Contestație la executare. În lipsa unei prevederi contrare, instanţa reţine că cei doi debirentieri sunt ţinuţi să răspunsdă în cote egale, fiind aplicabilă prezumţia de egalitate prevăzută de art. 1424 Cod civil.

Deliberând asupra prezentei cauze, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrară pe rolul acestei instanțe la data de 12.11.2019, contestatorul MR a formulat contestație la executare, în contradictoriu intimatele LI și MC, prin care a solicitat anularea actelor de executare din dosarul de executare nr. 355/2019 al BEJ R.. Totodată, a solicitat suspendarea provizorie a executării silite, suspendarea executării până la soluționarea contestației din prezenta cauză. De asemenea, contestatorul a solicitat eșalonarea sumei de 25.000 de euro supusă executării în 36 de rate și stabilirea plății doar a unei jumătăți din creanța supusă executării, respectiv 12500 lei. În continuare, s-a solicitat nulitatea contractului de rentă viageră cu titlu gratuit autentificat sub nr. 528/11.04.2017 de SPN S., iar în subsidiar, încetarea contractului de rentă viageră ca urmare a aplicării teoriei impreviziunii sau răscumpărarea rentei viagere prin înlocuirea contestatorului cu debirentierul MCS, iar în lipsa acordului credirentierului, să fie suplinit acordul acestuia.

În motivare, s-a arătat că intimata MCS este soția contestatorului, aflându-se în proces de divorț în dosarul nr. 15008/299/2019, iar intimata-creditoare este mătușa soției, care locuiește în Germania. În anul 2017, contestatorul și soția acestuia aveau relații foarte apropiate cu creditoarea, fapt pentru care intimata-debitoare l-a rugat pe contestator să îi ofere un ajurtor pecuniar intimatei-creditoare încât aceasta să se poată descurca decent în Germania unde locuiește. La acel moment, situația financiară a familiei era deosebit de bună, fapt pentru care a fost încheiat contractul de rentă viageră cu titlu gratuit, prin care cei doi soți s-au obligat să acorde rentă viageră intimatei-creditoare în valoare de 2500 euro pe lună.

Contestatorul a mai precizat că în anul 2018, au făcut foarte multe investiţii într-un imobil deţinut de soţia lui, iar societatea acestora a început să funcţioneze deficitar, fapt pentru care au convenit cu credirentierul să le acorde o pauză de plată pentru perioada iulie-decembrie 2018, iar în ianuarie să recalculeze rata pentru a evita falimentul societăţii şi cel al familiei. Creditoarea a fost de acord să îi scutească pe debitori de la plată rentei în perioada iulie 2018-aprilie 2019. Din cauza neînţelegerilor dintre soţi, contestatorul a formulat acţiune de divorţ, iar din mai 2019, a reluat plata rentei viagere. Deşi creditoarea a afirmat că nu a achitat renta aferentă lunii iulie 2019, contestatorul a susţinut că a efectuat plata.

În continuare, s-a arătat că a fost demarată executarea cu încălcarea disp. art. 663 Cod proc. civ, întrcât creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă, dat fiind că între părţi a intervenit o înţelegere prin care au fost scutiţi de la plata rentei în perioada iulie 2018-aprilie 2019. În ceea ce priveşte termenul acordat prin somaţie pentru a achita creanţa de 25.000 euro, contestatorul a arătat că este imposibil să achite această sumă în 24 de ore, fiind un termen complet nerezonabil. Mai mult, a subliniat că soţia sa, deşi este debirentier, nu este urmărită pentru plata creanţei executate.

Referitor la încheierea de încuviinţare a executării silite, s-a arătat că aceasta a fost admisă pentru 27500 lei, însă executarea a fost începută pentru 25.000 euro. Dat fiind că nu există o încheiere de diminuare a debitului, contestatorul a apreciat că executarea silită este lovită de nulitate. De asemenea, contestatorul a arătat că se impune ca celălalt debitor să suporte jumătate din suma executată, că intimata-creditoare nu se află în nevoie pentru plata rentei viagere, contractul fiind nul, întrucât a profitat de bunăvoinţa debitorilor şi nu se afla în stare de nevoie.

Cu privire la cererea de eşalonare, s-a învederat că achită deja 2500 euro  pe lună, că are un copil minor în creştere şi educare, că mama contestatorului este în vîrstă şi bolnavă, că toate economiile sale au fost investite în imobilul soţiei. În continuare, s-a susţinut că respectivul contract este nul pentru cauză ilicită, întrucât intimata-creditoare a invocat să se află în stare de nevoie, dar nu se afla, încercând să se îmbogăţească fără justă cauyă.

De asemenea, a fost invocată impreviziunea, în baza căreia să se constate că a încetat contractul. Cu privire la răscumpărarea rentei, s-a precizat că la acest moment se află în divorţ şi se impune ca soţia, care este rudă cu creditoarea, să preia întreaga datorie.

În drept, au fost invocate disp. art. 712, 719 Cod proc. civ., art. 1218 Cod civil, 1516 Cod civil, art. 2250 Cod civil, art. 1271 Cod civil, 385 Cod civil.

Contestaţia a fost legal timbrată.

Prin încheierea din data de 21.11.2019, instanţa a respins cererea de suspendare provizorie a executării ca neîntemeiată.

La data de 03.12.2019, intimata LMM a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiate.

În fapt, a arătat că la data de 11.04.2017, a fost încheiat contractul de rentă viageră cu titlu gratuit autentificat de notar, prin care soţii MR şi MC s-au obligat să îi ofere sprijin material în valoare de 2500 euro/lună. Cu privire la solicitarea de pauză de plată, intimata-creditoare a învederat că nu a acceptat solicitarea debitoarei MC şi nici nu a renunţat la dreptul de a primi renta. Cu privire la susţinerile contestatorului că executarea silită ar constitui o răzbunare, s-a subliniat că a fost demarată executarea întrucât creanţa este supusă prescripţiei.

S-a subliniat că nu există niciun motiv de anulare a încheierii de executare silită, deoarece creanţa este certă, lichidă şi exigibilă, contractul de rentă viageră este titlu executoriu. Referitor la diferenţa creanţei menţionate în încheierea de încuviinţare şi cea în actele de executare ulterioare, s-a precizat că după încuviinţare a fost achitată rata de 2500 euro, prin urmare a fost micşorată creanţa la 25000 euro. Intimata-creditoare a precizat că actele execuţionale sunt îndreptate şi împotriva debitoarei MC. Cu privire la termenul acordat pentru plata creanţei, s-a precizat că art. 668 Cod proc. civ. derogă de la art. 1522 alin .2 Cod civil.

Cu privire la capetele de cerere privind nulitatea contractului de rentă viageră, încetarea contractului pentru impreviziune, răscumpărarea rentei viagere şi eşalonarea rentei, s-a solicitat disjungerea lor, pentru că exced competenţei funcţionale a instanţei şi nici nu sunt timbrate.

La data de 06.01.2020, contestatorul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de creditoare.

Deşi legal citată, intimata-debitoare MCS nu a formulat întâmpinare, dar la data de 17.02.2020, a depus note scrise

La solicitarea instanţei, a fost ataşat dosarul de executare.

Instanţa a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii capetelor de cerere 5,6, 7 şi 8 şi le-a respins ca fiind inadmisibile în cadrul contestaţiei la executare.

Instanţa a încuviințat proba cu înscrisuri şi a respins solicitarea contestatorului de a solicita executorului ataşarea actelor de executare ulterioare.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

La data de 11.04.2017, între intimata-creditoare, LMM, în calitate de credirentieră şi contestatorul MRM şi intimata-debitoare, MCS, ambii în calitate de debirentieri, a fost încheiat contractul de rentă viageră cu titlu gratuit autentificat prin încheierea nr. 528/11.04.2017 (f. 3-4 vol. II). În baza acestui contract, debirentierii s-au obligat să achite lunar o rentă viageră în valoare de 2500 euro, urmând ca rentele viagere să fie achitate până la data de 15 a fiecărei luni.

Astfel cum rezultă din susţinerile concordante ale părţilor, în perioada iulie 2018-aprilie 2019, debirentierii nu au achitat renta viageră.

Prin cererea depusă la data de 12.09.2019, creditoarea a solicitat executorului judecătoresc începerea executării silite împotriva celor doi debirentieri pentru creanţa în valoare de 27500 euro, reprezentând rentă viageră aferentă perioadei iulie 2018-aprilie 2019 şi iulie 2019 (f. 2 verso), fiind înregistrat dosarul de executare nr. 355/2019 al BEJ R. (f. 9 vol. II).

Prin încheierea din data de 25.09.2019 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 27827/299/2019, a fost încuviinţată executarea silită împotriva debitorilor MRM şi MCS pentru creanţa constând în 27500 euro, reprezentând rentă viageră, la care se adaugă cheltuielile de executare, în baza titlului executoriu constând în contractul de rentă viageră cu titlu gratuit autentificat prin încheierea nr 528/11.04.2017 de SNP S. (f. 11 vol. II).

La data de 15.10.2019, executorul judecătoresc a stabilit valoarea cheltuielilor de executare la suma de 8098,19 lei şi 320 euro, din care 7721,19 lei, reprezintă onorariul executorului judecătoresc, 357 lei, cheltuieli de executare, 20 lei, taxă de timbru încuviinţare executare silită şi 320 euro, onorariu avocaţial (f. 12).

La aceeaşi dată, a fost emisă somaţia de executare către ambii debitori (F. 12 verso şi f. 13), însă toate adresele de înfiinţare a popririi au vizat exclusiv conturile şi veniturile contestatorului MRM.

De altfel, contestatorul a susţinut în mod constant faptul că actele de executare îl vizează exclusiv pe acesta, fiind urmărit pentru întreaga creanţă. Deşi prin întâmpinare, intimata-creditoare a combătut aceste afirmaţii, arătând că a fost demarată executarea şi împotriva intimatei-debitoare MCS, ulterior, la termenul din 17.06.2020, reprezentantul convenţional al creditoarei a recunoscut că executarea silită îl vizează doar pe contestator, cu privire la cealaltă debitoare, fiind emisă doar respectiva somaţie, iar nu şi alte actele de executare.

Instanţa are în vedere că, în conformitate cu art. 712 alin. 1 C.proc.civ., împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare.

Astfel, contestaţia la executare este o cale specială de atac aplicabilă în faza executării silite prin care se poate obţine anularea întregii executări silite sau a actelor de executare efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale.

Potrivit art. 663 Cod proc. civ., executarea silită se poate face decât dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă, creanţa fiind certă când existenţa rezultă neîndoielnic din titlul executoriu, lichidă atunci când titlul executoriu cuprinde cuantumul creanţei sau criteriile de determinare a cuantumului şi exigibilă atunci când s-a împlinit termenul de scadenţă.

Cu privire la caracterul cert al creanţei, rezultă că în mod lipsit de echivoc rezultă din cuprinsul titlului executoriu (constând într-un înscris autentic) faptul că cei doi debirentieri datorează lunat o rentă viageră de 2500 euro.

Deşi contestatorul susţine că între părţi ar fi intervenit o nouă convenţie pe parcursul relaţiilor contractuale, în sensul că debirentierii au fost scutiţi de la plata rentei viagere pentru perioada iulie 2018-aprilie 2019, instanţa reţine că acesta nu a putut face dovada susţinerilor sale. Mesajul electronic ataşat la dosar (f. 21 vol. I) adresat de către intimata-debitoare către intimata-creditoare nu dovedeşte acordul creditoarei în sensul exonerării de la plata rentei viagere, ci doar prezintă solicitarea celor doi soţi adresată creditoarei, însă nu există niciun înscris din care să rezulte că aceasta a achiesat. Din contră, din conduita acesteia, respectiv declanşarea executării silite, rezultă că aceasta nu a renunţat la dreptul său constând în renta viageră.

Prin urmare, din cuprinsul titlului executoriu rezultă existenţa unei creanţe în patrimoniul creditoarei, iar în lipsa unui înscris ulterior care să modifice acordul de voinţă a părţilor, instanţa nu poate să reţină susţinerile contestatorului.

Cu privire la caracterul lichid al creanţei, instanţa reţine că titlul executoriu stabileşte în concret suma datorată cu titlu de rentă viageră. Având în vedere că nu s-a făcut dovada achitării rentei pentru perioada iulie 2018-aprilie 2019 (inclusiv), instanţa reţine că valoarea totală a creanţei datorate de cei doi debitori în baza contractului de rentă viageră este de 25000 euro, creanţa fiind şi exigibilă, întrucât scadenţa pentru aceste rente s-a împlinit fără a se efectua o plată valabilă.

Instanţa reţine ca întemeiate susţinerile contestatorului, în sensul că executarea silită a fost demarată în mod greşit pentru suma de 27500 euro, în condiţiile în care renta viageră aferentă lunii iulie 2019 a fost achitată în termen de către debitorul-contestator, adică până la data de 15.07.2019, Astfel, din extrasul de cont ataşat la fila 24 vol. I, rezultă că acesta a achitat suma de 2500 euro încă din data de 09.07.2019, adică anterior demarării executării silite (13.09.2019).

Instanţa reţine că pentru suma de 2500 euro aferentă lunii iulie 2019, debitorul-contestator a procedat la executarea obligaţiei de bunăvoie, în conformitate cu dispoziţiile art. 622 alin.1 Cod proc. civ, prin urmare, creditoare nu mai putea să obţină executarea silită a acesteia, întrucât ar reprezenta o dublă executare. Pentru aceste considerente, instanţa reţine că se impune anularea actelor de executare, inclusiv a încheierii de încuviinţare a executării silite cu privire la suma de 2500 euro aferentă lunii iulie 2019.

Cu privire la susţinerile contestatorului referitoare la termenul de o zi acordat prin somaţie, instanţa reţine că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1522 Cod civil, ci dispoziţiile speciale din materia executării silite, respectiv art. 668 Cod proc. civ, care stabileşte că debitorul va fi somată să îşi execute obligaţia de îndată sau în termenul acordat de lege. Prin urmare, în absenţa unei prevederi speciale în materia executării silite, debitorul este somat să execute obligaţia de îndată, creditorul nefiind obligat să acorde un alt termen de executare, întrucât acesta este împlinit din moment ce se trece la executarea silită.

Mai mult decât atât, împotriva debitorului-contestator s-a demarat executarea silită prin poprire, care se poate înfiinţa, conform art. 783 alin. 1 Cod proc. civ., fără somaţie.

Cu toate acestea, instanţa reţine că din cuprinsul contractului de rentă viageră nu rezultă că cei doi soţi s-au obligat la plata rentei în solidar. De altfel, din dispoziţiile care guvernează contractul de rentă viageră, instanţa reţine că nici legiuitorul nu a prevăzut că obligaţia de plată a rentei asumate de debirentieri ar fi indivizibilă sau solidară, singura menţiune referitoare la indivizibilitate vizează persoana credirentierilor (art. 2245 Cod civil).

Prin urmare, în ceea ce priveşte obligaţia debirentierilor, urmează să se aplice regulile de drept comun. Astfel, art. 1445 cod civil stabileşte că solidaritatea dintre debitori nu se prezumă, ci trebuie stipulată expres sau să fie prevăzută de lege.

Având în vedere că solidaritatea nu rezultă din titlu executoriu, instanţa urmează să analizeze dacă solidaritatea este prevăzută de lege în baza raporturilor specifice generate de regimul matrimonial.

Potrivit art. 351 Cod civil, stabileşte că soţii răspund cu bunurile comune pentru obligaţiile pe care le-au contractat împreună, iar dacă obligaţiile comune nu sunt acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soţii răspund solidar cu bunurile poprii, soţul care plăteşte datoria comună subrogându-se în drepturile creditorului pentru ce a suportat peste cota-parte, conform art. 352.

Prin urmare, solidaritatea în materia obligaţiilor comune cunoaşte anumite condiţii în raporturile dintre soţi. Soţii răspund solidar pentru obligaţiile contractate împreună, cum este cazul rentei viagere din prezenta cauză, dar atunci când sunt urmărite bunuri comune.

Or, în prezenta cauză, creditoarea urmăreşte, astfel cum s-a menţionat anterior, doar unul dintre debitori şi numai în ce priveşte conturile şi veniturile acestuia. Din cuprinsul dosarului de executare, nu rezultă că ar fi urmărit un bun comun astfel încât să fie incidente dispoziţiile cu privire la 351 Cod civil.

Pentru ca un soţ să răspundă cu bunurile poprii pentru întreaga datorie contractată de soţi este necesar, astfel cum rezultă fără echivoc din art. 352 Cod civil, să rezulte că bunurile comune sunt insuficiente pentru a acoperi datoria comună. Însă, nici această ipoteză, nu este aplicabilă în cauză, deoarece intimata-creditoare nu a avut în niciun moment intenţia să urmărească bunurile comune ale soţilor, ci aceasta a solicitat executorului să întreprindă acte de executare exclusiv cu privire la contestator.

În această situaţie, instanţa apreciază, în acord cu contestatorul, că obligaţia de plată a rentei viagere este divizibilă între cei doi debirentieri. În lipsa unei prevederi contrare, instanţa reţine că cei doi debirentieri sunt ţinuţi să răspunsă în cote egale, fiind aplicabilă prezumţia de egalitate prevăzută de art. 1424 Cod civil.

Pentru aceste motive, instanţa va admite în parte contestaţia la executare şi va anula în parte executarea silită şi actele de executare efectuate în dosarul nr. 355/2019 al BEJ R. în ceea ce îl priveşte pe contestator creanţa ce depăşeşte suma de 12500 euro.

Având în vedere că sumele prevăzute cu titlu de cheltuieli de executare au caracter accesoriu pentru debitul principal, instanţa apreciază că debitorul-contestator este ţinut să suporte jumătate din cheltuielile de executare, fapt pentru care instanţa va anula actele de executare în ceea ce îl priveşte cheltuielile de executare ce pot fi puse în sarcina acestuia la suma de 4049,095 lei şi 160 euro.

Pentru toate aceste considerente, instanţa va anula în parte actele de executare efectuate în dosarul de executare nr. 355/2019 al BEJ R. în ceea ce îl priveşte pe contestatorul MMR, în sensul că acesta poate fi urmărit silit pentru creanţa principală de 12500 euro şi pentru cheltuieli de executare în valoare de 4049,095 lei şi 160 euro.

 În ceea ce priveşte suspendarea executării silite, instanţa reţine că potrivit art. 719 Cod proc. civ., aceasta se poate dispune până la soluţionarea contestaţiei la executare. Având în vedere că a fost soluţionată contestaţia, instanţa va respinge suspendarea executării ca rămasă fără obiect.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa, având în vedere că acţiunea a fost admisă în parte, fiecare parte are dreptul la cheltuieli de judecată conform art. 453 Cod proc. civ.

Deşi intimata-creditoare a făcut dovada achitării unui onorariu avocaţial de 1500 euro prin factura fiscală nr. 1285/26.11.2019 şi prin extrasul de cont din 04.12.2019, instanţa va obliga contestatorul la plata către intimata-creditoare doar a sumei de 3000 lei, întrucât culpa procesuală aparţine ambelor părţi, creditoarea demarând o executare silită parţial nelegală.

În temeiul art. 720 alin. 4 Cod proc. civ. instanţa va dispune comunicarea din oficiu şi de îndată a prezentei hotărâri către executorul judecătoresc la momentul rămânerii definitive.

Domenii speta

Spete similare