Cerere de valoare redusă - contravaloare drept de compensaţie conform Regulamentului nr 261/2004 cee ca urmare a întârzierii zborului; cesiune de creanță între pasager și reclamantă – lege aplicabilă contractului conform Regulamentului ce nr. 593/2008 (Ro

I N S T A N Ţ A

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 12.03.2020, sub nr. ..../299/2020, reclamanta A a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 400 euro, cu cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru de 50 lei, cheltuieli traducere de 51,66 lei şi onorariu avocat în cuantum de 125 euro.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pasagerul C a achiziţionat bilet de transport aerian pentru cursa din data de 22.06.2018, zbor 0B3755, cu ora stabilită pentru decolare 11:25 de pe Aeroportul din Cluj-Napoca, spre Aeroportul din Dublin, Irlanda, cu aterizare la ora 13:10. În realitate, conform înscrisurilor depuse, zborul a avut o întârziere de decolare de 8 ore şi 25 minute, decolând la ora 20:16, ajungând astfel la destinaţie la ora 21:33.

Reclamanta a învederat că, în cazul de faţă, distanţa zborului achitat de pasager, respectiv Cluj-Napoca – Dublin, este de 2.239 km.

Reclamanta a menţionat că zborul a fost întârziat cu mai mult de 3 ore, iar pasagerul nu a fost informat în nici un moment despre drepturile sale, situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. 1 din Regulamentul nr. 261/2004, impunându-se acordarea despăgubirii în cuantum de 250 euro, în condiţiile în care compania aeriană nu a respectat nici dispoziţiile art. 14 alin. 2 din Regulament referitoare la informarea cu privire la normele de compensare şi asistenţă.

În continuare, reclamanta a invocat CJUE în cauzele C-432/07 şi C-402/07 arătând că  instanţa de contencios european a stabilit că pasagerii zborurilor întârziate pot fi asimilaţi pasagerilor zborurilor anulate în vederea aplicării dreptului la compensaţie şi pot invoca dreptul la compensaţie atunci când suportă, ca urmare a întârzierii unui zbor, o pierdere de timp egală sau mai mare de trei ore, cu alte cuvinte, atunci când ajung la destinaţia lor finală cu trei ore sau mai mult după ora de sosire prevăzută iniţial de operatorul de transport aerian. Or, în cauză, întârzierea zborului nu se datorează unei împrejurări excepţionale care să exonereze pârâta de la despăgubire în sensul art. 5 alin. 3 din Regulamentul nr. 261/2004.

Reclamanta a mai arătat că, la data de 06.04.2019, între societatea sa, în calitate de cesionar, şi pasagerul, în calitate de cedent, a intervenit cesiunea de creanţă, prin care i-au fost transmise toate drepturile principale şi accesorii izvorâte din dreptul de a percepe compensaţia datorată în temeiul Regulamentului nr. 261/2004. Aşadar, urmare a cesiunii intervenite, reclamanta a dobândit dreptul de a urmări şi de a solicita plata compensaţiilor de la pârâtă, inclusiv toate accesoriile datorate în temeiul legii. A mai arătat că, la data de 07.06.2019, a informat-o pe pârâtă de existenţa şi cesiunea creanţei.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1026-1033 C.pr.civ., art. 7 alin. 1 lit. b liniuţa a doua din Regulamentul nr. 1215/2012, ale Regulamentului nr. 261/2004, art. 1566-1586 C.civ.

În susţinerea cererii, reclamanta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul: carte de identitate (fila 17), bilet de avion (fila 19), tichet de îmbarcare (fila 20), extras zboruri (filele 21, 24), contract de cesiune (fila 23), notificare (filele 25-28), confirmare de primire (fila 29),  extras Registrul Comerţului (filele 30-63).

Cererea a fost legal timbrată, conform ordinului de la plată depus la dosar (fila 14).

La data de 14.04.2020, prin serviciul registratură, pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat lipsa dovezii calităţii de reprezentant, lipsa dovedirii conţinutul legii germane şi a aplicabilităţii acesteia, încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat ca urmare a aplicării legii germane din perspectiva dreptului substanţial, respectiv lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună respingerea cererii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant, pârâta a invocat prevederile art. 80 alin. 1, art. 83 alin. 1 şi art. 85 alin. 3 C.pr.civ., menţionând că la dosar nu se regăseşte împuternicirea avocaţială din care să rezulte că A a împuternicit SCPA D şi nici contractul de asistenţă juridică care să releve mandatul încredinţat societăţii de avocatură.

Referitor la lipsa dovedirii conţinutului legii germane şi a aplicabilităţii acesteia, pârâta a menţionat că pasagerul de naţionalitate română a ales să încheie contractul de cesiune de creanţă cu reclamanta, persoană juridică care funcţionează după legile statului Hong Kong, respectivul contract fiind încheiat sub auspiciile legii germane. Pârâta a invocat pct. 42 din considerentele Regulamentului CE nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului, susţinând că nu este clar dacă raporturilor contractuale dintre un cetăţean român şi o persoană juridică aparţinând unui stat terţ i se poate aplica legea germană.

Aceasta a invocat pct. 20 din considerentele Regulamentului CE nr. 593/2008, menţionând că, în cauză, contractul de cesiune este strâns legat de contractul de transport în baza căruia se solicită compensaţia, acesta fiind reglementat de legea română. Astfel, întrucât reclamanta nu a depus nici un document elocvent din care să reiasă aplicabilitatea legii germane, pârâta se află în imposibilitate de a cunoaşte dacă au fost respectat condiţiile prevăzute de legea germană, de fond şi formă.

Pârâta a mai susţinut că, în contractul de cesiune de creanţă, nu este precizat nici numărul zborului şi nici data acestuia, iar numărul de rezervare nu este de natură a fi suficient în identificarea creanţei cedate, aspecte ce conduc la imposibilitatea de a identifica creanţa cesionată.

Cu privire la încălcarea ordinii publice de drept privat internaţional privat ca urmare a aplicării legii germane din perspective dreptului substanţial, pârâta a invocat prevederile art. 2564 şi art. 2562 C.civ., susţinând că, întrucât Codul civil român prevede forma autentică a contractului de cesiune (art. 1567, art. 1011 şi art. 1650 alin. 1), a avut loc fraudarea legii. În acest sens, a arătat că una din situaţiile în care poate interveni fraudarea legii este în privinţa formei exterioare a actelor; partea interesată, în vederea evitării aplicării unor dispoziţii legale anevoioase, schimbă locul de încheiere a actului pentru a aplica o lege a altui stat care este mai lesnicioasă.

În motivarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, pârâta a arătat că, fără a fi clarificate, aspectele anterior menţionate, nu se poate considera că reclamanta are calitate procesuală activă. În acest sens, a menţionat că formularul de cesiune nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de legea română, respectiv cele ale donaţiei, nefiind încheiat în formă autentică, nici condiţiile contractului de vânzare-cumpărare, nefiind prevăzut un preţ. De asemenea, nu se cunoaşte dacă sunt îndeplinite condiţiile de valabilitate prevăzute de legea germană.

Mai mult, conform art. 286 C.pr.civ., copia formularului de cesiune nu face dovada existenţei contractului de cesiune.

Cu privire la cheltuielile de judecată, pârâta a solicitat respingerea acestora, întrucât reclamanta nu a solicitat plata compensaţiilor în conformitate cu art. 15.4. În subsidiar, a solicitat cenzurarea sumei solicitate în sensul reducerii acesteia, în conformitate cu dispoziţiile art. 451 alin. 2 C.pr.civ.

În drept, au fost invocate prevederile art. 201 şi următoarele C.pr.civ.

La data de 09.06.2020, prin serviciul registratură, reclamanta a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiilor şi apărărilor pârâtei, menţionând că legea aplicabilă între cedent şi cesionar este legea germană conform art. 3 alin. 1 din Regulamentul Roma I, în timp ce legea aplicabilă creanţei este legea română conform art. 14 alin. 2 din Regulament.

În drept, au fost invocate prevederile art. 201 alin. 2 C.pr.civ.

În susţinerea răspunsului la întâmpinare, reclamanta a depus,  a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul: dispoziţii legale ale dreptului german privind cesiunea şi forma actelor (filele 92-107), confirmare mandat (fila 108).

La termenul din data de astăzi, instanţa a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, pentru motivele arătate în practicaua prezentei hotărâri.

Instanţa a încuviinţat, pentru ambele părţi, proba cu înscrisuri.

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. 1 C.pr.civ., excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B faţă de fondul cererii de chemare în judecată, o constată neîntemeiată pentru următoarele motive:

Conform art. 36 C.pr.civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios dedus judecăţii, reclamantul fiind cel care trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă a persoanei pe care a chemat-o în judecată.

Instanţa reţine că, în prezenta cauză, reclamanta A a solicitat obligarea pârâtei B la plata sumei de 400 euro reprezentând compensaţia datorată în baza Regulamentului nr. 261/2004, ca urmare a întârzierii zborului nr. 0B3755 din data de 22.06.2018, cu ora stabilită pentru decolare 11:25 de pe Aeroportul din Cluj-Napoca, spre Aeroportul din Dublin, Irlanda, cu aterizare la ora 13:10.

Între pasagerul C, în calitate de cedent, şi reclamanta A, în calitate de cesionar, a fost încheiat contractul de cesiune din data de 06.04.2019 (fila 23), având ca obiect cedarea dreptului la despăgubire prevăzut de Regulamentul nr. 261/2004 privind zborul cu referinţa JY3N9A.

Instanţa va înlătura susţinerile pârâtei referitoare la faptul că nu este suficientă indicarea numărului de referinţă al rezervării, având în vedere că, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă cu putere de evidenţă că rezervarea nr. JY3N9A a fost efectuată pentru zborul nr. 0B3755 (fila 19).

Potrivit art. 3 alin. 1 din Regulamentul CE nr. 593/2008 (Roma I), „contractul este guvernat de legea aleasă de către părți. Această alegere trebuie să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele contractuale sau din împrejurările cauzei. Prin alegerea lor, părţile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei părţi din acesta.”

Analizând prevederile contractului de cesiune depus la dosar, instanţa constată că acesta este guvernat de legislaţia din Germania, părţile stabilind, aşadar, care este legea aplicabilă contractului.

Instanţa va înlătura susţinerile pârâtei referitoare la aplicabilitatea pct. 20 din considerentele Regulamentului nr. 593/2008, potrivit cărora „În cazul în care un contract are în mod evident o legătură mai strânsă cu o altă ţară decât cea menţionată la articolul 4 alineatul (1) sau (2), se aplică o clauză derogatorie care ar trebui să prevadă aplicarea legii ţării cu care are o legătură mai strânsă. Pentru a determina această lege, ar trebui să se ţină cont, printre altele, de faptul dacă contractul în cauză este strâns legat de un alt contract sau de alte contracte.” Or, în condiţiile în care, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 din Regulament, care reglementează situaţia în care legea aplicabilă nu a fost aleasă de părţi, nu se poate pune problema aplicării legii ţării cu care contractul are o legătură mai strânsă, urmând să fie, aşadar, aplicabilă legea stabilită de părţi conform art. 3 din Regulament.

În ceea ce priveşte conţinutul legii germane, instanța apreciază că acesta a fost dovedit prin depunerea înscrisului de la filele 96-107, care nu a fost contestat de societatea pârâtă.

Potrivit dispozițiilor art. 398 – dispoziții aplicabile ale dreptului german privind transmisiunea unei creanțe,  „o creanță poate fi transferată de către creditor către un nou creditor. Odată cu încheierea contractului, noul creditor îl înlocuiește pe creditorul anterior.” Conform art. 409, „cesiunea notificată de către creditorul anterior debitorului îi este opozabilă creditorului anterior chiar dacă aceasta nu își produce efectele. Este echivalentul notificării înscrisului emis de către creditorul anterior referitor la cesiune în care este menționat numele noului creditor dacă acest înscris este adus la cunoștință debitorului.”  Potrivit art. 126  - dispoziții privind forma documentelor juridice, „dacă forma scrisă  este cerută de lege, înscrisul trebuie semnat olograf de către emitent cu numele în clar  sau prin aplicarea inițialelor certificat de către notar.”

Instanţa va înlătura susţinerile pârâtei referitoare la fraudarea legii române, având în vedere că părţile sunt libere să aleagă legea aplicabilă contractului încheiat, fiind evident că nu se poate vorbi de o fraudare a legii române, ci doar de o reglementare diferită în legislaţia germană a condiţiile de formă a contractului de cesiune.

Astfel, articolele indicate de pârâtă cu privire la forma pe care ar trebui să o îmbrace contractul de cesiune de creanță nu sunt aplicabile în cauză, față de legea aplicabilă raporturilor dintre cedent și cesionar. Or, conform dispozițiilor anterior enunțate, forma scrisă este suficientă, atât ad probationem, cât și ad validitatem, împrejurare care, însă, nu duce la încălcarea ordinii publice de drept privat internaţional, cum, în mod vădit neîntemeiat, a susţinut pârâta.

Prin urmare, şi în legislaţia germană cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul (cedent) transmite o creanţă a sa unei alte persoane (cesionar), iar, din momentul realizării acordului de voinţe, creanţa trece în patrimoniul cesionarului cu toate drepturile pe care i le conferea cedentului, cesionarul devenind creditor în locul cedentului prin preluarea tuturor drepturilor acestuia.

Pe cale de consecinţă, având în vedere toate aceste considerente, instanţa reţine că reclamanta, în calitate de cesionar, este îndreptăţită să solicite pârâtei (debitorului cedat) plata sumei de 400 euro reprezentând contravaloare compensaţie.

Aşadar, instanţa urmează să respingă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, ca neîntemeiată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, pe fondul cauzei, instanţa reţine următoarele:

Potrivit art. 1026 C.pr.civ., procedura cu privire la cererile de valoare redusă se aplică atunci când valoarea cererii, fără a lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii, nu depăşeşte suma de 10.000 lei la data sesizării instanţei. Făcând aplicarea textului mai sus menţionat, din prisma alin. 2 şi 3 ale aceluiaşi articol, instanţa constată că cererea, astfel cum este formulată de către reclamantă, este admisibilă, putând fi judecată potrivit procedurii speciale referitoare la cererile de valoare redusă.

Potrivit art. 14 din Regulamentul CE nr. 593/2008 „(1) Raporturile dintre cedent și cesionar sau dintre creditor și subrogat cu privire la o creanță față de un terț („debitor”) în cadrul unei cesiuni de creanță sau al unei subrogații convenționale sunt reglementate de legea care se aplică, în temeiul prezentului regulament, contractului dintre cedent și cesionar, respectiv dintre creditor și subrogat. (2) Legea care reglementează creanța cedată sau cu privire la care a avut loc subrogația determină caracterul cesionabil al acesteia, raporturile dintre cesionar și debitor, condițiile în care cesiunea sau subrogația îi este opozabilă debitorului, precum și caracterul liberator al prestației executate de către debitor. (3) Noțiunea de cesiune în sensul prezentului articol include transferurile de creanțe pure și simple, transferurile de creanțe cu titlu de garanție, precum și gajul sau alte drepturi de garanție constituite asupra creanțelor.”

Prin urmare, în ceea ce privește raporturile dintre cesionar și debitor, condițiile în care cesiunea sau subrogația îi este opozabilă debitorului acestea sunt guvernate de legea care reglementează creanță cedată, deci de legea română.

Conform art. 1955 C.civ., prin contractul de transport, o parte, numită transportator, se obligă, cu titlu principal, să transporte o persoană sau un bun dintr-un loc în altul, în schimbul unui preţ pe care pasagerul, expeditorul sau destinatarul se obligă să îl plătească, la timpul şi locul convenite.

Instanţa reţine că, între numita C, în calitate de pasager, şi pârâta B în calitate de operator de transport aerian, a fost încheiat un contract de transport, împrejurare necontestată de către pârâtă.

Potrivit art. 1956 C.civ.,contractul de transport se dovedeşte prin documente de transport, precum scrisoare de trăsură, recipisă de bagaje, foaie de parcurs, conosament, tichet ori legitimaţie de călătorie sau altele asemenea, de la caz la caz.

Analizând înscrisurile depuse la dosar (filele 19-20), instanţa constată că pârâta şi-a asumat obligaţia efectuării unui zbor pe ruta Cluj - Dublin în data de 22.06.2018, având numărul de referinţă JY3N9A. Astfel, decolarea zborului nr. 0B3755 din data de 22.06.2018 era programată la ora 11:25, urmând ca aterizarea să aibă loc la ora 13:10 (ora locală în Dublin).

În conformitate cu prevederile art. 1270 C.civ., convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţile contractante, acestea dobândind drepturi şi obligaţii pe care trebuie să le aducă la îndeplinire cu bună credinţă, conform art. 1170 C.civ., în caz contrar fiind angajată răspunderea contractuală a acestora.

Conform art. 1350 C.civ., în materia răspunderii civile contractuale, atunci când, fără justificare, o parte nu îşi îndeplineşte obligaţiile pe care le-a contractat, aceasta este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.

Analizând înscrisurile depuse la dosar, instanţa constată că zborul nr. 0B3755 nu a avut loc la data programată, având o întârziere de 8 ore şi 23 minute. Astfel, zborul anterior menţionat a avut loc la data de 22.06.2018, ora 20:16, faţă de ora 11:25, aterizarea având loc la aceeaşi dată la ora 21:33, în loc de ora 13:10, deci cu o întârziere de 8 ore şi 23 minute (fila 24), fapt necontestat de către pârâtă.

Potrivit art. 5 din Regulamentul nr. 261/2004 de stabilire a unor norme comune în materie de compensare şi de asistenţă a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare şi anulării sau întârzierii prelungite a zborurilor şi de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 295/91: „1. În cazul anulării unui zbor, pasagerilor în cauză trebuie: (a) să li se ofere asistenţă de către operatorul de transport aerian în conformitate cu articolul 8 şi (b) să li se ofere asistenţă de către operatorul de transport aerian în conformitate cu articolul 9 alineatul (1) litera (a) şi articolul 9 alineatul (2), precum şi, în eventualitatea unei redirecţionări, în cazul în care ora de plecare anticipată a unui nou zbor este de cel puţin o zi după plecarea programată pentru zborul anulat, asistenţa specificată la articolul 9 alineatul (1) litera (b) şi articolul 9 alineatul (1) litera (c) şi  (c) să primească o compensaţie din partea operatorului de transport aerian, în conformitate cu articolul 7, cu următoarele excepţii: (i) în cazul în care sunt informaţi despre această anulare cu cel puţin două săptămâni înainte de ora de plecare prevăzută sau (ii) în cazul în care sunt informaţi despre această anulare într-un termen cuprins între două săptămâni şi şapte zile înainte de ora de plecare prevăzută şi li se oferă o redirecţionare care să le permită să plece cu cel mult de două ore înainte de ora de plecare prevăzută şi să ajungă la destinaţia finală în mai puţin de patru ore după ora de sosire prevăzută sau (iii) în cazul în care sunt informaţi despre această anulare cu mai puţin de şapte zile înainte de ora de plecare prevăzută şi li se oferă o redirecţionare care să le permită să plece cel târziu cu o oră înainte de ora de plecare prevăzută şi să ajungă la destinaţia finală în mai puţin de două ore după ora de sosire prevăzută.”

De asemenea, art. 5 pct. 3 stabileşte că „operatorul de transport aerian nu este obligat să plătească compensaţii în conformitate cu articolul 7, în cazul în care poate face dovada că anularea este cauzată de circumstanţe extraordinare care nu au putut fi evitate în pofida adoptării tuturor măsurilor posibile.” 

Instanţa are în vedere şi hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele conexate C 402/07 şi C 432/07, privind pe Christopher Sturgeon,Gabriel Sturgeon şi Alana Sturgeon împotriva Condor Flugdienst GmbH (C 402/07), şi Stefan Böck şi Cornelia Lepuschitz împotriva Air France SA (C 432/07).

În cauza menţionată, Curtea a statuat că „Articolele 5, 6 şi 7 din Regulamentul nr. 261/2004 trebuie să fie interpretate în sensul că pasagerii zborurilor întârziate pot fi asimilaţi pasagerilor zborurilor anulate în vederea aplicării dreptului la compensaţie şi pot astfel invoca dreptul la compensaţie prevăzut la articolul 7 din acest regulament atunci când suportă, ca urmare a întârzierii unui zbor, o pierdere de timp egală sau mai mare de trei ore, cu alte cuvinte atunci când ajung la destinaţia lor finală cu trei ore sau mai mult după ora de sosire prevăzută iniţial de operatorul de transport aerian. Cu toate acestea, o asemenea întârziere nu dă naştere unui drept la compensaţie în favoarea pasagerilor dacă operatorul de transport aerian poate face dovada că întârzierea prelungită este cauzată de împrejurări excepţionale care nu au putut fi evitate în pofida adoptării tuturor măsurilor posibile, cu alte cuvinte împrejurări care scapă de sub controlul efectiv al operatorului de transport aerian.”

Prin urmare, reţinând că pasagerul a suportat o întârziere mai mare de trei ore, în condiţiile în care ora sosirii iniţiale era programată la 13:10, dar avionul a aterizat abia la ora 21:33 în data de 09.04.2019 (după opt ore şi jumătate), instanţa apreciază că acesta este îndreptăţit la plata compensaţiei prevăzute de Regulament, în interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

De asemenea, instanţa constată că pârâta nu a invocat şi nici nu a făcut dovada faptului că întârzierea zborului a fost cauzată de circumstanţe extraordinare care nu au putut fi evitate în pofida adoptării tuturor măsurilor posibile, motiv pentru care nu este incidentă excepţia prevăzută de art. 5 pct. 3 din Regulament.

Prin urmare, în raport de toate aceste considerente, instanţa constată că pârâta are obligaţia de a achita compensaţia prevăzută de art. 7 din Regulamentul nr. 261/2004.

Potrivit art. 7 din Regulament, „Când se face trimitere la prezentul articol, pasagerii primesc o compensaţie în valoare de: (a) 250 EUR pentru toate zborurile de 1 500 kilometri sau mai puţin; (b) 400 EUR pentru toate zborurile intracomunitare de peste 1 500 kilometri şi pentru toate zborurile cuprinse între 1 500 şi 3 500 kilometri; (c) 600 EUR pentru toate zborurile care nu se încadrează la literele (a) sau (b). Pentru stabilirea distanţei se ia în considerare ultima destinaţie unde pasagerul urmează să sosească după ora prevăzută datorită refuzului la îmbarcare sau anulării zborului.”

Astfel, reţinând că este vorba de un zbor intracomunitar între 1.500 şi 3.000 kilometri (Cluj - Dublin), pasagerul este îndreptăţit a solicita plata compensaţiei în cuantum de 400 euro, în conformitate cu prevederile art. 5 pct. 1 lit. c coroborate cu art. 7 pct. 1 lit. b din Regulamentul nr. 261/2004, astfel cum au fost interpretate de către Hotărârea CJUE în cauzele conexate C 402/07 şi C 432/07.

Pe cale de consecinţă, având în vedere şi considerentele expuse anterior cu privire la cesiunea de creanţă, instanţa va admite cererea şi va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 400 euro (echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plăţii) reprezentând contravaloare compensaţie.

În ceea ce priveşte plata cheltuielilor de judecată, instanţa reţine că, potrivit art. 1032 raportat la art. 453 C.pr.civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Aşa cum rezultă din art. 451 C.pr.civ., cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbru judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului.

Instanţa va înlătura susţinerile pârâtei referitoare la faptul că nu datorează cheltuieli de judecată, în condiţiile în care nu a făcut dovada faptului că există un acord de voinţă prin care cedentul să fi renunţat la acest drept, simpla invocare a unor dispoziţii interne în acest sens nefiind suficientă din acest punct de vedere.

Astfel, fiind în culpă procesuală, pârâta urmează a fi obligată la plata către reclamantă a sumei de 701,96 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 50 lei (fila 14), contravaloare traduceri în cuantum de 51,66 lei (factura nr. 387/14.02.2020 şi extrasul de cont aferent – filele 22 şi 15) şi onorariu avocat în cuantum de 600,30 lei (factura nr. 20200270/25.02.2020 şi extrasul de cont aferent – filele 12-13).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiată.

Admite cererea formulată de reclamanta A, cu sediul în ...., în contradictoriu cu pârâta B cu sediul în ....

Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 400 euro (echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plăţii) reprezentând contravaloare compensaţie.

Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 701,96 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Executorie de drept.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la data comunicării, cerere care se depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 13.07.2020.

PREŞEDINTE GREFIER

Domenii speta

Spete similare