existat un marcaj lateral, şi chiar dacă a circulat aproape de axul drumului, culpa sa este minoră. Cu privire la prestaţia periodică solicitată, a mai precizat că aceasta nu este o despăgubire materială, prin lipsa unui câştig, ci o despăgubire morală justificată de sechele permanente care în continuare îi produc părţii civile suferinţe.

Împotriva aceleiaşi hotărâri a formulat apel în termen legal şi partea responsabilă civilmente B.

În dezvoltarea motivelor de apel, partea responsabilă civilmente a solicitat admiterea apelului său, desfiinţarea sentinţei atacate şi, urmare a rejudecării cauzei, admiterea în parte a acţiunii civile formulate de A. şi diminuarea sumelor acordate de către prima instanţă cu titlu de daune morale, precum şi respingerea solicitării unităţii sanitare constituită parte civilă de obligare a sa la plata dobânzii legale aferente debitului principal, raportat la următoarele: procentul de culpă reţinut în mod corect de prima instanţă de 50% care revine fiecărei persoane implicate în accidentul rutier; în cauză nu s-a dovedit faptul că partea civilă a fost lipsită în urma accidentului de câştigul din muncă sau că va fi împiedicat să dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă, acest câştig,  prima instanţă respingând în mod întemeiat solicitarea achitării către partea civilă a unei prestaţii periodice viagere în cuantum de 1000 lei/lună, şi arătând că acest prejudiciu este înglobat în daunele morale acordate; părţii civile i s-a făcut o ofertă amiabilă de despăgubire pentru daunele morale şi materiale suferite de aceasta în cuantum de 69.000 de lei, ofertă care a fost refuzată, însă această suma înaintată de asigurător este apreciată de acesta din urmă ca fiind suficientă pentru îndeplinirea scopurilor statuate în jurisprudenţă, fiind totodată proporţională cu gravitatea consecinţelor nefavorabile suferite de partea civilă în urma accidentului, solicitând astfel reducerea daunelor morale la limita ofertei făcute pentru rezolvarea amiabilă; în privinţa obligării la plata dobânzii legale de la data de 04.03.2017, partea responsabilă civilmente a apreciat că deşi creanţa părţii civile s-a născut încă de la momentul producerii accidentului, sau imediat după, prin prestarea de servicii medicale, caracterul cert al datoriei, respectiv întinderea acesteia, se va dobândi abia la momentul stabilirii de către instanţă, cu caracter definitiv, a procentului de culpă şi a modalităţii de răsfrângere a acestuia asupra pretenţiilor formulate în dosar, doar de la acel moment cunoscându-se întinderea obligaţiilor asigurătorului şi a părţii civile.

Împotriva aceleiaşi sentinţe penale a formulat apel la data de 06.05.2021 (f. 17 dos. apel) şi partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă C.  prin reprezentant legal prin care a solicitat obligarea părţii responsabile civilmente SC B. la plata integrală a sumei de 14.941,52 lei plus dobânda legală calculată până la plata integrală a sumei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor ocazionate cu îngrijirile acordate numitului A. în urma unei accidentului rutier provocat de numita E. în data de 04.03.2017, susţinând în esenţă că în urma accidentului rutier provocat de E., a rezultat vătămarea corporală a numitului A. acestuia acordându-i-se îngrijiri medicale de către unitatea spitalicească, şi că, raportat la dispoziţiile art. 320 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, precum şi la faptul că la data producerii accidentului numita E. deţinea poliţă de asigurare RCA, potrivit legislaţiei în materie, asigurătorului de răspundere civilă obligatorie îi incumbă o obligaţie legală şi deopotrivă convenţională de repare a prejudiciului cauzat prin infracţiune. Astfel, instanţa de fond în mod eronat a dispus admiterea numai în parte a acţiunii civile a spitalului. Partea civilă a considerat că sunt îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale în cauză şi în consecinţă se impune obligarea B. la plata integrala a sumei de 14.941, 52 lei plus dobânda legală calculată până la plata integrală a sumei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor ocazionate cu îngrijirile medicale acordate numitului A..

În apel s-au depus înscrisuri în circumstanţierea situaţiei medicale actuale a părţii civile A..

Analizând apelurile declarate de partea civilă A., de partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă C., precum şi de partea responsabilă civilmente SC B., prin prisma motivelor invocate, precum şi în conformitate cu dispoziţiile art. 417 Cod de procedură penală, Curtea constată următoarele:

Apelul formulat în cauză de partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă C. a fost înaintat Judecătoriei Sfântu Gheorghe în data de 06.05.2021 (f. 17 dos. apel). Faţă de data la care s-a efectuat comunicarea minutei sentinţei penale nr. 53/2021 către această parte civilă, respectiv data de 19.03.2021 (f. 111 dos. fond), raportat la prevederile art. 410 alin. 1 Cod de procedură penală, forma în vigoare la acea dată, care prevede că pentru procuror, persoană vătămată şi părţi, termenul de apel este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, şi curge de la comunicarea minutei, în temeiul art.421 pct.1 lit. a Cod procedură penală apelul părţii civile Spitalul Judeţean de Urgenţă C. va fi respins ca tardiv.

Sub aspectul temeiului legal în care a fost antrenată răspunderea asigurătorului RCA – parte responsabilă civilmente - B. – Curtea arată ca la data producerii accidentului, respectiv 04.03.2017, era în vigoare Ordonanţa de Urgenţă  nr. 54/2016 din 14 septembrie 2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie prin care s-a abrogat Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.

În acest context, Curtea apreciază că în privinţa obligării asigurătorului RCA – parte responsabilă civilmente în proces - B. la plata prejudiciilor rezultate în urma producerii accidentului din data de 04.03.2017 în conformitate cu proporţia de culpă stabilită în sarcina inculpatei E. nu sunt incidente prevederile art. 49 şi art. 50 din Legea nr.136/1995, cum greşit a reţinut prima instanţă, ci cele ale OUG nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, după cum urmează:

Art. 11

(1) În baza aceleiaşi prime, valabile pe întreg teritoriul statelor membre, asigurarea RCA acoperă prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi tramvaie.

(2) Asigurătorul RCA acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de aceştia în procesul civil, în conformitate cu:

a) nivelul minim impus de legislaţia statului membru al Uniunii Europene, ale statelor părţi la Acordul privind Spaţiul Economic European pe teritoriul căruia s-a produs accidentul sau la nivelul prevăzut în legislaţia din România în cazul în care acesta din urmă este mai mare;

b) nivelul minim impus de legislaţia din România, în cazul în care persoanele prejudiciate sunt cetăţeni ai unor state membre ale Uniunii Europene, ale statelor părţi la Acordul privind Spaţiul Economic European, în timpul unei călătorii ce leagă direct două teritorii în care se aplică Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, dacă nu există birou naţional auto competent pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.

(3) Despăgubirile se acordă în cuantum egal cu întinderea prejudiciului până la limita maximă de răspundere a asigurătorului RCA care este egală cu valoarea cea mai mare dintre limita de răspundere prevăzută în legislaţia aplicabilă, potrivit prevederilor alin. (2), şi cea prevăzută în contractul RCA.

Art. 12

(1) Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile dovedite suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat.

(2) Fără a se depăşi limitele de răspundere prevăzute în contractul RCA, potrivit art. 7 alin. (5) şi (6) şi în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a contractului RCA, asigurătorul RCA acordă despăgubiri în bani pentru:

a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial;

d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana prejudiciată sau cheltuieli aferente în cazul soluţionării alternative a litigiului dacă soluţia este favorabilă persoanei prejudiciate;

Art. 14

(1) În situaţia în care persoana prejudiciată a contribuit, din culpă, la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ţinut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă; în astfel de situaţii întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi cea constatată prin orice mijloc de probă.

(2) În situaţia în care nu se poate stabili întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în cote egale, în raport cu numărul părţilor implicate în accident, fiecare parte având dreptul la despăgubire în proporţia în care nu s-a făcut răspunzătoare de producerea accidentului.

Prin sentinţa penală nr. 167/2020 din 22 octombrie 2020, pronunţată în dosarul penal nr. […] al Judecătoriei Sfântu Gheorghe, s-a dispus amânarea aplicării pedepsei de 9 (nouă) luni închisoare stabilită faţă de inculpata E. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) Cod penal raportat la art. 194 alin. (1) lit. e) Cod penal constând în aceea că, la data de 04.03.2017, în jurul orei 05:00, în timp ce conducea autoturismul marca […] cu nr. de înmatriculare […] pe Drumul Judeţean xxx dinspre localitatea […] spre oraşul […], în zona km. 23+600m, urmare a nerespectării obligaţiei legale de a circula cât mai aproape de marginea dreaptă a carosabilului, depăşind axul drumului, a acroşat persoana vătămată A. care circula cu bicicleta din sens opus, fără a respecta obligaţia legală de a circula cât mai aproape de marginea drumului şi fără a purta vestă reflectorizantă, persoanei vătămate fiindu-i produse leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 95-100 zile îngrijiri medicale şi care au pus în primejdie viaţa acestuia.

Prin sentinţa penală susmenţionată, prin care s-a soluţionat latura penală a cauzei, s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat o culpă comună a inculpatei E. şi a persoanei vătămate A. în producerea accidentului, în sensul că inculpata se face vinovată de nerespectarea prevederilor art. 41 alin. 1 şi art. 47 din O.U.G. nr. 195/2002, iar persoana vătămată A. de nerespectarea dispoziţiilor art. 41 alin. 1, art. 47 din O.U.G. nr. 195/2002, precum şi ale art. 161 alin. 1 lit. r) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002.

Instanţa de prim grad jurisdicţional care a soluţionat latura civilă a cauzei prin sentinţa nr. 53/2021 şi împotriva căreia au fost declarate apelurile ce fac obiectul prezentului dosar a apreciat în mod corect pe baza probelor aflate la dosarul cauzei, respectiv declaraţia persoanei vătămate A. dată în faza de urmărire penală, a declaraţiei inculpatei E. dată în faza de urmărire penală în calitate de suspectă, procesul verbal de cercetare la faţa locului şi planşele fotografice aferente, raportul de expertiză tehnică nr. 811/19.04.2018 întocmit în cauză, că producerea accidentului ca urmare a încălcării obligaţiilor mai sus menţionate este imputabilă atât conducătorului auto, cât şi victimei, în proporţie de câte 50% fiecare.

Partea civilă A. a criticat soluţia instanţei de fond sub acest aspect arătând că accidentul de circulaţie nu s-ar fi produs dacă inculpata nu ar fi pătruns pe contrasens, considerând că aceasta ar fi fost cauza determinantă a evenimentului rutier. Astfel, a solicitat ca instanţa de apel să stabilească o culpă concurentă de 5% victima şi 95% inculpata. Însă, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, din concluziile finale ale raportului de expertiză tehnică nr. 811/19.04.2018 întocmit în cauză reiese că starea de pericol a fost generată de nepăstrarea distanţei laterale de siguranţă la intersectare din partea celor doi conducători de vehicule implicaţi în accident, respectiv trecerea inculpatei pe banda de circulaţie din sens invers, coroborat cu circulaţia victimei în aproprierea axului drumului, astfel că accidentul a fost generat de ambii conducători de vehicule.

Aşa cum s-a arătat mai sus, persoana vătămată a contribuit la producerea accidentului auto din care a rezultat vătămarea sa prin încălcarea următoarelor normele legale:

Art. 41 alin. 1 din O.U.G nr. 195/2002:

(1) Vehiculele şi animalele, atunci când circulă pe drumurile publice pe care le este permis accesul, trebuie conduse pe partea din dreapta a drumului public, în sensul de circulaţie, cât mai aproape de marginea părţii carosabile, cu respectarea semnificaţiei semnalizării rutiere şi a regulilor de circulaţie.

Art. 47 din O.U.G nr. 195/2002:

Conducătorii vehiculelor care circulă din sensuri opuse trebuie să păstreze între vehicule o distanţă laterală suficientă şi să circule cât mai aproape de marginea din dreapta a benzii de circulaţie respective.

Art. 161 alin. 1 lit. r) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice:

(1) Se interzice conducătorilor de biciclete sau de mopede:

r) să circule fără a purta îmbrăcăminte cu elemente fluorescent-reflectorizante, de la lăsarea serii până în zorii zilei sau atunci când vizibilitatea este redusă;

Se observă că legiuitorul, prin modul de formulare a acestor dispoziţii legale, a înţeles să le confere acestora un caracter imperativ. Astfel, participanţii la trafic sunt obligaţi să respecte aceste norme în vederea desfăşurării în condiţii de siguranţă a deplasărilor pe drumurile publice. Or, partea civilă A., aşa cum s-a stabilit prin sentinţa penală nr.167/22.10.2020 a Judecătoriei Sfântu Gheorghe, nu a respectat niciuna dintre dispoziţiile legale indicate anterior.

Astfel, partea civilă avea obligaţia de a circula cât mai aproape de marginea din dreapta a sensului său de mers, însă prin raportul de expertiză tehnică s-a stabilit că locul impactului se situează la cca. 0,2 metri de axa drumului, în condiţiile în care lăţimea drumului în zona în care s-a produs accidentul este de cca. 5,80 m, respectiv lăţimea benzilor este de aproximativ 2,9 m. Aşadar, apărarea părţii civile conform căreia nu a existat un marcaj lateral pe drumul public şi că astfel nu i se poate imputa faptul că la momentul producerii accidentului nu ar fi nesocotit aceste însemne ale drumului nu poate fi primită întrucât, chiar în absenţa unui astfel de marcaj, se poate aprecia care este marginea din dreapta a benzii, obligaţia participantului la trafic fiind aceea de a rula cât mai aproape de această margine a drumului. Din datele raportului de expertiză tehnică reiese că locul impactului este situat la aproximativ 0,2 metri de axa drumului, adică la 2,7 metri de marginea din dreapta a drumului, pe sensul de mers al părţii civile A.. Aşadar, fără a exclude procentul de culpă a inculpatei E. în producerea accidentului aşa cum a fost deja stabilit, se poate afirma că dacă partea civilă şi-ar fi respectat obligaţia de a circula cât mai aproape de marginea din dreapta a drumului, accidentul nu s-ar fi produs.

Mai departe, în ceea de priveşte încălcarea prevederilor art. 161 alin. 1 lit. r) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, partea civilă A. s-a apărat susţinând că avea o lampă cu lumină albă la nivelul capului îndreptată înainte, aspect relatat şi de inculpată în declaraţia sa. În primul rând, norma legală încălcată dispune în mod clar ce tip de echipament trebuie să fie purtat de către conducătorii de biciclete sau mopede, respectiv îmbrăcăminte cu elemente fluorescent-reflectorizant. Astfel purtarea lămpii cu lumină albă la nivelul capului de către partea civilă nu poate fi considerat echipament corespunzător în sensul dispoziţiilor art. 161 alin. 1 lit. r). În al doilea rând, în raportul de expertiză tehnică se arată cu titlu de Notă că lumina purtată de victimă pe cap nu este interzisă, dar este ineficientă, luminând cu intermitenţe, datorită mişcării capului (v. privirea înapoi, în lateral etc.) şi că în situaţia dată purtarea vestei reflectorizante favoriza observarea din timp a victimei, mărindu-se spaţiul şi timpul disponibile pentru manevre de evitare din partea suspectei.

Concluzionând, sub aspectul stabilirii procentului de culpă concurentă, instanţa de prim grad jurisdicţional în mod judicios a stabilit că atât inculpata E., cât şi partea civilă A. au o culpă comună în producerea accidentului din care a rezultat vătămarea părţii civile, în procent de 50% fiecare, întrucât accidentul nu s-ar fi produs dacă inculpata nu ar fi pătruns pe contrasens, dar, totodată, accidentul nu s-ar fi produs nici dacă partea civilă A. ar fi respectat normele legale menţionate mai sus.

Partea civilă A. a criticat hotărârea primei instanţe şi sub aspectul daunelor morale acordate în cauză, considerând că instanţa de fond le-a cuantificat în mod greşit la suma de 18.000 de euro raportat la suferinţele şi consecinţele pe care accidentul le-a avut asupra sa.

În ceea ce priveşte daunele morale, având în vedere precizările anterioare despre legea aplicabilă în cauză, respectiv OUG nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, Curtea apreciază că instanţa de fond s-a raportat în mod corect la prevederile Codului civil, respectiv art. 1357, art. 1381, art. 1371 alin. 1, 1385, 1387, precum şi la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, partea civilă A. fiind îndreptăţită, în raport cu procentul de culpă reţinut în sarcina inculpatei în producerea accidentului, la plata de despăgubiri cu titlu de daune morale. Aşa cum a învederat şi instanţa de prim grad jurisdicţional, în lipsa unor criterii legale pe baza cărora să se poată cuantifica în mod obiectiv daunele morale, stabilirea cuantumului acestor daune este lăsată la aprecierea instanţei care trebuie să efectueze o evaluare obiectivă a suferinţelor fizice şi morale cauzate părţii vătămate şi a consecinţelor pe care fapta ilicită le-a avut asupra acesteia. Daunele morale acordate nu pot să acopere în integralitate prejudiciul de această natură suferit de persoana lezată întrucât acesta vizează atingerea unor drepturi personale nepatrimoniale, imateriale. Aşadar despăgubirea bănească acordată în acest caz nu poate decât să aducă alinare persoanei lezate, să îi uşureze situaţia, să îi dea o anumită compensaţie pentru urmările nefaste pe care fapta ilicită le-a avut asupra sa.

Cu toate acestea, aşa cum a arătat şi instanţa de fond, cuantificarea daunelor morale trebuie să se realizeze de către instanţa chemată să soluţioneze cauza cu respectarea principiul proporţionalităţii şi justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate, întrucât doar astfel se poate realiza o compensare echitabilă fără a se ignora natura valorilor atinse, fără a se constitui în temei al îmbogăţirii fără justă cauză.

De aceea, în concret, sub aspectul consecinţelor pe care accidentul rutier din data de 04.03.2017 le-a avut asupra părţii civile A., Curtea consideră că prima instanţă a reţinut în mod corect în baza probatoriului administrat în cauză, suferinţele fizice şi psihice prin care partea civilă a trecut, precum şi modul în care i-a fost afectat dreptul la o existenţă liniştită, însă suma stabilită cu titlu de daune morale de către instanţa de fond nu are caracter îndestulător în raport cu faptul că sănătatea i-a fost foarte grav afectată, viaţa i-a fost pusă în pericol, a fost supusă unor intervenţii chirurgicale şi a necesitat transfuzii în urma pierderilor de sânge, pentru multiplele leziuni corporale suferite şi care au fost de o gravitate ridicată (fractură 1/3 distală radius stâng, fracturi toracice, traumatism cranio-cerebral cu hemoragie subarahnoidiană, entorsă gravă genunchi stâng, plagă prin scalpare genunchi stâng, multiple fracturi costale, contuzie abdominală) s-a acordat un număr mare de zile de îngrijiri medicale, respectiv 95-100 de zile, că partea civilă A., în urma leziunilor traumatice suferite în cadrul evenimentului rutier din 04.03.2017, prezintă sechele definitive care s-au agravat faţă de examinarea din 2017 (instabilitate complexă genunchi stâng, gonartroză genunchi stâng) şi care determină o deficienţă funcţională de medie cu incapacitate adaptativă de 50 – 55%, după cum se arată în concluziile suplimentului la raportul de nouă expertiză medico-legală cu examinarea persoanei nr. 3886/A5/24/2017. Faţă de efectele negative importante din perspectiva integrităţii şi sănătăţii corporale care continuă să influenţeze viaţa de zi cu zi a părţii civile, aceasta având dureri, şchioapătă, o perioadă de cca. 6 luni de la externare nu a putut ieşi din casă decât însoţit de soţie, îşi desfăşoară anumite activităţi cu dificultate sau este chiar în imposibilitate de a desfăşura alte activităţi (activităţi agricole, treabă în gospodărie, mersul pe bicicletă şi la pescuit), aspecte ce reies din declaraţiile martorilor G. şi F. şi din declaraţia părţii civile dată în faza de judecată, Curtea, reevaluând aceste împrejurări, apreciază valoarea prejudiciului de natură morală la suma de 50.000 Euro, iar în raport cu procentul de culpă în producerea accidentului stabilit în sarcina părţii civile A., respectiv de 50%, acordarea sumei de 25.000 Euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data plăţii, comunicat de Banca Naţională a României, reprezentând daune morale, este de natură a compensa consecinţele negative suferite în plan psihic şi afectiv, fără a constitui o îmbogăţire fără justă cauză. Aşa fiind, în temeiul art.421 pct.2 lit. a Cod de procedură penală va fi admis apelul părţii civile A. în ceea ce priveşte solicitarea de majorare a cuantumului fix al daunelor morale, iar în consecinţă, criticile din apelul părţii responsabile civilmente B., referitoare la caracterul disproporţionat al sumei stabilite de prima instanţă cu titlu de daune morale, apar ca nefondate şi se impun a fi respinse.

Cu privire la cel de al treilea motiv de apel al părţii civile A. referitor la acordarea unei despăgubiri sub formă de prestaţie periodică, se constată că prima instanţă a analizat corect această cerere în lumina prevederilor art.1387 Cod civil, referitoare la posibilitatea acordării unei prestaţii băneşti periodice ca urmare a diminuării câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În constituirea de parte civilă (f.30 dosar nr. […]) nu s-a făcut trimitere la vreun temei de drept al pretenţiilor solicitate cu acest titlu, doar în concluziile scrise depuse la prima instanţă fiind indicate prevederile art.1381, 1386 al.1, 3, art.1387 al.1 şi art.1391 al.1 Cod civil. În motivarea scrisă a apelului, partea civilă a precizat că solicită această prestaţie periodică urmare a pierderii capacităţii de muncă, suferind o deficienţă funcţională medie şi o incapacitate adaptivă de 50-55%, sechele care îl pun în incapacitate de a mai presta activităţi fizice în gospodărie şi în afara acesteia; de asemenea, dacă anterior putea să muncească şi să îşi suplimenteze veniturile, acum nu mai poate face acest lucru.

Este evident că partea civilă a avut în vedere, prin cererea de acordare a prestaţiei periodice, o compensare a câştigurilor din muncă pe care susţine că le obţinea anterior accidentului rutier, iar în prezent nu le mai poate obţine, o acoperire aşadar a unei diferenţe de venituri, solicitarea sa având natura unor daune materiale.

Contrar motivării apelului, în concluziile orale asupra apelului, apărătorul părţii civile a susţinut că aceste pretenţii ar reprezenta o despăgubire morală, nu materială, întemeiată pe dispoziţiile art.1386 alin.3 Cod civil. Aceste prevederi sunt în sensul că, dacă prejudiciul are un caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub formă de prestaţii periodice, dar ele nu pot fi disociate de conţinutul art.1387 al.1 Cod civil, la care partea civilă a făcut constant trimitere atât în faţa primei instanţe, cât şi în apel, prestaţia periodică având în mod clar natura unor daune materiale, fiind vorba de acordarea unei despăgubiri, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, care trebuie să cuprindă echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă, iar în afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale.

În consecinţă, prestaţia periodică cerută de partea civilă nu poate fi analizată ca şi daună morală, ci doar de natură materială, prin prisma criteriilor precizate de art.1387 şi 1388 Cod civil, care presupun o evaluare a veniturilor din muncă pe care partea prejudiciată le obţinea sau le-ar fi putut obţine anterior faptei, a cheltuielilor de îngrijire medicală şi a celor cauzate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit. În cauză nu s-a dovedit un cuantum al câştigurilor de care partea civilă ar fi fost lipsită în urma accidentului, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă, iar cheltuielile cu îngrijirea medicală şi cele ocazionate de sporirea nevoilor de viaţă (baston, orteze mână şi picior) au fost incluse în daunele materiale corect acordate de prima instanţă. Pe de altă parte, Curtea arată că la momentul aprecierii globale a cuantumului daunelor morale acordate în cauză, aşa cum a arătat şi instanţa de fond, s-au avut în vedere atât situaţia medicală actuală a părţii civile, cât şi diminuarea capacităţii de muncă, suferinţele morale continue şi viitoare ale părţii civile, inclusiv cele generate de restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială (îngrijirile din partea soţiei, mersul la pescuit, cu bicicleta), fiind aplicate corect şi prevederile art.1391 alin.1 Cod civil. În consecinţă, în considerarea celor expuse mai sus, solicitarea părţii civile A. de a-i fi acordată o prestaţie periodică viageră urmează a fi respinsă.

 Mai departe, analizând cel de-al doilea motiv de apel al părţii responsabile civilmente SC B. care vizează netemeinicia obligării sale la plata dobânzii legale către partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă C. calculată de la data de 04.03.2017 şi până la plata integrală a debitului, Curtea apreciază că instanţa de fond a stabilit în mod corect faptul că partea responsabilă civilmente datorează unităţii sanitare despăgubiri în cuantum de 7.470,62 lei având în vedere procentul de culpă stabilit în sarcina inculpatei E., respectiv 50%, la care se adaugă dobânda legală. Însă, instanţa de fond a apreciat în mod greşit momentul de la care începe să curgă dobânda legală în cauză din următoarele considerente:

Dreptul unităţii sanitare de a fi despăgubită pentru cheltuielile efectuate pentru îngrijirea medicală a victimei unui accident rutier rezidă în dispoziţiile art. 320 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 republicată privind reforma în domeniul sănătăţii. În cauză, forma care era în vigoare la momentul producerii accidentului prevedea că persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane, precum şi daune sănătăţii propriei persoane, din culpă, răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. (…)

În ceea ce priveşte raportul dintre asigurătorul de răspundere civilă auto şi asigurat, prin Decizia nr. 1/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a stabilit că în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitatea de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

Daunele interese moratorii sunt despăgubirile în bani care reprezintă echivalentul prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării obligaţiei de către debitor. Aşadar acestea sunt o formă de sancţionare a debitorului pentru neexecutarea la scadenţă a obligaţiei.

Prejudiciul cauzat unităţii sanitare, născându-se pe tărâmul răspunderii civile delictuale, dă dreptul la reparaţie din ziua cauzării prejudiciului, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1381 Cod civil, iar obligaţia de plată este scadentă din acelaşi moment, debitorul fiind de drept pus în întârziere potrivit art. 1523 alin. 2 lit. e Cod civil (debitorul se află de drept pus în întârziere atunci când obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale). În acest context, daunele moratorii, astfel cum sunt reglementate de art.1535 al.1 Cod civil (în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii) ar începe să curgă de la data săvârşirii faptei ilicite. Însă, în acest caz, momentul producerii prejudiciului în ceea ce îl priveşte pe furnizorul de servicii medicale nu poate fi identic cu momentul săvârşirii faptei ilicite, decât dacă asistenţa medicală ar fi fost acordată în totalitate în chiar ziua producerii accidentului rutier, căci în caz contrar s-ar ajunge la soluţia injustă şi chiar absurdă în care daunele moratorii ar începe să curgă mai înainte de a fi efectuate în concret cheltuielile de asistenţă medicală. În situaţia când serviciile medicale se acordă pe o perioadă mai îndelungată de timp, cum este şi cazul părţii civile A., internată în cadrul Spitalului Judeţean de Urgenţă C. în intervalul 04-31.03.2017, scadenţa obligaţiei de plată a prejudiciului nu poate fi data de 04.03.2017, cum greşit a apreciat prima instanţă, deoarece la acea dată se efectuaseră doar o mică parte din totalul cheltuielilor pretinse conform constituirii de parte civilă.

Curtea apreciază totodată că în situaţia accidentelor de circulaţie soldate cu vătămări corporale, în baza dispoziţiilor legale cu titlu de norme speciale incidente în materie, anterior enunţate, ale art.1349, art.1357 şi urm. Cod civil, precum şi ale art.86 Cod de procedură penală, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr.1/2016 a ÎCCJ – RIL, asigurătorul preia obligaţia de dezdăunare a părţii prejudiciate pentru prejudiciile dovedite suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, cu condiţia constatării întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale faţă de autorul accidentului.

Prin dispoziţiile art.16 din OUG nr.54/2016, aplicabilă la momentul producerii accidentului, s-a stabilit că, urmare a producerii unui accident de vehicule, asiguratul notifică asigurătorul RCA cu privire la aceasta, furnizează asigurătorului RCA informaţii cu privire la cauzele şi împrejurările producerii accidentului, documentele necesare instrumentării cazului şi înştiinţează asigurătorul RCA cu privire la faptul că partea prejudiciată a solicitat despăgubirea de la acesta sau că partea prejudiciată şi-a exercitat dreptul de a fi despăgubită prin înaintarea unei cereri către o instanţă judecătorească sau către o altă autoritate, în situaţia în care contractantul ia cunoştinţă despre acest lucru.

După cum se poate observa, lucru absolut firesc şi logic până la urmă, asigurătorul RCA ia la cunoştinţă de producerea accidentului şi de formularea unei cereri în despăgubire doar în urma unei notificări, nefiind el autorul faptei ilicite delictuale. Pe cale de consecinţă, în acest caz particular, Curtea consideră că în privinţa asigurătorului RCA nu sunt incidente dispoziţiile art.1523 al.2 lit. e Cod civil, iar acesta nu poate fi considerat de drept în întârziere de la data producerii evenimentului asigurat. Pentru a aprecia aşadar că asigurătorul RCA nu şi-a onorat la scadenţă obligaţia de despăgubire, ceea ce ar îndreptăţi creditorul să pretindă daune interese moratorii, trebuie stabilit în primul rând la ce moment a devenit opozabilă asigurătorului obligaţia de plată.

În acest sens, la art.21 alin. 4 din OUG nr. 54/2016 s-a stipulat că în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori de deces rezultate în urma unui accident de vehicule, stabilirea despăgubirii se realizează pe cale amiabilă şi/sau pe cale judecătorească.

În vederea declanşării procedurii amiabile, art. 17 din OUG nr. 54/2016 prevedea că:

Asiguratul transmite părţii prejudiciate, la cererea acesteia, informaţiile necesare pentru formularea pretenţiilor de despăgubire, în special:

a) numele, prenumele şi adresa persoanei care a condus vehiculul asigurat în momentul producerii daunei;

b) numele, prenumele şi adresa sau denumirea, sediul contractantului ori asiguratului;

c) denumirea, sediul asigurătorului RCA care a emis contractul RCA, seria şi numărul contractului RCA, precum şi numărul de înmatriculare/înregistrare al vehiculului asigurat ori numărul de identificare al acestuia.

Mai departe, art. 19 al aceluiaşi act normativ prevedea că:

(1) Persoana prejudiciată are dreptul să înainteze cererea de despăgubire către asigurătorul RCA sau către propriul asigurător RCA în cazul compensării directe, în cazul producerii unui risc acoperit prin asigurarea RCA, respectiv către BAAR, în cazul producerii unui risc acoperit de acesta în condiţiile prevăzute la art. 32.

 (2) Cererea de despăgubire se poate înainta şi prin mijloace electronice.

Referitor la plata despăgubirilor, art. 22 alin. 1 din OUG nr. 54/2016 stabilea că:

(1) Despăgubirile se plătesc de către asigurătorul RCA persoanelor fizice sau juridice prejudiciate, în contul indicat de către persoana prejudiciată sau mandatarul acesteia sau în numerar, în condiţiile legii.

După cum se poate observa, prevederile OUG nr. 54/2016 mai sus menţionate confereau un rol activ persoanei prejudiciate în scopul recuperării prejudiciului său, în sensul în care aceasta ar fi trebuit să aducă la cunoştinţa asigurătorului RCA pretenţiile sale, astfel încât acesta din urmă să se poată poziţiona cu privire la aceste pretenţii.

În cauză, din probele aflate la dosar, nu reiese că Spitalul Judeţean de Urgenţă C. ar fi ieşit din pasivitate anterior momentului constituirii ca parte civilă în procesul penal şi ar fi efectuat demersuri cu privire la aducerea la cunoştinţa asigurătorului SC B. a prejudiciului suferit în urma accidentului rutier în care a fost implicată partea civilă A..

Astfel, alegând calea judiciară, Spitalul Judeţean de Urgenţă C. s-a constituit parte civilă în cursul urmăririi penale la data de 28.10.2019, cu suma de 14.941,25 lei plus dobânda legală calculată până la plata integrală a sumei, comunicând pretenţiile sale doar Inspectoratului de Poliţie Judeţean C. (f.158 up).

Anterior acestui moment, respectiv la data de 30.10.2018, partea civilă A. ceruse introducerea în cauză ca parte responsabilă civilmente a SC B., cerere admisă prin ordonanţa procurorului din 08.11.2018.

Deşi la dosarul de urmărire penală există adresa nr. 83388/21.10.2019 a IPJ C. – Serviciul Rutier către SC B. (f. 171 d.u.p.) prin care i se aduce la cunoştinţă asigurătorului că a avut loc un accident auto la data de 04.03.2017, în care au fost implicaţi inculpata E. şi persoana vătămată A., că la data producerii accidentului autoturismul implicat figura cu poliţa de asigurare de răspundere civilă auto RCA seria [...] nr. [...], emisă de Societatea de Asigurare B., cu valabilitate de la 29.09.2016 şi până la 28.03.2017 şi că s-a dispus introducerea în procesul penal în calitate de parte responsabilă civilmente a asigurătorului RCA, la dosar nu există o dovadă a comunicării acestei adrese către SC B. sau a luării la cunoştinţă de către aceasta a calităţii sale în procesul penal. 

În acord cu dispoziţiile art.1516 Cod civil „Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei”, iar potrivit art. 1522 Cod civil (1) Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, fie prin cererea de chemare în judecată.

(2) Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării.

(3) Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare, ţinând seama de natura obligaţiei şi de împrejurări. Dacă prin notificare nu se acordă un asemenea termen, debitorul poate să execute obligaţia într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării.

(4) Până la expirarea termenului prevăzut la alin. (3), creditorul poate suspenda executarea propriei obligaţii, poate cere daune-interese, însă nu poate exercita celelalte drepturi prevăzute la art. 1.516, dacă prin lege nu se prevede altfel. Creditorul poate exercita aceste drepturi dacă debitorul îl informează că nu va executa obligaţiile în termenul stabilit sau dacă, la expirarea termenului, obligaţia nu a fost executată.

(5) Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligaţia este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului.

Codul civil defineşte daunele interese la art.1530 ca fiind acele despăgubiri pe care debitorul pe care le datorează pentru neexecutarea fără justificare sau, după caz, culpabilă, a obligaţiei.

Prin constituirea de parte civilă, Spitalul Judeţean de Urgenţă C. a pretins plata cheltuielilor ocazionate de îngrijirile medicale acordate victimei A. plus dobânda legală. Acest tip de dobândă este potrivit OG nr.13/2011 de două feluri: remuneratorie şi penalizatoare. Astfel, potrivit art.1 al.2 şi 3, dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei, este denumită dobândă remuneratorie, iar  dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare. În cazul de faţă este evident că dobânda legală pretinsă de partea civilă nu poate fi decât penalizatoare, sens în care, astfel cum prevede art.10 din OG nr.13/2011, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1.535 Cod civil, care definesc noţiunea de daune interese moratorii.

Din analiza tuturor acestor dispoziţii legale rezultă că unitatea sanitară constituită parte civilă - creditorul, poate cere daune interese moratorii (dobânda legală penalizatoare) de la debitor, în cazul de faţă asiguratorul RCA parte responsabilă civilmente, doar după ce acesta nu şi-a executat fără justificare sau în mod culpabil obligaţia de plată, ceea ce presupune automat ca asiguratorul RCA să fi avut mai întâi cunoştinţă de această obligaţie şi a fost pus în întârziere, de către partea prejudiciată prin notificare cu dovadă de comunicare sau, mai spune art.1522 alin.1 Cod civil, prin cererea de chemare în judecată. 

Faţă de lipsa unei notificări adresate părţii responsabile civilmente de către furnizorul de servicii medicale, având în vedere principiile specifice procesului penal, în cadrul căruia s-a formulat constituirea de parte civilă din partea Spitalului şi care nu presupun comunicarea către pârât (în cazul de faţă SC B.) a cererii de chemare în judecată, ca în procesul civil, momentul de la care se poate considera că asigurătorului RCA i-a devenit opozabilă obligaţia de plată este acela când a luat la cunoştinţă în mod legal de calitatea sa în procesul penal, aceea de parte responsabilă civilmente.

Prima dovadă în acest sens este din data de 21.02.2020, când SC B. a primit comunicarea judecătorului de cameră preliminară privind posibilitatea de a formula cereri şi excepţii în cadrul acestei etape procesuale (f. 5, 10 dos. […]). Doar de la acest moment se poate susţine că partea responsabilă civilmente a avut cunoştinţă de drepturile şi obligaţiile sale în procesul penal, precum şi de prejudiciul suferit de furnizorul de servicii medicale pe care, în virtutea poliţei de asigurare RCA menţionată mai sus, avea obligaţia de a-l repara. Aşadar, doar de la acest moment se poate considera că asigurătorul RCA nu şi-a executat culpabil obligaţia de reparare a prejudiciului suferit de furnizorul de servicii medicale şi doar de la acest moment vor începe să curgă daunele moratorii sub forma dobânzii legale.

Susţinerea apelantei parte responsabilă civilmente în sensul că întinderea obligaţiilor asigurătorului nu are caracter cert înaintea stabilirii de către instanţă, cu titlu definitiv, a procentului de culpă şi a modalităţii de răsfrângere a acestuia asupra pretenţiilor formulate în dosar, astfel că nu ar datora dobânda legală, nu este întemeiată. Este adevărat că în cauză este vorba de reţinerea unei culpe comune în producerea accidentului, dar având în vedere dispoziţiile art. 21 alin. 4 din OUG nr. 54/2016, care nu exclud posibilitatea stabilirii pe cale amiabilă a despăgubirii inclusiv în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii rezultate în urma unui accident de vehicule, scopul în care este încheiată poliţa de asigurare RCA, astfel cum este prevăzut de art. 11 alin. 1 al aceluiaşi act normativ, respectiv acoperirea prejudiciilor produse terţelor persoane prin accidente de vehicule, prevederile art. 14 referitoare la stabilirea întinderii răspunderii în situaţia culpei comune, cele ale art. 22 al. 5, la care se arată că în situaţia în care părţile nu se înţeleg asupra cuantumului despăgubirii, suma care nu face obiectul litigiului este plătită de către asigurătorul RCA înainte ca acesta să se fi soluţionat prin negocieri, prin soluţionarea alternativă a litigiilor sau de către instanţa judecătorească, Curtea apreciază că partea responsabilă civilmente ar fi putut iniţia o ofertă pentru stingerea amiabilă a pretenţiilor formulate de către furnizorul de servicii medicale, cel puţin a celor necontestate, dând dovadă astfel de bună-credinţă în realizarea obligaţiilor asumate în calitatea sa de asigurător RCA şi punându-se astfel la adăpost de eventuale sancţiuni sub forma daunelor moratorii. Mai mult decât atât, Norma A.S.F. nr.39/2016, în vigoare la data accidentului, prevedea la art.20 alin. 5 lit. c pct. (i) că în cazul în care accidentul de vehicul face obiectul unui proces penal, despăgubirile se stabilesc pe cale amiabilă dacă, deşi acţiunea penală nu poate fi stinsă prin împăcarea părţilor, s-a dat rechizitoriu de trimitere în judecată şi persoana prejudiciată îşi ia un angajament scris prin care se obligă să restituie de îndată, parţial sau total, despăgubirea primită, în funcţie de hotărârea instanţei penale în ceea ce priveşte fapta, făptuitorul şi vinovăţia. Partea responsabilă civilmente avea aşadar la îndemână toate pârghiile legale prin intermediul cărora ar fi putut acoperi, cel puţin parţial, pretenţiile furnizorului de servicii medicale chiar şi înainte de rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, precum şi de a-şi recupera eventualele sume achitate în plus faţă de cele stabilite de instanţă.

Aşa fiind, Curtea va admite în parte apelul părţii responsabile civilmente SC B., în ceea ce priveşte netemeinicia hotărârii primei instanţe referitoare la data de la care se calculează dobânda legală ce se adaugă sumei de 7.470,62 lei, la plata căreia a fost obligată către Spitalul Judeţean de Urgenţă C., urmând ca aceasta să se calculeze de la data de 21.02.2020 în loc de 04.03.2017.

În baza art.275 al.2 Cod de procedură penală va obliga partea civilă Spitalul Judeţean de Urgenţă C. să plătească statului suma de 100 lei cheltuieli judiciare.

În baza art.275 al.3 Cod de procedură penală restul cheltuielilor avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.

Dată fiind soluţia de admitere doar în parte a apelului, cu consecinţa admiterii în parte a acţiunii civile, în baza art. 276 alin. (2) Cod procedură penală şi art. 12 al.2 lit. d din OUG nr. 54/2016, va obliga partea responsabilă civilmente Societatea de Asigurare B. la plata cheltuielilor judiciare către partea civilă A. în cuantum de 585 lei, reprezentând onorariu avocaţial parţial şi va respinge ca neîntemeiate restul pretenţiilor formulate cu acest titlu până la concurenţa sumei de 1750 lei.

Domenii speta

Spete similare