Pretenţii. Excepţia autorităţii de lucru judecat. Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Hotărâre 9399 din 04.12.2000


Deliberând asupra cauzei civile de față reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 25.06.2020 sub nr. 18800/299/2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta R. S.A., se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 166.666,67 lei, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. 321/05.08.2009 emis de A. în favoarea lui K., sumă actualizată cu indicele de inflaţie până la data plății efective

În motivare, s-a arătat că între reclamanta A. și S.C. R. S.R.L. a intervenit Contractul – cadru de prestări servicii nr. 123/2007, având ca obiect asigurarea de către prestator a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Serviciile de evaluare presupuneau executarea de către prestator a evaluării imobilelor identificate în Anexa la contract.

Contractul – cadru a fost stabilit și aprobat prin H.G. nr. 527/2006, iar rapoartele de evaluare a imobilelor urmau să fie întocmite conform Titlului VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

Totodată, prin dispozițiile art. 13 – Cap III din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a fost înființată entitatea învestită de lege cu acordarea despăgubirilor în procesul de retrocedare a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada regimului comunist.

În baza aceleiași legi, Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor era asigurat de A., prin structurile sale de specialitate.

Rapoartele de evaluare întocmite de evaluatorul desemnat erau comunicate în conformitate cu prevederile legale, atât Comisiei Centrale cât și persoanelor îndreptățite la despăgubiri.

Potrivit art. 6 din contract, prestatorul era obligat să asigure serviciile de evaluare a proprietăților imobiliare, în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare.

În anul 2013, Curtea de Conturi a desfășurat la A. o acțiune de control cu tema „Verificarea modului de formare și utilizare a fondurilor publice în procesul de restituire a proprietăților”. Conform Raportului de control nr. 25394/26.04.2013 întocmit de CCR, controlul a vizat perioada cuprinsă în intervalul 01.01.2017 – 31.12.2011.

Ulterior, ca urmare a valorificării rezultatelor controlului, menționate în raport, Curtea de Conturi a emis Decizia nr. 10/10.10.2013 unde, printre alte nereguli constatate, la punctul B.3, s-a consemnat că „nu au fost respectate cerințele Standardelor Internaționale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării”.

În vederea remedierii acestor aspecte de nelegalitate, prin Decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a dispus în sarcina conducătorului instituției, următoarele măsuri prevăzute la Cap I pct. 3.1 – 3.3.

„I – 3.1 Președintele A. va dispune verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de CCSD în perioada 2009 – 2011 și va lua măsuri de expertizare și reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă Standardele Internaționale de Evaluare și care au o valoare mai mare de 500.000 lei. Termen de realizare: 31.04.2014;

I – 3.2 În urma reevaluării se va stabili întinderea prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate și se vor întreprinde măsurile legale în vederea recuperării acestuia. Termen de realizare: 30.04.2014;

I – 3.3 Plățile eferente rapoartelor neîntocmite în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare, a căror refacere a necesitat noi cheltuieli, reprezintă prejudiciu în bugetul A., pentru care se vor lua măsuri în vederea recuperării, conform prevederilor legale și clauzelor contractuale, de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăților respective. Termen de realizare 30.04.2013”.

S-a precizat că A. a contestat Decizia Curții de Conturi nr. 10/10.10.2013, însă prin Încheierea nr. 18 din 10.03.2014, Comisia specializată din cadrul Curții de Conturi a admis parțial contestația cu privire la măsurile dispuse la Cap I – pct. 3.4, pct. 4 și pct. 12.2, menținând celelalte măsuri dispuse prin decizie.

Având în vedere că majoritatea măsurilor dispuse de către Curtea de Conturi au fost menținute de Comisia specializată din cadrul acesteia, A. a formulat contestație împotriva Încheierii nr. 18/10.03.2014 și a Deciziei nr. 10/10.10.2013 înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal sub nr. 2135/2/2014.

Prin Sentința civilă 2767/17.10.2014 definitivă prin nerecurare, instanța a respins acțiunea formulată de A. în contradictoriu cu Curtea de Conturi, ca nefondată.

Pe cale de consecință, se impunea ca A., în calitate de entitate auditată, să implementeze măsurile dispuse de Curtea de Conturi.

Astfel, în anul 2014 A. a demarat procedura de achiziție publică în vederea contractării unor servicii specializate de verificare a rapoartelor de evaluare. Deși procesul a fost anevoios, în final verificarea rapoartelor a fost atribuită S.C. E. S.R.L., care, procedând la verificarea rapoartelor, a constatat că un număr foarte mare de rapoarte de evaluare, întocmite în perioada 2009-2011, sunt neconforme cu Standardele Internaționale de Evaluare. În acest context, ulterior s-a procedat la achiziționarea unor servicii de reevaluare a rapoartelor neconforme. A fost încheiat cu firma S.C. C. S.R.L. contractul de achiziție publică de servicii nr. 6281/30.09.2019, respectiv contractul nr. 6962/22.10.2019.

Cu referire la obiectul cauzei, a arătat că în dosarul de despăgubire nr. 38601/CC, pârâta R. S.A. a evaluat imobilul teren în suprafață de 27.146,07 mp situat în O., jud. , stabilind valoarea de piață a acestuia la suma de 3.594.750 lei, valoarea imobilului fiind determinată prin metoda comparației directe, având ca dată de referință 12.11.2008.

Pentru suma stabilită prin raportul de evaluare, CCSD a emis decizia nr. 4537/CC/05.05.2009, în baza căreia reclamanta a emis titlul de plată nr. 321/05.08.2009 în cuantum de 166.666,67 lei.

Ca urmare a reevaluării imobilului, firma C. S.R.L. a stabilit, la data de 10.12.2019, că valoarea reală a imobilului era de 568.988 euro, rezultând astfel că pârâta a supraevaluat imobilul, impunându-se recuperarea prejudiciului în cuantum de 166.666,67 lei.

În situația dată, reclamanta apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a fi antrenată răspunderea civilă contractuală.

Totodată, pentru a fi în prezența răspunderii civile contractuale, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții, respectiv să existe: neexecutarea totală sau parțială sau executarea să fie necorespunzătoare calitativ sau cantitativ; culpa sau vinovăția debitorului; prejudiciu; raport de cauzalitate.

Față de cele arătate, se solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 166.666,67 lei  actualizată până la data efectuării plății efective.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.350 Cod civil, Legea nr. 247/2005, H.G. 572/2013, O.U.G. nr. 80/2013.

Pârâta a formulat la data de 14.08.2020 întâmpinare, prin care a invocat excepția autorității de lucru judecat, excepția puterii de lucru judecat, excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. În temeiul art. 78 alin. (2) raportat la art. 79 C. proc. civ., a solicitat introducerea în cauză a evaluatorului C..

În motivare, s-a arătat că reclamanta a încheiat cu pârâta un contract înregistrat sub nr. 123/2007, în temeiul căruia aceasta din urmă s-a obligat să presteze servicii de evaluare solicitate de CCSD, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

A menționat pârâta că și-a îndeplinit obligațiile contractuale, dar și că rapoartele de evaluare întocmite și transmise către ANRP erau analizate într-o primă fază de Direcția de Contencios pentru Coordonarea Secretariatului Comisiei Centrale a ANRP, precum și de expertul propriu al reclamantei, aceștia stabilind dacă rapoartele erau sau nu apte a trece mai departe în ședința Comisiei Centrale, în vederea acordării despăgubirilor. În urma verificărilor, se proceda fie la emiterea deciziei de despăgubire, fie la trimiterea dosarului pentru o nouă evaluare.

A învederat pârâta că reclamanta nu a transmis niciun raport de evaluare în scop de reverificare și/sau pentru efectuarea unei noi evaluări, că a acceptat și utilizat rapoartele de evaluare, printre care și cel dedus judecății, ceea ce demonstrează că rapoartele au fost conforme cu Standardele Internaționale de Evaluare.

Curtea de Conturi a emis două decizii, prin care i-a pus în vedere reclamantei de a dispune verificarea tuturor rapoartele de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de CCSD în perioada 2009-2011 și să ia măsuri de reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerințele Standardelor Internaționale de Evaluare și care au o valoare mai mare de 500.000 lei.

După 4 ani de la momentul controlului Curții de Conturi, A. a aprobat un plan de acțiune care avea ca scop implementarea măsurilor antemenționate. Astfel, A. a atribuit societății E. S.R.L. contractul privind verificarea rapoartelor de evaluare, printre care și cel deferit judecății.

Consideră pârâta că nu au fost prezentate integral argumentele care au stat la baza afirmației conform căreia rapoartele sunt supraevaluate.

Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, a făcut referire la dosarul nr. 29377/299/2018, în care, prin s.c. nr. 3525/07.06.2019 R. a fost obligat la plata către A. a sumei totale de 13.350 euro reprezentând contravaloarea serviciilor de evaluare, considerate a fi fost prestate necorespunzător în baza contractului de prestări servicii nr. 123/2007. A menționat că raportul de evaluare pentru care în prezenta cauză se solicită despăgubiri este unul dintre rapoartele de evaluare care au făcut obiectul dosarului antemenționat.

În privința excepției puterii de lucru judecat, a arătat că, într-o cauză identică, Judecătoria Sectorului 2 București, prin s.c. nr. 7238/11.07.2019, a respins cererea reclamantei A. ca prescrisă.

Pârâta a invocat și excepția prescripției dreptului material la acțiune. Întrucât contractul este încheiat sub puterea de activitate a Decretului nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune este reglementată de acest act normativ.

Potrivit art. 5 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiunea privitoare la viciile ascunse ale unei lucrări executate, se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie.

Astfel, chiar dacă s-ar admite că rapoartele nu erau conforme, viciul nu este ascuns, ci aparent, putând fi constatat de reclamantă la momentul recepționării lucrării. 

În ipoteza în care s-a aplica art. 11 din Decretul nr. 167/1958, iar viciul ar fi considerat ascuns, termenul de prescripție începe să curgă de la data descoperii viciilor, dar nu mai târziu de 1 an de la predarea lucrării.

Rapoartele de evaluare au fost predate în perioada 25.11.2008-16.06.2010, astfel că acțiunea reclamantei este prescrisă la data sesizării instanței de judecată.

În ipoteza în care se va considera că sunt incidente dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și în acest caz dreptul la acțiune al reclamantei este prescris.

Acest drept la acțiune în răspundere contractuală s-a născut la data recepţionării rapoartelor de evaluare, astfel termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă la data predării raportului de evaluare de către R., așadar termenul de prescripție este împlinit la data sesizării instanței de judecată. Nu se poate susține că momentul nașterii dreptului material la acțiune al reclamantei este cel al verificărilor efectuate de Curtea de Conturi sau acela al reevaluărilor efectuate de E. S.R.L. și C. S.R.L. A invocat Decizia nr. 19/2019 a ICCJ.

Pe fondul cauzei, pârâta apreciază că acțiunea reclamantei este nefondată. A precizat că, în speță, sunt incidente prevederile vechiului Cod civil, iar nu cele ale art. 1.350 noul Cod civil invocate de reclamantă.

A mai menţionat că, din punct de vedere tehnic, este imposibil ca în anul 2017, respectiv 2019, o societate de evaluare să evalueze același imobil prin metoda comparației din anul 2008, întrucât valoarea imobiliară a bunului în mod real fluctuează de la an la an. Verificarea făcută de cele două societăți a fost realizată după 10-11 ani de la momentul efectuării rapoartelor de evaluare de către pârâtă, fiind în mod obiectiv imposibil de imaginat faptul că aceste verificări s-ar fi putut face în concordanță cu toată metodologia și toate tehnicile care au fost folosite de R. pentru estimarea corectă a prețului imobilelor evaluate în perioada 2007-2011. A subliniat că reevaluările au fost făcute în raport cu valoarea actuală de piață a imobilului, iar acest fapt nu poate determina tragerea la răspundere contractual a societății R..

A apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale.

În drept, au fost invocate dispozițiile vechiului Cod civil, Codului de procedură civilă.

Reclamanta a formulat la data de 17.09.2020 răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate de pârâtă și a apărărilor acesteia.

Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, a arătat că nu există identitate de părți, obiect și cauză între prezenta speță și cererea de chemare în judecată soluționată în dosarul nr. 29377/299/2018.

A menționat că termenul de prescripție a început să curgă atunci când reclamanta a luat la cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de R..

Astfel, indiferent de raportarea la prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 ori la cele ale art. 2.523 Cod civil, dreptul A. de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârâtă, prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale, este actual, termenul de prescripție extinctivă nefiind împlinit.

Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă, a solicitat reducerea onorariului de avocat.

În cauză, a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri.

Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanța reține următoarele:

Cu titlu preliminar, în raport de excepția autorității de lucru judecat, se reține că, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. Potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

Se observă că, pentru a se opune autoritatea de lucru judecat, este necesară îndeplinirea identității de părți, obiect și cauză. Or, între prezentul litigiu și dosarul nr. 29377/299/2018 nu există identitate de obiect, în condițiile în care, în dosarul nr. 29377/299/2018 s-a solicitat obligarea R. la plata către A. a sumei totale de 13.350 euro reprezentând contravaloarea serviciilor de evaluare, considerate a fi fost prestate necorespunzător în baza contractului de prestări servicii nr. 123/2007, iar în prezenta cauză se solicită obligarea R. la plata către A. a sumei de 166.666,67 lei, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. 321/05.08.2009 emis de A. în favoarea lui K.. Este irelevant, din perspectiva excepției autorității de lucru judecat, că raportul de evaluare pentru care în prezenta cauză se solicită despăgubiri este unul dintre rapoartele de evaluare care au fost întocmite în baza contractului de prestări servicii nr 123/2007.

Astfel, observând lipsa identității de obiect dintre cauza de față și dosarul nr. 29377/299/2018, instanța va respinge, ca neîntemeiată, excepția autorității de lucru judecat.

În privința excepției prescripției dreptului material la acțiune, față de data încheierii contractului între părți și data depunerii rapoartelor de evaluare de către pârâtă, instanța constată că în privința instituției prescripției extinctive legea aplicabilă în cauză este Decretul nr. 167/1958, prin raportare la prevederile art. 6 alin. (2) C. Civ., art. 3 și art. 201 din Legea nr. 71/2011, iar nu prevederile noului Codului Civil.

Art. 1 din acest decret consacră prescriptibilitatea de principiu a drepturilor patrimoniale stipulând că dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. De asemenea, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani pentru acțiunile prin care se valorifică un drept de creanță.

Pentru a determina dacă dreptul la acțiune - în sens material - s-a stins prin împlinirea termenului de 3 ani, instanța trebuie să verifice în cauză următoarele aspecte: momentul la care termenul de prescripție a început să curgă, incidența unor cauze de suspendare ori de întrerupere a cursului prescripției și, în cele din urmă, dacă termenul s-a împlinit sau nu.

Cu titlu prealabil, se apreciază de către instanță că nu este incidentă puterea de lucru judecat în raport de soluția pronunțată în dosarul nr. 23779/300/2018, întrucât acel litigiul nu a tranșat o chestiune privind raporturile juridice dintre părțile prezentei cauze.

Instanța reține că între părți a fost încheiat contractul de prestări de servicii nr. 123/2007 având ca obiect prestarea serviciilor de evaluare solicitate de CCSD, în aplicarea titlului VII din Legea nr. 245/2005.

În temeiul acestui contract-cadru și a anexelor aferente, pârâta a realizat evaluarea imobilul teren în suprafață de 27.146,07 mp situat în O, jud., stabilind valoarea de piață a acestuia la suma de 3.594.750 lei.

Pentru suma stabilită prin raportul de evaluare, CCSD a emis decizia nr. 4537/CC/05.05.2009, în baza căreia reclamanta a emis titlul de plată nr. 321/05.08.2009 în cuantum de 166.666,67 lei.

Prin Decizia nr. 10/10.10.2013 a Curții de Conturi s-a constatat că evaluarea unor imobile nu s-a făcut cu respectarea cerințelor Standardelor Internaționale de Evaluare și s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a recupera prejudiciul cauzat.

Prin cererea dedusă judecății, reclamata a solicitat angajarea răspunderii contractuale a pârâtei, astfel că excepția prescripției dreptului material invocată de pârâtă urmează a fi analizată în raport de fundamentul juridic al pretenției.

Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Conform art. 8, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită (contractuală, în speță), începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. Potrivit art. 3 alin. (1) din același act normativ, termenul general de prescripție este de 3 ani.

Prin Decizia ÎCCJ nr. 1 din 17 februarie 2014 a fost admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabilește că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat, astfel încât atât instanțele de judecată, din oficiu, cât și părțile interesate pot invoca excepția prescripției extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

Instanța reține că dreptul reclamantei de invoca neregularitatea executării obligațiilor de către pârâtă s-a născut la data depunerii de către aceasta a raportului de evaluare, în anul 2008, moment începând cu care reclamanta avea cunoștință conținutul acestuia și putea constata eventualele neregularități / putea cunoaște paguba. În consecință, instanța reține că momentul depunerii raportului de evaluare marchează momentul de început al curgerii termenului de prescripție de 3 ani.

În ceea ce privește cel de al doilea aspect ce se impune a fi verificat din perspectiva prescripției dreptului material la acțiune, analizând dispozițiile art. 13-17 din Decretul nr. 167/1958, instanța constată că în cauză nu este incidentă nicio cauză de suspendare ori întrerupere a prescripției extinctive. De asemenea, instanța constată că articolele antemenționate cuprind o enumerare limitativă a cauzelor care ar putea afecta cursul prescripției extinctive, instanța neputându-le interpreta extensiv în sensul recunoașterii efectului de suspendare ori întrerupere a prescripției și altor împrejurări de fapt.

Instanța are în vedere prin analogie și Decizia nr. 19/2019 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, în sensul că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului. 

Pe de altă parte, instanța observă că și prin raportare la data emiterii deciziei nr. 10/10.10.2013 a Curții de Conturi sau a rămânerii definitive a acesteia în considerarea hotărârii nr. 2767/17.10.2014, este împlinit termenul de prescripție, cererea de chemare în judecată ce face obiectul cauzei fiind înregistrată pe rolul instanței la data de 25.06.2020.

În aceeași măsură, se constată că reclamanta a aprobat un raport de evaluare, pe baza căruia a acordat despăgubiri și față de care nu a formulat niciun fel de obiecțiuni, deși putea și trebuia să cunoască eventualele neregularități încă de la momentul depunerii raportului de evaluare.

În consecință, instanța va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune și va respinge cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă, se va reține culpa procesuală a reclamantei, față de soluția pronunțată cu privire la cererea de chemare în judecată. În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., instanța urmează a obliga pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 lei - onorariu avocat redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.

Motivul pentru care legiuitorul permite reducerea acestor categorii de cheltuieli de judecată o constituie protejarea părții ce a căzut în pretenții de instituirea unei obligații excesiv de oneroase, având izvorul într-un contract față de care are calitatea de terț.

În cauză, instanţa reţine că activitatea de reprezentare şi asistenţă juridică a pârâtei a presupus acordarea de consultanţă juridică, formularea şi transmiterea întâmpinării, urmărirea evoluţiei procesului, reprezentarea pârâtei la termenul de judecată acordat.

Cu toate acestea, suma de 8.330 lei, stabilită cu titlu de onorariu avocat, nu este justificată în raport de complexitatea cauzei şi de activitatea concretă desfăşurată de avocat, care, deşi nu este contestată de instanţă, nu a implicat un volum deosebit mare de muncă şi nici resurse considerabile. Apreciind aşadar necesară menţinerea unei proporţii rezonabile între suma de bani achitată cu titlu de onorariu de avocat şi munca prestată de către avocat, instanţa va obliga reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 4.000 lei cu titlu de onorariu avocat redus, considerând că onorariul solicitat, de 8.330 lei, este excesiv, vădit disproporţionat în raport cu activitatea desfăşurată de avocat şi complexitatea cauzei.