Contestație la executare . Cheltuieli necesare desfăşurării executării . Dovezi.

Deliberând asupra cererii de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 24.12.2019 sub nr. 39018/299/2019, contestatorul S.R. REPREZENTAT DE MT PRIN CN S.A. PRIN DR.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta BS, anularea formelor de executare începute în dosarul nr. 139/2019 al BEJ R., în sensul de a diminua cheltuielile de executare silită.

În motivare, a arătat că onorariul executorului trebuie calculat conform pct. 3 din Anexa 1 la OMJ nr. 2550/C/2006, iar cheltuielile de executare percepute sunt nejustificate, în raport de munca depusă, având în vedere complexitatea redusă a cauzei.

A învederat contestatorul că nu contestă debitul datorat, ci cheltuielile de executare. A precizat că onorariul de avocat, în cuantum de 2.000 lei, este nepotrivit de mare faţă de munca îndeplinită de avocatul reclamantei, limitată doar la redactarea cererii de încuviinţare a executării silite, executorul fiind cel care depune cel mai semnificativ volum de muncă.

A invocat şi prevederile art. 2 din O.G. nr. 22/2002.

În drept, a invocat prevederile art. 711 şi următoarele Cod de procedură civilă.

În probaţiune, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

Intimata nu a formulat întâmpinare.

În cauză a fost încuviinţată şi administrată proba cu înscrisuri.

Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

În fapt, la data de 11.11.2019, intimata a adresat către BEJ R. o cerere de executare silită împotriva contestatorului, în temeiul titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 189/26.06.2019 pronunţată de Tribunalul Gorj în dosarul nr. 1202/95/2019.

Prin încheierea din data de 26.11.2019 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. 34827/299/2019, instanța a admis cererea de încuviințare a executării silite.

În drept, conform art. 712 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare. De asemenea, se poate face contestație la executare și în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condițiile legii.

Referitor la apărarea contestatorului privind incidenţa art. 2 din O.G. nr. 22/2002, reţine instanţa că potrivit acestor dispoziţii, dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somaţia de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.

Acordarea de către legiuitor pentru debitorii instituţii sau autorităţi publice aflaţi în situaţia premisă impusă de art. 2 din actul normativ în discuţie (debitorul nu începe sau nu continuă executarea creanţei din cauza lipsei de fonduri) a termenului de 6 luni, calculat de la primirea somaţiei, pe durata căruia executarea silită începută de către creditor este suspendată, urmăreşte înlăturarea consecinţelor grave pe care executarea silită le-ar putea avea asupra bunului mers al activităţii acestor instituţii şi indirect asupra cetăţenilor care apelează la serviciile lor, pentru cazurile în care li s-ar popri conturile ori li s-ar executa bunurile mobile sau imobile. Prin acordarea unui răgaz în interiorul căruia debitorul instituţie sau autoritate publică să facă demersurile necesare efectuării plăţii, asemenea consecinţe sunt evitate.

Coroborând dispoziţiile art. 2 şi 3 din O.G. nr. 22/2002 cu art. 667-668 C. proc. civ., rezultă că executarea silită se desfăşoară potrivit normelor generale înscrise în Codul de procedura civilă, nota specifică fiind impunerea unui termen de 6 luni de aşteptare, dacă instituţia publică se află în imposibilitatea obiectivă de a plăti din lipsa de fonduri.

Astfel, creditorul aşteaptă din partea statului executarea silită de bunăvoie a obligaţiei pecuniare, iar dacă instituţia publică nu execută de bunăvoie, creditorul se poate adresa unui organ competent de executare pentru urmărire silită, iar dacă instituţia publică dovedeşte că nu are fonduri, O.G. nr. 22/2002 instituie în favoarea acesteia un interval de 6 luni până la continuarea executării silite.

Somaţia la care se referă art. 2 din O.G. nr. 22/2002 este practic aceeaşi cu cea la care se referă art. 667 C. proc. civ., actul începător al executării silite. Celelalte acte de executare sunt subsecvente acestei somaţii, cu eventuala incidenţă a termenului de 6 luni prevăzut de O.G. nr. 22/2002.

Trebuie menţionat că legiuitorul impune pentru creditor numai obligativitatea trimiterii către debitorul instituţie publică a somaţiei mai sus amintite, nu însă şi aşteptarea curgerii întregului termen de 6 luni de care s-a făcut vorbire anterior. Debitorul instituţie publică beneficiază de acest termen, în integralitatea sa, numai dacă, după primirea somaţiei, trimite executorului judecătoresc dovada lipsei de fonduri ce îl împiedică să îşi achite imediat datoria.

Contestatoarea nu a înaintat nicio dovadă privind lipsa fondurilor şi nici nu se poate reţine că i s-a produs vreo vătămare. Nu în ultimul rând, contestatoarea are obligaţia de a solicita şi a-şi constitui fonduri, în vederea executării obligaţiilor instituite în sarcina sa prin titlurile executorii, neputând invoca lipsa fondurilor bugetare pentru a nu achita drepturile creditorilor pentru care s-a început executarea silită.

Astfel, prin deciziile Curţii Constituţionale (nr. 48/2004, nr. 255/2003, nr. 326/2002, nr. 202/2002), Curtea a interpretat actul normativ în sensul că posibilitatea executării silite a instituţiilor publice nu a fost eludată prin O.G. nr. 22/2002, ci, dimpotrivă, conform art. 2 din ordonanţă, organele statului au obligaţia să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, pentru asigurarea în bugetele proprii, a resurselor necesare efectuării plăţii sumelor stabilite prin titlurile executorii. De altfel, prin decizia nr. 161/2003, Curtea Constituţională a stabilit că textul ordonanţei nu cuprinde nici o referire la interdicţia executării asupra bunurilor din inventarul instituţiilor publice aparţinând domeniului privat, care rămân supuse, în continuare, dispoziţiilor de drept comun privind executarea silită.

Neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti poate, în mod indirect, să ducă la lăsarea fără conţinut a dreptului de acces la o instanţă. Jurisprudenţa Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil se referă inclusiv la garantarea, pentru partea care a câştigat procesul, a posibilităţii de a pune în executare hotărârea pronunţată, iar autorităţile sunt obligate să ia măsurile necesare în scopul executării unei hotărâri judecătoreşti definitive, inclusiv prin sancţionarea debitorului (a se vedea cauzele S. împotriva României, Estima George c. Portugaliei).

Potrivit interpretării date de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza Şandor împotriva României, executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţă, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces, în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie, iar dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi.

Curtea a statuat că administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiţiei, astfel încât dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti, îşi pierd orice raţiune de a fi. În aceeaşi hotărâre, Curtea a apreciat că nu este oportun să îi fie cerut unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obţinut o creanţă împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obţine satisfacţie, iar prin refuzul de a executa hotărârea judecătorească, autorităţile naţionale lipsesc creditorul de un acces efectiv la justiţie, în privinţa executării unei hotărâri definitive pronunţate în favoarea sa.

Din punctul de vedere al dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 par. 1 din Convenţie, în jurisprudenţa Curţii Europene s-a stabilit că neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti poate duce la lăsarea fără conţinut a dreptului de acces la o instanţă (cauza Hornsby c. Greciei). Totodată, sunt încălcate şi prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.

Referitor la susţinerile contestatorului privitoare la încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare, instanţa reţine prevederile art. 670 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, în afară de cazul când creditorul a renunțat la executare, situație în care vor fi suportate de acesta, sau dacă prin lege se prevede altfel. De asemenea, debitorul va fi ținut să suporte cheltuielile de executare stabilite sau, după caz, efectuate după înregistrarea cererii de executare și până la data realizării obligației stabilite în titlul executoriu, chiar dacă el a făcut plata în mod voluntar. Cu toate acestea, în cazul în care debitorul, somat potrivit art. 668, a executat obligația de îndată sau în termenul acordat de lege, el nu va fi ținut să suporte decât cheltuielile pentru actele de executare efectiv îndeplinite, precum și onorariul executorului judecătoresc și, dacă este cazul, al avocatului creditorului, proporțional cu activitatea depusă de aceștia. Conform alin. (4) al aceluiași articol, sumele datorate ce urmează să fie plătite se stabilesc de către executorul judecătoresc, prin încheiere, pe baza dovezilor prezentate de partea interesată, în condițiile legii. Aceste sume pot fi cenzurate de instanța de executare, pe calea contestației la executare formulate de partea interesată și ținând seama de probele administrate de aceasta. Dispozițiile art. 451 alin. (2) și (3) se aplică în mod corespunzător, iar suspendarea executării în privința acestor cheltuieli de executare nu este condiționată de plata unei cauțiuni.

În speţă, prin încheierea din data de 02.12.2019, executorul a stabilit cheltuieli de executare în cuantum total de 6.367,44 lei, din care 3.177,44 lei onorariu executor, 1.190 lei cheltuieli necesare executării silite (înregistrarea cererii şi deschiderea dosarului de executare, emiterea şi redactarea încheierii de admitere a cererii, taxe de timbru, emiterea şi redactarea încheierii de stabilire a cheltuielilor, emitere şi redactare înştiinţare / poprire bănci, fotocopiere acte dosar, taxe privind corespondenţa, borderouri de transmitere, acte privind distribuirea sumelor încasate, cheltuieli cu încetarea executării silite: emitere şi redactare încheiere de închidere dosar, arhivare dosar), 2.000 lei onorariu avocat.

În ceea ce priveşte onorariul de executor judecătoresc stabilit în sarcina contestatorului, instanţa reţine că, faţă de dispoziţiile art. 39 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, în cazul obligaţiilor având ca obiect plata unor sume de bani, onorariul executorului nu poate depăşi un anumit plafon determinat potrivit acestui act normativ, raportat la cuantumul obligaţiei de plată a cărei executare se urmăreşte.

În speţă, se constată că în încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare din data de 02.12.2019, pentru a determina cuantumul onorariului său, executorul judecătoresc a aplicat corect dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/2000, onorariul fiind în cuantum de 3.177,44 lei (10 % din valoarea creanţei în privința căreia a fost încuviințată executarea silită, anume 26.701,20 + TVA).

Determinarea de către executor a onorariului se face în etapa incipientă executării silite, etapă în care executorul stabileşte un cuantum al onorariului în limitele prevăzute de lege şi prin raportare, conform opţiunii legiuitorului, la cuantumul creanţei.

Se mai reţine că, deşi dispoziţiile art. 39 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 nu prevăd în mod expres necesitatea adăugării cotei de TVA datorate de executorul judecătoresc bugetului de stat la cuantumul onorariului stabilit conform legii, potrivit Codului fiscal, taxa pe valoare adăugată reprezintă un impozit indirect şi este datorată de persoana impozabilă (inclusiv de persoanele ce exercită profesii liberale, în anumite condiţii) în toate cazurile în care se prestează un serviciu, taxa fiind inclusă în tariful final practicat de prestator pentru a fi suportată în final de beneficiarul serviciului. În consecinţă, beneficiarul serviciului prestat (în speţă executarea silită), respectiv creditorul care solicită prestarea serviciului de către executor, este cel care în conformitate cu dispoziţiile legale, va suporta în final şi costul TVA datorate de prestatorul de servicii (executor) către bugetul de stat. În aceste condiţii, cota de TVA reprezintă pentru creditorul urmăritor o cheltuială efectuată în cursul executării silite.

Serviciul prestat de executorul judecătoresc fiind încadrat din punct de vedere contabil în categoria prestărilor de servicii pentru care se datorează taxa pe valoare adăugată, în mod legal executorul judecătoresc a calculat TVA la cheltuielile de executare, suma constituind taxă pe valoare adăugată urmând a fi virată de executor la bugetul statului. Ca urmare a achitării acestei obligaţii fiscale, suma ce va rămâne efectiv executorului judecătoresc cu titlu de onorariu nu depăşeşte plafonul stabilit de Legea nr. 188/2000 şi OMJ 2550/2006.

Având în vedere dispoziţiile art. 670 C. proc. civ, potrivit cărora cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, acesta va trebui să plătească creditorului toate cheltuielile de executare, inclusiv TVA inclus în tariful final al executorului judecătoresc. Instanţa apreciază că nu ar fi fost necesară o prevedere distinctă în Legea nr. 188/2000 cu privire la necesitatea calculării TVA şi adăugării acestuia la onorariul calculat potrivit plafoanelor menţionate în actul normativ, deoarece nu toate persoanele care desfăşoară o profesie liberală datorează TVA, existând un regim special de scutire de plata taxei în anumite condiţii stabilite de Codul fiscal, iar pe de altă parte deoarece Legea nr. 188/2000 face referire la onorariul la care are dreptul executorul judecătoresc, fiind evident că acesta este îndreptăţit la suma integrală calculată potrivit plafoanelor legale, şi nu la o sumă mai mică.

În consecinţă, se apreciază că nu se impune cenzurarea onorariului executorului judecătoresc.

Cu privire la onorariul de avocat înscris în încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare, instanţa reţine că acesta este justificat de factura fiscala nr. 146/08.11.2019, depusă în copie la fila 58. Având în vedere că avocatul are împuternicire avocaţială în dosarul de executare şi că el este cel care a formulat, în numele intimatei, cererea de executare silită, instanţa apreciază că s-a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli.

Pentru activitatea sa profesională, avocatul are dreptul la un onorariu, ce se stabileşte prin contractul de asistenţă juridică. În acelaşi timp, onorariul trebuie să fie necesar şi rezonabil, aceste caractere apreciindu-se în raport de munca prestată, de complexitatea cauzei, de valoarea pricinii, reputaţia avocatului şi de orice alte criterii care să asigure un echilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor din proces.

De asemenea, instanţa reţine că dispoziţiile art. 451 alin. (2) C.proc.civ. – care dau dreptul instanţei să reducă cheltuielile de judecată în sensul micşorării cuantumului la care urmează a fi obligată partea care cade în pretenţii – au caracter de excepţie faţă de regula suportării în totalitate a cheltuielilor de partea ce a pierdut procesul (regulă ce rezultă din dispoziţiile alin. 1 al aceluiaşi articol).

Instanţa mai constată că legiuitorul a acordat posibilitatea diminuării cheltuielilor de judecată în sensul art. 451 alin. (2) C.proc.civ. în scopul de a sancţiona chiar partea ce câştigă procesul în acele situaţii în care onorariul convenit cu avocatul este disproporţionat faţă de miza litigiului. Prin urmare, în aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C.proc.civ. este necesar ca suma solicitată de parte cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat să fie excesivă, vădit disproporţionată în raport de obiectul litigiului şi munca prestată de avocat.

Cuantumul cheltuielilor de executare poate fi cenzurat de instanţa de judecată, care trebuie să verifice dacă cheltuielile stabilite prin procesul-verbal au fost necesare pentru efectuarea executării, dacă sunt reale şi dacă nu sunt disproporţionate faţă de cuantumul creanţei şi volumul de muncă efectuată de cei implicaţi în executare. Chiar dacă debitorul este în culpă pentru faptul că nu a executat de bună-voie creanţa cuprinsă într-un titlu executoriu, aceasta nu înseamnă că creditorul său poate efectua cheltuieli de executare exagerate, ştiind că le va recupera în temeiul art. 670 alin. (2) C. proc.civ. În acest sens, instanţa mai reţine că, pentru identitate de raţiune şi având în vedere faptul că executarea silită este considerată o parte a procesului civil, dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc.civ. sunt aplicabile şi în faza de executare silită. Prin aplicarea acestor dispoziţii, instanţa nu intervine în relaţia dintre avocat şi client şi nu cenzurează onorariul stabilit prin contractul de asistenţă juridică. Are însă posibilitatea de a micşora cuantumul cheltuielilor pe care şi le recuperează creditorul cu acest titlu, în situaţia în care sunt nepotrivit de mari.

Deşi contestatorul susţine că munca prestată de avocat nu justifică, faţă de complexitatea cauzei, onorariul solicitat în cauză, instanţa constată că activitatea avocatului nu se rezumă numai la redactarea cererii de executare. Complexitatea dosarului de executare nu este dată doar de formularea unei cereri de executare, iar activitatea şi munca efectiv realizată în cadrul dosarului nu trebuie privită doar raportat la completarea unei cereri de executare silită, activitatea îndeplinită de avocat fiind mult mai complexă. Reprezentarea creditorului în faza executării silite presupune activitatea avocatului constând în studierea dosarului de fond şi obţinerea titlului executoriu (copie legalizată a hotărârii judecătoreşti), consultaţii acordate clientului privind alegerea modalităţii de executare, stabilirea competenţei executorului judecătoresc, determinarea caracterului executoriu al hotărârii, formularea cererii de începere a executării, plata taxelor aferente, deplasări la biroul executorului judecătoresc, urmărirea executării. De asemenea, la momentul stabilirii onorariilor de avocat, creditorul nu poate cunoaşte forma în care se va realiza executarea.

În raport de cele anterior expuse, instanţa apreciază că onorariul în cuantum de 2.000 lei nu este vădit disproporţionat astfel cum prevede art. 451 alin. (2) C. proc.civ. 

Pe de altă parte, pentru a evita plata cheltuielilor de executare, contestatorul avea posibilitatea îndeplinirii benevole a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu. Neprocedând în acest mod, contestatorul a determinat intimatul să apeleze la un avocat şi să ceară îndeplinirea acestor obligaţii prin intermediul executorului judecătoresc şi, pe cale de consecinţă, să efectueze cheltuieli pe care altfel nu le-ar fi făcut.

Pentru aceste motive, instanţa consideră că este neîntemeiată solicitarea contestatorului de reducere a cheltuielilor de executare reprezentate de onorariul de avocat.

Cu privire la celelalte cheltuieli de executare silită în cuantum de 1.190 lei, se observă că la dosarul de executare nu există facturi fiscale sau alte documente justificative cu această valoare, aşadar nu există dovada efectuării fiecăreia dintre aceste cheltuieli.

Deși a menționat executorul în cuprinsul încheierii că aceste cheltuieli au vizat înregistrarea cererii şi deschiderea dosarului de executare, emiterea şi redactarea încheierii de admitere a cererii, taxe de timbru, emiterea şi redactarea încheierii de stabilire a cheltuielilor, emitere şi redactare înştiinţare / poprire bănci, fotocopiere acte dosar, taxe privind corespondenţa, borderouri de transmitere, acte privind distribuirea sumelor încasate, cheltuieli cu încetarea executării silite: emitere şi redactare încheiere de închidere dosar, arhivare dosar, nu a dovedit efectuarea în concret a acestor cheltuieli stabilite în mod discreţionar, aleatoriu, nejustificate prin înscrisuri. Nu a precizat executorul în mod clar și concret câte comunicări a efectuat și ce taxe a aplicat, mai ales în condițiile în care tarifele prevăzute de OMJ nr. 2550/2006 nu sunt fixe, ci variabile, iar actele efectiv transmise prin poştă au fost reduse ca număr.

Totodată, se reţine că o parte dintre „cheltuielile necesare executării silite” vizează activităţi pe care executorul le desfăşoară în exercitarea activităţii sale şi pentru care beneficiază de onorariu, nefiind justificată stabilirea unor cheltuieli suplimentare, diferite de onorariu, pentru activităţi de redactare şi emitere acte, deschidere / închidere dosar executare.

În consecință, instanţa urmează a admite în parte contestaţia la executare şi a anula în parte încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare emisă la data de 02.12.2019 în dosarul de executare nr. 139/2019 al BEJ Rentea Georgiana-Ingrid şi actele de executare subsecvente, în ceea ce priveşte suma de 1.190 lei reprezentând cheltuieli necesare desfăşurării executării silite, menţinând actele de executare pentru rest.

Domenii speta

Spete similare