Recurs. Litigii cu profesioniști. Pretenții. Acțiune în restituirea plății nedatorate respinsă ca prescrisă, soluție menținută în apel, formulată în urma unui control efectuat de Curtea de Conturi și a prejudiciului constatat de aceasta, ca diferență de preț dintre sumele decontate și penalitățile contractuale cu care trebuiau diminuate facturile emise în derularea contractului de furnizare a serviciilor sociale, încheiat între părți. Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție. Aplicabilitatea în cauză a Deciziei RIL nr. 19/03.06.2019, respectiv a considerentelor deciziei. Netemeinicia recursului
- art. 2528 alineatele 1 și 2 Cod civil
Curtea de Apel Oradea – Secția a II-a civilă
Decizia nr. 169 din 26 octombrie 2021
Prin Sentința civilă nr. (...)/2020 pronunțată de Judecătoria (...) s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare.
S-a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (J) în contradictoriu cu pârâta Fundația (P), a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2.380 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel în termen legal apelanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (J), în contradictoriu cu intimata Fundația (P) solicitând admiterea apelului, modificarea în totalitate a sentinței, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.
Prin Decizia nr. (...)/A/LP din 5 aprilie 2021 Tribunalul (...) a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (J), în contradictoriu cu intimata Fundația (P) împotriva Sentinței civile nr. (...)/17.07.2020 pronunțată de Judecătoria (...), pe care a menținut-o în totalitate.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:
Temeiul de drept invocat în susținerea cererii sunt dispozițiile art. 1350, art. 1357 - 1359 coroborat cu art. 1531 - 1537 Cod civil, apelanta solicitând restituirea sumei de 134.843,90 lei compusă de 66.578 lei plătită necuvenit intimatei în temeiul contractului de furnizare servicii sociale nr. (...)/29.11.2011, accesorii aferente acesteia în sumă de 68.265,90 lei, care au fost calculate de la data efectuării plății și până la data de 31.01.2019, sumă care se va actualiza lunar, conform Codului de procedură fiscală până la data plății efective a prejudiciului.
Instanța de apel a constatat că, în realitate, ceea ce invocă reclamanta ca temei al angajării răspunderii civile a părții adverse este o plată nedatorată.
În drept, potrivit art. 1341 alin. 1 Cod civil, “Cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire”. Plata nedatorată reprezintă un fapt juridic licit care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestații la care nu era obligată și fără intenția de a plăti pentru altul.
Conform art. 2528 alin. 1 Cod civil “Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea”. Alin. 2 prevede că “Dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri”.
Acțiunea în restituirea plății nedatorate este o acțiune personală, aceasta se prescrie în termenul general de trei ani de prescripție, termen care începe să curgă de la data la care cel care a făcut plata a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul plății nedatorate și persoana obligată la restituire.
În speță, prejudiciul cauzat apelantei este generat de diferența de preț dintre sumele decontate și penalitățile contractuale cu care trebuiau diminuate facturile emise în derularea contractelor de furnizare servicii sociale.
În privința datei producerii prejudiciului, acesta s-a produs într-o manieră succesivă, la data decontării fiecărei facturi. Potrivit celor susținute de apelantă, ultima lună în care intimata nu și-a îndeplinit întocmai angajamentele contractuale a fost iunie 2015. Facturile aferente serviciilor prestate în luna iunie 2015 se decontau în luna imediat următoare, respectiv iulie 2015. Aceasta este data la care s-a definitivat prejudiciul invocat cu titlu de debit principal.
Raportat la această dată, orice acțiune de antrenare a răspunderii civile trebuie exercitat în termenul de 3 ani, care s-a împlinit în luna mai 2018. Prezenta acțiune a fost înregistrată în data de 27.02.2019, cu depășirea acestui termen.
Contrar susținerilor apelantei, invocarea actelor Curții de Conturi este irelevantă. Apelanta avea obligația de a deconta în mod legal fiecare factură emisă, prin urmare termenul de prescripție a început să curgă în mod distinct, la data decontării fiecărei facturi, și nu de la data raportului de control al Curții de Conturi sau de la data emiterii Deciziei nr. (...)/02.03.2016 a Curții de Conturi.
Pentru aceste motive, nefiind administrate probe noi în calea de atac a apelului, din care să fi rezultat o situație contrară celei reținute de instanța de fond, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (J) în contradictoriu cu intimata Fundația (P) împotriva Sentinței civile nr. (...)/17.07.2020 pronunțată de Judecătoria (...), pe care a menținut-o în totalitate.
Împotriva acestei hotărârii, în termen, scutit de plata taxelor judiciare de timbru, a declarat recurs recurenta DIRECȚIA GENERALĂ DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI (J) solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei recurate și admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.
Apreciază că decizia recurată este netemeinică și nelegală.
Recurenta a arătat în cererea de chemare în judecată că modalitatea de desfășurare a raportului contractual dintre recurentă și pârâtă a fost cenzurată de către Curtea de Conturi, care în raportul întocmit stabilește că modalitatea de cuantificare a indicatorilor nu este una corectă și că ea trebuia făcută în alt mod.
Termenul de prescripție apreciază că nu are cum să curgă de la data efectuării plății, atâta vreme cât o entitate de control a considerat că anumite prevederi din contract trebuie interpretate într-un alt mod decât a făcut-o recurenta pe parcursul derulării contractelor.
Conform prevederilor art. 2517 din Codul civil, termenul general de prescripție este de 3 ani. Acesta începe să curgă, potrivit prevederilor art. 2523 Cod civil, de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.
Modalitatea de desfășurare a raportului contractual dintre recurentă și pârâtă a fost cenzurată de către Curtea de Conturi, care în raportul întocmit stabilește că modalitatea de cuantificare a indicatorilor nu este una corectă și că ea trebuia făcută în alt mod.
Auditorii publici din cadrul Curții de Conturi au dat o altă interpretare clauzelor contractuale decât cea dată de către angajații recurentei, și au stabilit în decizie că monitorizarea trebuia făcută într-un alt mod, cu toate că un contract încheiat între părți are puterea unei legi.
Apreciază că acesta este momentul în care recurenta a cunoscut nașterea prejudiciului, așa cum și Curtea de Conturi în Decizia nr. (...)/02.03.2016, a stabilit care este valoarea prejudiciului.
Termenul de prescripție ar fi curs de la data facturării, în situația în care recurenta ar fi constatat, în decursul derulării contractului, că a plătit o altă sumă de bani decât cea care i s-ar fi cuvenit, însă în această situație nu recurenta a constatat prejudiciul ci un organ de control. Este firesc că dacă recurenta ar fi apreciat altfel indicatorii de monitorizare, nu ar fi făcut plata sau dacă ar fi avut cunoștință de datoriile pârâtei, ar fi depunctat-o.
Așa cum a mai precizat și în cererea de chemare în judecată, raporturile contractuale s-au desfășurat într-o anumită manieră până la data controlului efectuat de către Curtea de Conturi, în anul 2016. Nu se poate reține nici o culpă a angajaților care au făcut monitorizarea acordării serviciilor sociale, deoarece ei au făcut-o în baza unui contract și a unui caiet de sarcini aprobat de către Consiliul Județean (J). Pârâta nu poate să se prevaleze de faptul că raportul Curții de Conturi nu îi este opozabil deoarece în derularea raporturilor contractuale, pârâta a gestionat fonduri publice, care fac obiectul controlului Curții de Conturi.
Însă prejudiciul se datorează faptului că, Curtea de Conturi a dat o altă interpretare contractului, alta decât au dat-o angajații care au monitorizat activitatea fundației și astfel au rezultat anumite sume de recuperat. Astfel, recurenta nu putea să cunoască existența vreunui prejudiciu până în momentul controlului Curții de Conturi.
În susținerea celor afirmate de recurentă s-a pronunțat Tribunalul (...) în Decizia 636/A/2016, și prin SC nr. 881/CA/2019 în dosarul nr. (...)/2019, pe care le-a depus în probațiune la instanța de fond, în care se reține în mod clar că data de la care curge termenul de prescripție este data comunicării deciziei Curții de Conturi și nu data la care au fost emise facturile.
Pentru aceste considerente solicită admiterea recursului și, rejudecând, modificarea în totalitate a sentinței, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.
În drept a invocat prevederile art. 468 și următoarele din Codul de procedură civilă, Codul civil.
Intimata FUNDAȚIA (P), prin întâmpinarea depusă la dosar a solicitat în principal anularea cererii de recurs, în subsidiar respingerea căii de atac ca nefondată, cu cheltuieli de judecată în sumă de 2500 lei, reprezentând onorariu de avocat.
Acțiunea în restituirea plății nedatorate este o acțiune personală, care se prescrie în termenul general de trei ani de prescripție, termen care începe să curgă de la data la care cel care a făcut plata a cunoscut sau trebuia să cunoască plata nedatorată și persoana obligată la restituire. În speță, prejudiciul cauzat apelantei este generat de diferența de preț dintre sumele decontate și penalitățile contractuale cu care trebuiau diminuate facturile emise în derularea contractelor de furnizare servicii sociale.
În privința datei producerii prejudiciului, acesta s-a produs într-o manieră succesivă, la data decontării fiecărei facturi. Potrivit celor susținute de apelantă, ultima lună în care intimata nu și-a îndeplinit întocmai angajamentele contractuale a fost iunie 2015. Facturile aferente serviciilor prestate în luna iunie 2015 se decontau în luna imediat următoare, respectiv iulie 2015. Aceasta este data la care s-a definitivat prejudiciul invocat cu titlu de debit principal. Raportat la această dată, orice acțiune de antrenare a răspunderii civile trebuie exercitată în termenul de 3 ani, care s-a împlinit în luna mai 2018. Prezenta acțiune a fost înregistrată în data de 27.02.2019, deci cu depășirea acestui termen. Astfel, contrar susținerilor apelantei, invocarea actelor Curții de Conturi este irelevantă. Apelanta avea obligația de a deconta în mod legal fiecare factură emisă, prin urmare termenul de prescripție a început să curgă în mod distinct, la data decontării fiecărei facturi, și nu de la de la data raportului de control al Curții de Conturi sau de la data emiterii Deciziei nr. (...)/02.03.2016 al Curții de Conturi. Pentru aceste motive, nefiind administrate probe noi în calea de atac a apelului, din care să fi rezultat o situație contrară celei reținute de instanța de fond, va respinge ca nefondat apelul.”
În plus, față de cele reținute prin decizie trebuie avute în vedere considerentele Deciziei nr. 19/2019 dată în RIL de către ICCJ.
Examinând decizia recurată, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, Curtea a reținut că recursul este nefondat.
Reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (J) a sesizat Judecătoria (...) cu o acțiune în restituirea plăților nedatorate, în contradictoriu cu pârâta Fundația (P), prejudiciul cauzat fiind generat de diferența de preț dintre sumele decontate și penalitățile contractuale cu care trebuiau diminuate facturile emise în derularea contractului de furnizare a serviciilor sociale încheiat între părți, având nr. (...)/29.11.2011.
Acțiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost demarată de reclamantă ca urmare a prejudiciului stabilit de Curtea de Conturi în urma unui control efectuat, în baza Deciziei nr. (...)/02.03.2016. Reclamanta a contestat în fața instanței de contencios administrativ această decizie, iar prin Sentința nr. (...)/07.12.2018, Tribunalul (...) – Secția a III-a Contencios Administrativ și Fiscal a respins ca neîntemeiată cererea, recursul declarat împotriva acestei sentințe fiind admis și casată în totalitate sentința, în sensul admiterii în parte a acțiunii și anulării în parte a Deciziei nr. (...)/02.03.2016, însă doar în ceea ce privește unele constatări ale organului de control care nu fac obiectul prezentei cauze, fiind menținute însă celelalte măsuri dispuse prin decizia atacată, care au incidență în prezenta speță.
În aceste condiții, problema de drept care se pune în cauza de față o constituie data de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă de trei ani în recuperarea prejudiciului de la pârâtă, prin motivele de recurs arătându-se că, acesta curge de la data efectuării controlului Curți de Conturi, raportat la împrejurarea că, doar de la acest moment reclamanta a cunoscut nașterea prejudiciului.
Curtea nu a achiesat la susținerile recurentei, raportat la următoarele argumente:
Potrivit prevederilor art. 2528 alin. 1 și 2 Cod civil, prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea; dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri.
În speță, dat fiind că se pune problema decontării unor sume mai mari decât cele care trebuiau în mod efectiv plătite, raportat la dispozițiile contractuale, termenul de prescripție începe să curgă de la data efectuării plăților respective, aceasta fiind data la care reclamanta trebuia să cunoască paguba, respectiv împrejurarea că a făcut o plată nedatorată, neputându-se susține că ulterior plății au apărut elemente care au determinat caracterul nedatorat al acesteia, precum raportul Curții de Conturi sau raportul altui organ cu atribuții de control.
Curtea a reținut aplicabilitatea în speță a Deciziei nr. 19 din 03/06/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a reținut că, actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.
Chiar dacă această decizie vizează situația acțiunilor inițiate de angajatori pentru recuperarea prejudiciului cauzat de salariați, aceasta poate fi aplicată mutatis mutandis și în speța de față, întrucât premisa este aceeași în ambele ipoteze, astfel că, ceea ce interesează este principiul avut în vedere de instanța supremă atunci când a analizat relevanța actului de control al Curții de Conturi în ceea ce privește problema momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție în situații de genul celor avute în vedere în analiza recursului în interesul legii.
Or, la paragrafele 46-49 din cuprinsul deciziei amintite, instanța supremă a reținut că, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la caracterul datorat sau nedatorat al drepturilor salariale achitate de angajator, acesta trebuia în momentul plății să cunoască dacă plata bănească către angajați era în concordanță cu dispozițiile care reglementau plata salariilor, dată la care evident angajatorul cunoștea identitatea angajaților cărora le-a acordat drepturi bănești. Începutul cursului prescripției extinctive este marcat de două momente, și anume: un moment subiectiv, cel al cunoașterii tuturor elementelor cerute de lege, și un moment obiectiv, acela la care angajatorul trebuia să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și recuperarea acesteia.
Aceste considerente ale instanței supreme sunt aplicabile și în speța de față. Iar față de acestea, nu poate fi validată teza recurentei, în sensul că, întrucât auditorii publicii din cadrul Curții de Conturi au dat o altă interpretare prevederilor contractuale decât propriii angajați ai recurentei, termenul de prescripție ar curge doar de la momentul deciziei emise de Curtea de Conturi.
Dimpotrivă, paguba constatată de organul de control este preexistentă și trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Prin urmare, paguba este rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de interpretare a contractului, recurenta neputând să își invoce propria culpă.
Rezultă fără putință de tăgadă din cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 596/05.07.2019 pronunțată de Curtea de Apel (L) în dosarul nr. (...)/2016, în care s-a soluționat acțiunea în contencios administrativ declanșată de aceeași reclamantă în contradictoriu cu Curtea de Conturi că, reclamanta recurentă a dat o interpretare eronată clauzelor neechivoce și clare din contractul nr. (...)/25.112011, fiind validat de către instanța de recurs ca fiind corect calculul penalităților realizat de organul de control.
Prin urmare, în speță nu se pune problema unor clauze neclare ori ambigue, care să determine o anumită îndoială în interpretarea acestora, deci nu este vorba doar despre o simplă modalitate diferită de interpretare a clauzelor contractuale de către recurentă, și respectiv de către organul Curții de Conturi, ci instanța de judecată a stabilit cu autoritate de lucru judecat, încălcarea de către reclamantă, la momentul decontării facturilor către pârâta Fundația (P), a clauzelor contractuale clare și neechivoce, fapt ce a determinat producerea unei pagube în patrimoniul acesteia.
Astfel, aceasta trebuia în momentul plății să cunoască faptul că, plățile efectuate nu erau în concordanță cu dispozițiile contractuale, cu atât mai mult cu cât, neexistând certitudinea datei unui posibil control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, entitatea publică nu poate sta în pasivitate, așteptând verificarea ulterioară a resurselor bugetare prin actul de control, ci trebuie să depună toate diligențele pentru depistarea existenței unor eventuale pagube la momentul efectuării plăților neconforme cu clauzele contractuale.
Raportat la aceste precizări, izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, care constată doar producerea pagubei, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. Cum prescripția extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei și la faptul sau actul generator al acestui drept, rezultă că invocarea actului de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control este irelevantă, cu atât mai mult cu cât nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că acesta reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive.
Raportat la toate aceste considerente, Curtea a achiesat soluției pronunțate de instanța de apel, reținând că, decizia emisă de Curtea de Conturi este irelevantă în ceea ce privește stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, ci acesta se va raporta cel mai târziu în luna iulie 2015, la data decontării serviciilor prestate de pârâtă în luna iunie 2015 (fapt care nu a fost contestat de recurentă), astfel că, acțiunea exercitată la data 27.02.2019 a fost făcută cu depășirea termenului de prescripție extinctivă de trei ani.
În consecință, în baza art. 496 alin. 1 Cod procedură civilă a respins recursul ca nefondat, iar în temeiul art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă, față de culpa procesuală a recurentei, aceasta a fost obligată la plata sumei de 2.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată în recurs – onorariu avocațial – în favoarea intimatei. (Decizie redactată de judecător Marcela FILIMON și rezumată de judecător Alina TITERLEA)
Curtea de Apel București
Hotărâre de modificare a contractului de societate şi de numire a unui administrator unic; măsuri cu caracter excepţional şi temporar, care nu presupun respectarea principiului unanimităţii, prevăzut de art. 1.910 alin. (3) din Codul Civil
Tribunalul Teleorman
REZILIERE CONTRACT
Tribunalul Satu Mare
Obligaţia de a face; Obligarea Consiliului Local să adopte o hotărâre pentru aprobarea vânzării unei locuinţe în favoarea titularului contractului de închiriere.
Curtea de Apel Oradea
CONTRACT DE VÂNZARE ÎNCHEIAT CU ELUDAREA PREVEDERILOR LEGII NR. 112/1995. ÎNSTRAINAREA ULTERIOARA A IMOBILULUI CU NESOCOTIREA INTERDICTIEI IMPUSE DE ART. 48 ALIN. 1 INDICE 1 DIN LEGEA NR. 10/2001 MODIFICATA SI COMPLETATA PRIN LEGEA NR. 247/...
Tribunalul Maramureș
Pentru a se putea dispune rezoluţiunea contractului este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii prevăzute de art.1020-1021 Cod civil: debitorul să fie în întârziere cu privire la îndeplinirea obligaţiei