Aplicare amendă civilă. Excepția inadmisibilității cererii.

Deliberând asupra prezentei cauze civile, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25.02.2020 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, sub nr. 6005/299/2020, reclamanta A. , în contradictoriu cu pârâta U.N. , a solicitat instanței, în temeiul art. 27 alin. 1 și 2 din Legea nr. 176/2010, aplicarea amenzii de 200 lei/zi, pentru un număr de 287 zile de întârziere (de la data de 03.05.2019 și până la data de 13.02.2020), în valoare totală de 57.400 lei, în sarcina pârâtei, precum și, în continuare, de la data sesizării instanței și până la data îndeplinirii obligației legale.

În motivare, reclamanta a arătat că, în fapt, la data de 28.03.2019, prin adresa nr. 9282/G/II/28.03.2019, expediată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, a solicitat pârâtei să îi comunice funcțiile/calitățile deținute de către doamna HI în cadrul U. , perioada exercitării acestora, precum și veniturile realizate.

Conform susținerilor reclamantei, adresa a fost primită de pârâtă la data de 02.04.2019, conform dovezii atașate la dosarul cauzei, nefiindu-i însă comunicate relațiile solicitate. Astfel, termenul de 30 de zile, calculat conform art. 101 C.pr.civ., a expirat la data de 02.05.2019, dată de la care este aplicabilă sancțiunea prevăzută de art. 27 alin. 1 și 2 din Legea nr. 176/2010, și anume amenda de 200 lei pentru fiecare zi de întârziere.

Ulterior, la data de 15.05.2019, respectiv la data de 22.07.2019, au fost transmise adrese de revenire la adresa inițială (nr. 22387/G/II/22.07.2019 și 13637/G/II/15.05.2019), al căror termen de răspuns a expirat la data de 19.06.2019, respectiv la data de 23.08.2019, conform dovezilor atașate la dosar.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 15 și art. 27 alin. 1 și 2 din Legea nr. 176/2010, precum și cele ale O.G. nr. 2/2001.

În probațiune, reclamanta a depus un set de înscrisuri (f. 5-10, 16-22).

Cererea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

La data de 23.03.2020, pârâta a depus întâmpinare (f. 26-32), prin care a invocat excepția inadmisibilității cererii, iar în ceea ce privește fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea excepției inadmisibilității, reclamanta a invocat dispozițiile art. 27 alin. 1 din Legea nr. 176/2010 și a susținut că din cuprinsul acestora rezultă că sancțiunea aplicată este „amenda civilă”, iar titularul dreptului de a aplica această sancțiune este instanța de judecată. Astfel, spre deosebire de materia contravențională în care autoritatea publică aplica sancțiunea amenzii, iar contravenientul o contestă în fața instanței de judecată, în cazul aplicării art. 27 alin. 1 din Legea nr. 176/2010, amenda este stabilită de instanță conform procedurii de dispunere a amenzii civile.

De asemenea, în opinia pârâtei, acțiunea nu poate fi calificată ca fiind una în pretenții, dat fiind că obligația sa de a achita amenzile nu este născută până la momentul în care instanța nu va pronunța o hotărâre definitivă în acest sens.

Așadar, pârâta a apreciat că este vorba despre o procedură specială, respectiv de o procedură de stabilire și dispunere a amenzii civile de către instanța de judecată. Cu toate acestea, analizând dispozițiile Codului de procedură civilă, reiese că singura procedură reglementată prin care instanța poate dispune amendarea unei persoane fizice sau juridice este cea a amenzii judiciare, respectiv dispozițiile art. 790 alin. 9 C.pr.civ., privind amendarea terțului poprit care refuză cu rea-credință să își îndeplinească obligațiile privind efectuarea popririi. În această ultimă situație, procedura de aplicare a amenzii este bine definită, legiuitorul stabilind că aceasta se aplică prin aceeași hotărâre de validare a popririi.

Este adevărat că în Codul de procedură civilă anterior era stabilită procedura de aplicare a amenzii civile, însă aceste dispoziții au fost abrogate la data de 15.02.2013, prin intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură civilă. La acest moment, singurele dispoziții privind aplicarea unor sancțiuni pecuniare pentru întârzierea îndeplinirii unor obligații sunt cele prevăzute de art. 906 C.pr.civ., având denumirea marginală „Aplicare de penalități”. În acest ultim caz, procedura stabilită de art. 906 C.pr.civ. are ca premisă existența unei obligații de plată ce s-a născut anterior solicitării de aplicare a penalităților.

Pe cale de consecință, nu se poate confunda amenda civilă, astfel cum era definită de Codul de procedură civilă anterior, ce reprezintă sancțiunea stabilită de instanță pentru neîndeplinirea unor obligații legale, cu sancțiunea aplicării penalităților de întârziere, ce reprezintă modalitatea instanței de a constrânge debitorul la executarea unui titlu executoriu, preexistent, și încuviințate de către instanță. Este de asemenea important de observat faptul că aplicarea penalităților de întârziere presupun obligativitatea executării unor obligații, ulterior încuviințării acestora de către instanță, aspect din care rezultă un control judecătoresc a priori asupra situației litigioase, în sensul că obligația de plată, respectiv obligația de a face sau a nu face, a debitorului este o obligație judiciară, fiind de asemenea certă și exigibilă. Totodată, a invocat dispozițiile art. 24 C.pr.civ..

În concluzie, pârâta a apreciat că există la acest moment un vid legislativ, întrucât dispozițiile de drept substanțial prevăzute de art. 27 din Legea nr. 176/2010 nu își găsesc corespondent în legea procesuală civilă, în sensul că nu există o procedură concret definită prin care instanța investită cu o sesizare de către A.  să dispună aplicarea amenzii civile.

În modalitatea în care reclamanta a înțeles să formuleze sesizarea, prin care instanța să decidă aplicarea unei amenzi civile pentru neîndeplinirea obligației de a răspunde solicitărilor A. , aceasta a învestit instanța cu o acțiune civilă ce nu își găsește corespondent în Codul de procedură civilă și a cărei procedură nu este reglementată nici de legea specială, aceasta cuprinzând aspecte de drept substanțial, nu de drept procesual civil.

Pentru aceste motive, pârâta a apreciat că sesizarea instanței este inadmisibilă cât timp instanța nu dispune de procedura litigioasă prin care să facă cercetarea judecătorească și nu are un temei legal în baza căruia să pronunțe o hotărâre. De altfel, chiar prin adresa de înaintare depusă odată cu sesizarea, reclamanta indică temeiul de drept în mod generic, „Constituția României, Legea nr. 176/2010 și Codul de procedură civilă”. Or, deși nu este obligatorie indicarea temeiului de drept al acțiunii, această diligență poate duce la lămurirea cadrului procesual în care urmează să se desfășoare procesul civil.

Neclaritatea din punct de vedere procesual a sesizării rezultă și din faptul că, în cuprinsul acesteia, sunt menționate și dispozițiile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor. Astfel ar reieși că, în opinia reclamantei, fie sancțiunea este deja aplicată, aceasta având regim contravențional, fie aceasta a sesizat instanța cu o acțiune prin care să se dispună aplicarea unei amenzi contravenționale. Or, ambele ipoteze sunt în mod evident greșite și duc la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește fondul cauzei, pârâta a arătat că obligația sa de a furniza anumite informații, date și documente la solicitarea A. este reglementată de art. 15 alin. 2 din Legea nr. 176/2010. Pentru a-i putea fi opozabile, solicitările reclamantei trebuie să îndeplinească anumite condiții de natură să creeze cel puțin aparența de legalitate a acestora, astfel încât să se evite anumite abuzuri, în contextul în care ar fi obligată să furnizeze date personale ale unor persoane ce își desfășoară activitatea în cadrul unității sale.

Astfel, în primul rând, observând adresele nr. 9282/G/II/28.03.2008, nr. 22387/G/II/22.07.2019 și nr. 13637/G/II/15.05.2019, pârâta a învederat că niciuna dintre acestea nu poartă ștampila autorității emitente. Este adevărat că prin Legea nr. 169/2019 s-a eliminat obligativitatea aplicării ștampilei pe actele emise de instituțiile publice, însă toate adresele la care trebuia să răspundă au fost emise anterior acestei date.

Mai mult, niciuna dintre adresele emise nu au număr de înregistrare conform, în sensul că nu este aplicat numărul de înregistrare corespunzător registrelor, ci acesta este indicat încă din formatul editabil.

Totodată, doamna inspector de integritate, A.D nu a precizat nicio informație prin care să se poată identifica dacă aceasta, într-adevăr, are funcția pe care o susține.

În lipsa acestor elemente minime ce pot confirma legalitatea unei adrese de la instituțiile publice, în speță de la A. simplele cereri formulate în nume propriu (în lipsa ștampilei) de către doamna AD (presupus inspector de integritate), aceasta nu îi este opozabilă pârâtei.

Chiar dispozițiile art. 27 alin. 1 din Legea nr. 176/2010 precizează faptul că sancțiunea se aplică în cazul nerespectării obligației de a răspunde solicitărilor A., ceea ce înseamnă că solicitările nu pot fi făcute în nume propriu de către inspectorii de integritate, ci acestea trebuie să fie încărcate de forța juridică și asumate de către A. prin aplicarea ștampilei, obligatorie la data emiterii acestora.

De asemenea, pârâta a susținut că, în conformitate cu dispozițiile legale, solicitarea provenită din partea A. trebuie să fie motivată deoarece doar o astfel de cerere, legală și temeinică, poate naște obligații în sarcina sa. Or, adreselor emise de reclamantă le lipsește în totalitate motivarea, în sensul că aceasta este făcută în mod formal, prin indicarea atribuțiilor A., fără a individualiza în concret de ce inspectorul de integritate are nevoie de datele solicitate.

Pârâta a afirmat că îndoielile sale referitoare la legalitatea adreselor au fost dublate de această lipsă de motivare, cât timp i s-au cerut relații privind activitatea doamnei HI, respectiv funcția/calitatea acesteia, dar și veniturile realizate în perioada 2016-2017, în vederea soluționării lucrării nr. 8594/A/II/04.03.2014.

Așadar, față de data lucrării, 04.03.2014, pârâta a apreciat că inspectorul de integritate ar urma, raportat la dispozițiile art. 10-13 din Legea nr. 176/2010, să efectueze cercetări privind situația de la acel moment, respectiv situația anterioară, declarațiile privind conflictul de interese sau declarațiile de avere ale persoanei cercetate, până la momentul sesizării, nu cu privire la anul 2016-2017, astfel cum i s-a solicitat.

Potrivit susținerilor pârâtei, este adevărat că există posibilitatea, cel puțin teoretică, a reunirii anumitor lucrări și astfel, cercetarea veniturilor acesteia de la nivelul anului 2016-2017 să aibă același număr cu cea din 2014, însă nu poate prezuma aceste aspecte, fiind de datoria inspectorului de integritate ca, respectându-și obligația de a motiva solicitările conform art. 15 alin. 2 din Legea nr. 176/2010, să arate pentru ce îi sunt necesare informațiile solicitate.

În final, pârâta a menționat că nu putea da informații cu privire la veniturile realizate de persoana cercetată în perioada 2016-2017, întrucât activitatea membrilor partidului este neremunerată. Dacă adresele ar fi îndeplinit condițiile minime de legalitate, ar fi răspuns solicitărilor. Astfel, doamna HI nu a deținut nicio funcție în cadrul unității sale, fiind membru de partid în cadrul Filialei Sector 2 B.. Referitor la veniturile acesteia, nu deține nicio informație, calitatea de membru de partid nefiind remunerată.

Aceasta a mai subliniat că reclamanta a formulat sesizarea cu rea-credință. Dacă exista o urgență în soluționarea lucrării, sesizarea trebuia formulată după ce s-au scurs cele 30 de zile de la formularea primei cereri. Reclamanta a preferat efectuarea unor adrese de revenire, lăsând astfel timpul să treacă, pentru ca ulterior să solicite aplicarea unor amenzi pe o perioadă de cel puțin 287 de zile, imputându-i astfel pârâtei pasivitatea sa.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 201 C.pr.civ..

La data de 29.05.2020, reclamanta a depus răspuns la întâmpinare (f. 41-54), prin care a solicitat înlăturarea apărărilor pârâtei și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

La termenul din data de 24.06.2020, instanța a unit cu fondul cauzei excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă, și a încuviințat proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

În fapt, prin adresa nr. 9282/G/II/28.03.2019, A. , prin inspectorul de integritate AD, i-a solicitat pârâtei U. să îi comunice funcțiile/calitățile deținute de către doamna H. I. în cadrul U. , perioada exercitării acestora, precum și veniturile realizate, în vederea soluționării lucrării nr. 8594/A/II/04.03.2014, având ca obiect evaluarea respectării regimului juridic al incompatibilității, în conformitate cu prevederile art. 8 și art. 10 din Legea nr. 176/2010 (f. 5). Adresa a fost comunicată pârâtei la data de 02.04.2019, astfel cum rezultă din confirmarea de primire atașată la dosar (f. 6).

Prin adresele nr. 13637/G/II/15.05.2019 și nr. 22387/G/II/22.07.2019, comunicate pârâtei la data de 20.05.2019, respectiv 24.07.2019, reclamanta a revenit cu solicitarea de a furniza informațiile solicitate prin adresa nr. 9282/G/II/28.03.2019, în vederea soluționării lucrării nr. 8594/A/II/04.03.2014 (f. 7-10).

În prezenta cauză, reclamanta a solicitat aplicarea amenzii civile în cuantum de 200 lei/zi, în sarcina pârâtei, începând cu data de 03.05.2019 și până la data îndeplinirii obligației legale.

În drept, instanța reține incidența dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, care prevăd următoarele: „(1) Pe parcursul desfășurării evaluării, inspectorul de integritate poate solicita tuturor instituțiilor și autorităților publice, altor persoane juridice de drept public sau privat, precum și persoanelor fizice, documentele și informațiile necesare desfășurării activității de evaluare, cu obligația păstrării confidențialității. (2) La solicitarea motivată a inspectorului de integritate, persoanele fizice și juridice, conducătorii autorităților, ai instituțiilor sau ai societăților publice ori private, precum și cei ai regiilor autonome sunt obligați să comunice acestuia, în termen de cel mult 30 de zile, datele, informațiile, înscrisurile și documentele solicitate potrivit prevederilor alin. (1), indiferent de suportul acestora, precum și date, informații sau documente pe care le dețin, care ar putea conduce la soluționarea lucrării.”

De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 27 alin. 1 din același act normativ, „Nerespectarea obligației de a răspunde solicitărilor Agenției, prevăzute de prezenta lege, se sancționează cu amendă civilă de 200 lei pentru fiecare zi de întârziere. Sesizarea instanței se face de către inspectorul de integritate din cadrul Agenției.” Alineatul 2 al aceluiași articol prevede că „Instanța competentă să decidă aplicarea amenzii prevăzute la alin. (1) este judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul persoanei juridice sancționate sau domiciliul persoanei fizice sancționate. Judecata se face de urgență și cu precădere, cu citarea părților.”

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. 1 C.pr.civ., excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă, instanța reține următoarele:

Așa cum prevăd în mod expres dispozițiile art. 27 din Legea nr. 176/2010, care au un caracter special față de prevederile Codului de procedură civilă și care nu au fost abrogate până în prezent, în cazul nerespectării obligației de a răspunde solicitărilor A., instanța competentă decide aplicarea unei amenzi civile de 200 lei pentru fiecare zi de întârziere.

Noul Cod de procedură civilă, în vigoare începând cu data de 15.02.2013, nu a preluat conținutul art. 580 ind. 3 C.pr.civ. din 1865, care reglementa posibilitatea aplicării amenzii civile de către instanță la data intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, și nu conține, într-adevăr, o reglementare a procedurii în care instanța poate aplica în prezent o amenda civilă, însă această împrejurare nu echivalează cu un vid legislativ, susceptibil de a atrage inadmisibilitatea prezentei cereri, cum în mod eronat a afirmat pârâta.

În acest sens, instanța are în vedere dispozițiile art. 11 din Legea 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care prevăd că „dacă legea specială prevede obligarea debitorului la plata de daune cominatorii ori, după caz, a unei amenzi civile pentru nerespectarea unei obligații de a face sau de a nu face ce nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, de la intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă, se vor putea aplica penalități în condițiile prevăzute la art. 894 (în prezent art. 906) din Codul de procedură civilă.”

Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 5 C.pr.civ.: „(1) Judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii; (2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă; (3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității.”

Față de aceste prevederi, instanța apreciază că nu există niciun impediment legal de natură să atragă inadmisibilitatea cererii întemeiate pe dispozițiile art. 27 din Legea nr. 176/2010, prevederi care nu au fost abrogate și care conferă reclamantei posibilitatea de a se adresa instanței în vederea aplicării unei amenzi, așa cum prevede art. art. 27 din Legea nr. 176/2010, respectiv a unei penalități, așa cum o denumește art. 11 din Legea nr. 76/2012, în cuantum de 200 lei pe zi de întârziere.

 Împrejurarea că reclamanta a indicat în cuprinsul cererii și prevederile art. O.G. nr. 2/2001 nu este de natură să conducă la o concluzie contrară, întrucât, în temeiul art. 22 alin. 1 și 4 C.pr.civ., judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile și dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-ar da o altă denumire. Or, din cuprinsul cererii de chemare în judecată nu reiese voința reclamantei de a fi aplicată de către instanță o amendă contravențională sau de a formula o plângere contravențională, fapt ce conduce la concluzia evidentă că nu sunt aplicabile în cauză prevederile O.G. nr. 2/2001.

Pentru motivele expuse, constatând că legea specială, Legea nr. 176/2010, îi conferă dreptul reclamantei de a sesiza instanța în vederea aplicării unei amenzi civile și că art. 11 din Legea nr. 76/2012 prevede că în această situație se aplică penalități în condițiile art. 906 C.pr.civ., instanța va respinge excepția inadmisibilității cererii, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește fondul cauzei, instanța constată că pârâta nu a făcut nicio dovadă a îndeplinirii obligației prevăzute de art. 15 alin. 2 din Legea nr. 176/2010, în sensul că i-ar fi transmis reclamantei informațiile solicitate.

Instanța nu poate primi susținerile pârâtei în sensul că adresele ce i-au fost comunicate nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a crea cel puțin aparența de legalitate a solicitărilor.

Astfel, adresele conțin antetul A.  și sigla instituției, au număr de înregistrare și datele sale de contact, aspecte care, în opinia instanței, sunt suficiente pentru a determina entitatea de la care emană solicitările, chiar în lipsa aplicării unei ștampile. Pe de altă parte, contrar alegațiilor pârâtei, asumarea unui înscris nu rezultă din aplicarea ștampilei, ci din semnarea acestuia, condiție care, în cauză, a fost îndeplinită, toate adresele fiind semnate de inspectorul de integritate A. , numită în funcție prin Ordinul Președintelui A. nr. 13296/15.09.2014 (f. 22).

De asemenea, dispozițiile art. 15 prevăd că solicitarea unor informații și a documentelor necesare desfășurării activității de evaluare se realizează de către inspectorul de integritate, fără a impune în sarcina acestuia obligația de a furniza persoanei solicitate date de identificare suplimentare sau dovezi în susținerea calității sale. De altfel, pârâta nici nu a indicat temeiul legal care i-ar fi impus inspectorului de integritate să prezinte alte date referitoare la identitatea sa sau funcția pe care o deține.

Coroborând faptul că în antetul adreselor este indicată instituția din care face parte semnatarul acestora, doamna A.B., – A. și că este menționată calitatea sa de inspector de integritate, instanța apreciază că sunt pur formale apărările pârâtei în sensul că nu ar fi dat curs solicitărilor din cauza faptului că adresele primite nu întruneau cerințele minime de legalitate. Pe de altă parte, în măsura în care avea dubii cu privire la entitatea care i-a transmis solicitarea, avea posibilitatea să contacteze instituția publică emitentă și să solicite informații suplimentare. Or, din susținerile pârâtei reiese că aceasta a preferat să rămână în totală pasivitate, cu toate că i-au fost transmise trei adrese cu aceleași solicitări, asumându-și astfel nerespectarea unei obligații legale ce îi incumba.

În ceea ce privește susținerile referitoare la neîndeplinirea de către inspectorul de integritate a obligației de a motiva solicitarea, obligație impusă de art. 15 alin. 2 din Legea nr. 176/2010, instanța reține din cuprinsul primei adrese comunicate că solicitarea transmisă conține motivele pentru care aceasta a fost formulată. Astfel, conform adresei nr. 9282/G/II/28.03.2019, informațiile solicitate erau necesare în vederea soluționării lucrării nr. 8594/A/II/04.03.2014, având ca obiect evaluarea respectării regimului juridic al incompatibilității.

Referitor la relevanța perioadei pentru care au fost solicitate veniturile (2016-2017) prin adresele nr. 13637/G/II/15.05.2019 și nr. 22387/G/II/22.07.2019, în raport de anul lucrării a cărei soluționare se urmărea, instanța reține din cuprinsul art. 15 din Legea nr. 176/2010 că stabilirea caracterului necesar desfășurării evaluării este lăsat la aprecierea inspectorului de integritate care are în lucru evaluarea respectivă.

În măsura în care persoana care face obiectul evaluării este nemulțumită de raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilității, aceasta poate, conform art. 22 alin. 1 din Legea nr. 176/2010, să îl conteste în termen de 15 zile de la primirea lui, la instanța de contencios administrativ. O atare posibilitate nu este recunoscută însă și persoanelor prevăzute de art. 15 din Legea nr. 176/2010, care nici nu au interes în a aprecia ca fiind abuzivă solicitarea inspectorului de integritate, singura persoană interesată de contestarea raportului și a relevanței informațiilor care au stat la baza acestuia fiind cel evaluat.

Astfel, instanța notează că sunt lipsite de relevanță aprecierile pârâtei referitoare la utilitatea informațiilor solicitate, câtă vreme în cuprinsul art. 15 și art. 27 din Legea nr. 176/2010 s-a prevăzut în mod expres obligativitatea comunicării acestora inspectorului de integritate, sub sancțiunea aplicării amenzii civile, nefiind conferită posibilitatea de a refuza transmiterea lor sau de a contesta caracterul justificat al solicitărilor.

Instanța apreciază că este lipsită de relevanță și împrejurarea că pârâtei i s-au solicitat date personale ale HI, în condițiile în care dispozițiile art. 15 alin. 1 din Legea nr. 176/2010 prevăd în mod expres obligația păstrării confidențialității acestor informații în sarcina inspectorului de integritate.

În consecință, cu toate că pârâta avea obligația legală de a furniza inspectorului de integritate informațiile solicitate, pe care le-a apreciat relevante în soluționarea evaluării aflate în lucru, aceasta nu a dat curs solicitării. Nici mențiunile din cuprinsul întâmpinării, conform cărora doamna HI nu a deținut nicio funcție în cadrul unității, fiind membru de partid în cadrul Filialei Sector 2 București, și că nu deține informații legate de veniturile doamnei din perioada 2016-2017, calitatea de membru de partid fiind neremunerată, nu sunt de natură să conducă la o concluzie contrară, câtă vreme, pe de-o parte, acestea nu au fost comunicate direct inspectorului de integritate, așa cum impun prevederile art. 15 alin. 2 din Legea nr. 176/2010, și, pe de altă parte, sunt incomplete, nefiind făcută nicio referire la perioada în care doamna HI a deținut o calitate în cadrul U.N..

În acest context, devin incidente dispozițiile art. 27 din Legea nr. 176/2010, normă legală cu caracter special, care se completează cu norma generală în materie, respectiv art. 906 C.pr.civ., conform prevederilor art. 11 din Legea nr. 76/2012.

Instanța constată însă că dispozițiile legale anterior enunțate nu prevăd un termen limită în care A. să înainteze sesizarea pentru nerespectarea prevederilor art. 15 alin. 2 din Legea nr. 176/2010, data fiind lăsată practic la latitudinea sa, și nici momentul de la care intimata răspunde pecuniar pentru aceasta.

În ceea ce privește natura sa juridică, instanța apreciază că amenda civilă este o sancțiune de drept procesual civil, menită să constrângă debitorul unei obligații de a face intuitu personae să o îndeplinească, și care constă în obligarea de către instanță a celui vizat să plătească o sumă de bani, pe zi de întârziere, scopul fiind acela de a-l determina să își respecte obligațiile. Așadar, scopul amenzii civile, prevăzute de art. 27 alin. 1 din Legea nr. 176/2010 și care era anterior reglementată de dispozițiile art. 580 ind. 3 din C.pr.civ. din 1865, este similar cu cel al penalităților prevăzute de art. 906 C.pr.civ., la care face trimitere art. 11 din Legea nr. 76/2012.

Astfel, luând în considerare, pe de-o parte, că momentul sesizării instanței este lăsat la latitudinea inspectorului de integritate și, pe de altă parte, dispozițiile art. 11 din Legea nr. 76/2012 raportate la cele ale art. 906 C.pr.civ., instanța apreciază că penalitățile nu se pot dispune retroactiv așa cum a solicitat reclamanta, de la data împlinirii celor 30 de zile prevăzute de art. 15 alin. 2 din Legea nr. 176/2010, ci doar de la momentul în care debitorul obligației, în speță intimată, este înștiințat cu privire la aceasta de către instanță, concluzie ce reiese din aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 906 alin. 1 și 4 C.pr.civ., în temeiul art. 5 alin. 3 C.pr.civ..

Față de considerentele expuse, în temeiul art. 27 alin. 1 din Legea nr. 176/2010, art. 11 din Legea nr. 76/2012 și art. 906 C.pr.civ., instanța va admite, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta UN, va obliga pârâta să plătească în favoarea reclamantei o penalitate în cuantum de 200 lei pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data comunicării prezentei hotărâri și până la executarea integrală a obligației de comunicare către reclamantă a informațiilor solicitate prin adresa nr. 9282/G/II/28.03.2019 și va respinge, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, având în vedere poziția procesuală a pârâtei, exprimată la termenul din data de 24.06.2020, instanța va lua act că aceasta va solicita acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Domenii speta

Spete similare