Contestaţie creditor Legea 77/2016 – rejudecare

Document finalizat

Cod ECLI ECLI:RO:TBARG:2020:013.001356

Dosar nr. 16471/280/2016**

R O M Â N I A

TRIBUNALUL ARGEŞ*

SECŢIA CIVILĂ

DECIZIE Nr. 1356/2020

Şedinţa publică de la 17 Iulie 2020

Completul compus din:

PREŞEDINTE D.C.B.

Judecător R.N.F.

Grefier I.C.R.

S-a luat în examinare, pentru soluţionare, apelul declarat de reclamanta B.  SA, împotriva sentinţei civile nr. 391/2018 pronunţată de Judecătoria Piteşti în dosarul nr. 16471/280/2016, intimaţi fiind reclamanta BANCA T., pârţii P.I. , P.E.C. şi E. E. , având ca obiect contestaţie creditor Legea 77/2016 – rejudecare.

Procedura legal îndeplinită, fără citare.

S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că dezbaterile asupra apelului au avut loc în şedinţa publică din data de 02.07.2020 şi s-au consemnat în încheierea de amânare a pronunţării de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra prezentei cereri de apel, constată următoarele:

Constată că, prin contestaţia înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti la data de 29.06.2017 sub nr. 16471/280/2016* contestatoarea B.  SA în contradictoriu cu intimaţii P.I.  şi  P.E.C. , în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, a formulat contestaţie pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună admiterea contestaţiei şi constatarea neîndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a notificării formulate de debitori, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, se arată în esenţă de către contestatoare că în fapt, între aceasta şi intimată s-a încheiat un contract de credit imobiliar, iar debitorii au formulat notificarea adresată băncii conform art.5 alin.1 din Lg. 77/2016 privind darea în plată a imobilului situat în ....

Susţine contestatoarea că procedura dării în plată reglementată de prevederile Lg.77/2016 reprezintă o excepţie de la importante principii de drept şi chiar o încălcare a unor reguli constituţionale. În acest sens solicită contestatoare sesizarea Curţii Constituţionale asupra aspectelor din Legea 77/2017 pe care le consideră neconcordante cu legea supremă, detaliind aceste aspecte. Apreciază că efectul procedurilor reglementate de Legea nr. 77/2016 asupra patrimoniului subscrisei este similar unei exproprieri întrucât duce la stingerea dreptului de proprietate asupra creanţei rezultate din contractul de credit, fără o justă şi prealabilă despăgubire, iar dispoziţiile legii nr. 77/2016 prin care se prevede stingerea forţată a creanţei şi trecerea la fel de forţată în proprietatea băncii a unui alt bun, şi anume imobilul adus garanţie - fara a asigura condiţiile pentru respectarea caracterului just al despăgubirii - echivalează cu o încălcare gravă a dreptului de proprietate.

Subliniază şi faptul că stingerea creanţei subscrisei nu se realizează pentru cauză de utilitate publică, aşa cum prevede legislaţia europeană, legea nr. 77/2016 servind exclusiv intereselor unei categorii de persoane delimitată doar prin calitatea de parte în anumite contracte de credit, astfel fiind încalcate principii fundamentale inserate în Tratatul privind Uniunea Europeană şi dezvoltate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cum ar fi: principiul libertăţii contractuale, principiul securităţii juridice (în special din perspectiva neretroactivităţii), principiul proporţionalităţii.

Contestatoarea face apărări referitoare la neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate pentru a putea beneficia de procedura dării în plată, invocând în acest sens condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească debitorii prin raportarea la art. 4, lit. a, c şi d, condiţii cu privire la care trebuie depus probatoriu ce ar trebui ataşat notificării descrise la ar. 5 din legea mai sus precizată. Mai arată contestatoarea că instanţa ar trebui să analizeze prezenta contestaţie şi din perspectiva art. 11 din Legea 77/2016, referitor la existenţa unor riscuri izvorând din contractul de credit şi din devalorizarea bunurilor imobile, arătând totodată că notificarea debitorilor încalcă normele de drept ale Uniunii Europene, prioritare faţă de dreptul intern.

Fiind sesizată cu notificarea de la art. 5, nu se poate susţine că banca ar trebui să considere îndeplinite condiţiile fără un minim probatoriu, din moment ce îndeplinirea sau nu a acestora determină conduita viitoare a părţii, arătând că orice cerere privind valorificarea unui drept recunoscut de lege trebuie însoţită de dovada îndeplinirii condiţiilor pentru a beneficia de acel drept, neexistând o prezumţie legală sau de altă natură în sensul îndeplinirii lor do ar baza declaraţiei solicitantului.

În dovedire, a solicitat proba cu înscrisuri, precum şi orice alte probe ar reieşi necesare din dezbateri.

În drept, s-au invocat disp. art.7 din Legea 77/2016, art. 148 din Constituţia României, art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

A anexat, în copie, înscrisuri (f.8 – 34).

La data de 10.10.2016 pârâţii debitori au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată raportat la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea 77/2016, invocând totodată excepţia tardivităţii formulării contestaţiei şi respingerea ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate cu care a fost învestită instanţa, raportat la lipsa legăturii cu cauza pendinte şi la invocarea neconstituţionalităţii Legii 77/2016 în ansamblu, cu cheltuieli de judecată.

Pe fondul cauzei solicită pârâţii respingerea contestaţiei ca neîntemeiată arătând că potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 77/2016 în vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4, iar art. 7 alin. 1 din acelaşi act normativ prevede ca în termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege. Astfel, instanţa este datoare să verifice doar îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a notificării, iar nu cât de întemeiată sau nu este o astfel de notificare, respectiv situaţia financiară a debitorilor.

Cu toate acestea, arată pârâţii şi argumente referitoare la situaţia economică împovărătoare, invocând cursul valutar leu-CHF şi negocierea succesivă a clauzelor contractuale care nu a contribuit la o suportare de ambele părţi a riscurilor contractuale.

Arată pârâţii şi că îndeplinesc condiţiile de admisibilitate ale notificării astfel cum acestea sunt descrise în art. 4 din Lg. 77/2016, detaliindu-le.

În drept, s-au invocat disp. art.205-208 C. pr. civ.

S-au depus în copie înscrisuri (f.47-...).

La data de 10.01.2017,prin sentinţa nr. 84/2017, instanţa s-a pronunţat asupra excepţiei tardivităţii introducerii contestaţiei invocată de pârâţi, iar la data de 24.05.2017, prin Decizia nr. 1762, Tribunalul Argeş a admis apelul declarat de contestatoare şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

La termenul de judecată din data de 26.09.2017, instanţa a încuviinţat probatoriul asupra fondului în raport de nota de probatorii propuse de reclamantă pentru dovedirea condiţiilor impreviziunii şi a manierei în care aceasta îşi va produce efectele asupra convenţiei de credit, fiind solicitate în acest sens relaţii diferitelor instituţii publice şi private în dovedirea bunurilor şi veniturilor pârâţilor. Totodată, la termenul din data de 21.11.2017 a fost administrată proba cu interogatoriul pârâţilor.

Pârâţii P.I. , P.E.C. au formulat la data de 20.11.2017 note scrise prin care solicită instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei, cu cheltuieli de judecată, invocând suplimentar jurisprudenţa CCR in privinţa Legii nr. 77/2015.

La data de 23.01.2018, instanţa a rămas în pronunţare asupra cererilor şi excepţiilor deduse judecăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 391/23.01.2018, pronunţată de Judecătoria Piteşti a fost respinsă contestaţia.

În considerentele sentinţei, se reţin următoarele:

La data de 11.03.2008, a fost încheiat contractul de credit ipotecar nr. ... , încheiat între B.  S.A. - Sucursala Argeş, în calitate de creditor, şi numiţii P.I.  în calitate de împrumutat şi P.E.C. , în calitate de codebitor, pentru suma de ...  CHF în vederea achiziţionării imobilului situat în ... ; (filele 26-34 sau 47-55). Totodată, între aceleaşi părţi a fost încheiat contractul de ipotecă nr. ... , pentru garantarea creditului ipotecar (filele 90-93), autentificat la data de 11.03.2008 sub nr. ... la BNP ... (fila 94), având ca obiect imobilul - apartament cu două camere şi dependinţe mai sus descris şi teren în suprafaţă de 14 mp, fiind astfel constituită o ipotecă legală în favoarea creditoarei.

La data de 28.08.2016, prin intermediul cabinetului individual de avocat „I. I. ” a fost emisă notificarea prin care debitorii au încunoştinţat creditoarea în subsidiar cu privire la decizia de a transmite, prin dare în plată, imobilul proprietatea acestora, apartament cu două camere, dependinţe şi teren, situat în .... , în vederea stingerii obligaţiei pe care debitorii o au faţă de creditorul B.  SA (filele 23-25 sau în format complet filele 95-99). În principal, prin notificarea formulată s-a solicitat de către debitori negocierea clauzelor contractuale aferente contractului de credit şi actelor adiţionale subsecvente (în număr de 5 - filele 56-83) astfel încât riscul izvorât din contract să fie suportat de ambele părţi contractante şi nu numai de către debitori, prin eliminarea acelor clauze ce prevăd contrariul (clauze ce prevăd comisioane abuzive, dobânda variabilă în funcţie de modificările intervenite pe piaţa financiară, suportarea exclusivă a riscului valutar) şi prin adaptarea soldului creditului la valoarea de piaţă a bunului adus în garanţie.

Ulterior, reclamanta a înaintat pârâţilor debitori o notă prin care îi încunoştinţează că va transmite informaţia SC B. C. S.A. (fila 101).

Astfel, a reţinut instanţa că reclamanta B.  SA în contradictoriu cu pârâţii P.I.  şi P.E.C. , în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, a formulat contestaţie pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună admiterea contestaţiei şi constatarea neîndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a notificării formulate de debitori şi recepţionate de creditoare la data de 30.08.2016.

În conformitate cu disp. art. 4 din Legea nr. 77/2016, pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii) creditorul şi consumatorul să facă parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1); cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, să nu depăşească echivalentul în lei al 250.000 euro; creditul să fi fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă; consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

Potrivit disp. art. 5 din acelaşi act normativ, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii. Această notificare trebuie să cuprindă şi stabilirea unui interval orar, în două zile diferite, în care reprezentantul legal sau convenţional al instituţiei de credit să se prezinte la un notar public propus de debitor în vederea încheierii actului translativ de proprietate, prin care se stinge orice datorie a debitorului - debitul principal, dobânzi, penalităţi, izvorând din contractul de credit ipotecar, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi. De la data primirii notificării se suspendă dreptul creditorului de a se îndrepta împotriva codebitorilor, precum şi împotriva garanţilor personali sau ipotecari.

În speţă, contestatorul creditor a invocat faptul că, nu există dovada că pârâţii respectă exigenţele art. 4, lit. a), c) şi d) ataşată notificărilor înaintate, respectiv că pârâţii nu au fost condamnaţi printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea Legii nr. 77/2016, că au acţionat în scopuri din afara sferei comerciale şi că atât consumatorii, cât şi creditorul fac parte din categoriile prevăzute de art., alin.1 din lege, astfel cum sunt definite de legislaţia naţională.

Instanţa a reţinut că acesta susţinere nu este întemeiată, declaraţia dată în acest sens, de către debitori, prin intermediul notificării, fiind suficientă. Aceasta are valoarea unei declaraţii pe proprie răspundere, debitorii urmând a suporta consecinţele legii penale în cazul în care aceasta nu corespunde realităţii.

Mai mult decât atât, din interpretarea disp. art. 4 din Legea nr. 77/2016, referitor la condiţiile cumulative pe care trebuie să le îndeplinească notificarea, se constată că nu este prevăzută nicio altă cerinţă, în sensul că nu este necesar ca părţile să depună un cazier judiciar, sau alte dovezi, declaraţia acestora fiind suficientă, iar art. 5 al legii mai sus precizate arată numai că este necesară detalierea îndeplinirii condiţiilor, iar nu dovedirea lor, aspecte care reies cu precădere din formularea notificării (fila 96, paragraful 3 şi următoarele).

În cazul în care contestatorul deţine informaţii cu privire la existenţa unei condamnări definitive pentru o infracţiune, acesta avea posibilitatea de a invoca, în concret, acest aspect, simpla afirmaţie potrivit căreia declaraţia debitorilor nu este suficientă, nefiind întemeiată.

Astfel a aratat  instanţa că în urma analizei condiţiilor de admisibilitate a notificărilor formulate de către pârâţi, apreciază că acestea sunt întrunite în prezenta cauză, astfel:

1). creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. 1, astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială

Instanţa a reţinut că potrivit art. 3 alin. 2 şi 3 Cod civil, „(2) Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere. (3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”.

În speţă, contractul nr. ... /11.03.2008 a fost încheiat de pârâţi cu un profesionist, respectiv o instituţie bancară, prin urmare, creditoarea reclamantă face parte în mod evident din categoriile prevăzute la art. 1 alin. 1 din Legea nr. 77/2016.

Instanţa a reţinut că noţiunea de consumator este definită de Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, respectiv orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, această definiţie fiind menţionată şi de OG nr. 21/1992, precum şi de Legea nr. 793/2000.

Astfel, instanţa a reţinut că pârâţii au calitatea de consumatori, aspect ce rezultă chiar din contractul de credit ipotecar, întrucât la încheierea acestuia au acţionat în scop exclusiv personal, (respectiv contractarea unui credit pentru achiziţia unui imobil în care să locuiască), din afara activităţii comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

2). cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit. Cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, a fost de ...  CHF, iar prin raportare la cursul leu – euro din data de 11.03.2008, rezultă că şi această condiţie este îndeplinită.

3). creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă

Instanţa a reţinut că destinaţia de locuinţă a imobilului a cărui edificare se intenţiona rezultă din descrierea acestuia în certificatul de atestare fiscală eliberat de Primăria mun. Piteşti (fila 102), din contractul de credit (în care este înscris credit ipotecar), cât şi în contractul de ipotecă, din facturile de utilităţi emise pe numele pârâtului P.I.  (filele 31-33 dosar rejudecare), din extrasul de carte funciară aferent imobilului (filele 59-60 dosar rejudecare), precum şi din interogatoriul administrat pârâţilor (încheiere din data de 21.11.2017-fila 49).

4). consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi

Din înscrisurile dosarului rezultă că pârâţii nu au fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul care face obiectul prezentei notificări, aşa cum rezultă din certificatele de cazier judiciar de la fila ....

Analizând conţinutul notificărilor formulate, instanţa a reţinut că aceasta îndeplinesc condiţiile cumulative prev. de art. 5 din Legea nr. 77/2016, în sensul că este prevăzută informarea cu privire la decizia de a se transmite dreptul de proprietate, fiind detaliate condiţiile de admisibilitate, a fost stabilit un interval orar, în două zile diferite, pentru ca instituţia de credit să se prezinte la sediul notarului public.

De asemenea, aşa cum s-a analizat s-a constatat că sunt îndeplinite şi condiţile prev. de art. 4 din legea nr. 77/2016, iar faţă de aceste aspecte, instanţa va constata că prezenta contestaţie formulată de către creditoarea B.  S.A., în contradictoriu cu pârâţii debitori nu sunt întemeiate, urmând a o respinge.

În continuare, având în vedere că sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 77/2016, instanţa a analizat dacă sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii, având în vedere aspectele consacrate în jurisprudenţa şi doctrina aferente sub imperiul Codului civil din 1864 (aplicabil în cauză, în raport cu data încheierii contractului – 02.11.2007), cât şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016. Totodată, în cauze a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii 77/2016 de către reclamantă, apărările acesteia vizând şi inadmisibilitatea notificărilor formulate de pârâţii debitori în raport de normele de drept ale Uniunii Europene referitoare la efectele legii dării în plată asupra patrimoniului său, la principiile libertăţii contractuale şi securităţii juridice şi principiul proporţionalităţii.

Instanţa a reţinut că instituţia impreviziunii a fost reţinută atât de jurisprudenţă, cât şi de doctrină, această abordare fiind însuşită inclusiv de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 623/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 53/18.01.2017, aceasta fiind obligatorie pentru instanţele de judecată: „Curtea reţine că sub imperiul Codului civil din 1864, atât doctrina, cât şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului, ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului. Această instituţie şi-a găsit aplicarea în sistemul de drept românesc încă din prima parte a secolului XX, după Primul Război Mondial, atunci când societatea s-a confruntat cu o importantă criză economică, fiind de asemenea utilizată de judecătorii români după 1989 şi în contextul schimbărilor importante ce au avut loc ca urmare a transformării regimului politic din România şi a liberalizării preţurilor” (paragraf 95).

Astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională în decizia sus-citată, sub regimul Codului civil din 1864 (...), teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art.970 C.civ., potrivit cărora „Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa” Așadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezulta din însăși reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credință și echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condiţiile privind aplicarea impreviziunii au fost decelate în jurisprudenţă şi preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică (art. 1271).

Pentru a întări această concluzie, instanţa a amintit cu titlu de exemplu următoarele orientări jurisprudenţiale în sensul aplicării teoriei impreviziunii, inclusiv din perioada interbelică, astfel: Decizia pronunţată de Tribunalul Ilfov în 1920 în Cauza Lascăr Catargiu c. Banca Bercovic, în care s-a reţinut că scăderea drastică a valorii monedei naționale în raport de moneda în care s-a contractat contul curent (francul elvețian) în 1912 ca urmare a primului război mondial constituie un eveniment cu totul excepțional, ce nu putea fi prevăzut, (...)  făcând ca echilibrul să se rupă prin crearea de avantaje excesive de o parte și pierderi ruinătoare de cealaltă parte; Decizia pronunţată de Tribunalul Mehedinți în 1926, publicată în Revista Pandectele Române din 1926, în care instanţa a dispus desfiinţarea unui contract, reţinând deprecierea fantastică a leului în raport cu lira sterlină în timpul primului război mondial, ce a condus la creșterea imensă a prețului bumbacului, considerând că toate raporturile economice s-au răsturnat după războiul mondial, iar părțile nu ar fi încheiat contractul de furnizare bumbac în 1914 dacă ar fi prevăzut aceste urmări; prin Decizia nr. 21/1994, Curtea Supremă de Justiţie a admis teoria impreviziunii în contractele cu executare succesivă.

Prin urmare, instanţa a reţinut că instituţia impreviziunii este aplicabilă şi în cazul contractelor încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011, astfel cum a reiterat şi Curtea Constituţională. Pe de altă parte, instanţa arată că aplicarea teoriei impreviziunii nu intră în conflict cu principiul neretroactivităţii legii, întrucât în prezenta cauză nu se aplică art. 1271 C. civ, pentru a da efect retroactiv legii noi, ci se face aplicarea instituţiei jurisprudenţiale a impreviziunii, astfel cum a fost consacrată de practică şi doctrină, grefată pe art. 970 C. civ. de la 1864, potrivit celor reţinute mai sus.

În analiza pe care o va realiza, instanţa a avut  în vedere şi principiile directoare enunţate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 623/2016, astfel:

- adoptarea Legii nr. 77/2016 a fost determinată de ideea de echitate şi împărţirea riscurilor contractuale în executarea contractului de credit; regula pacta sunt servanda poate fi supusă unor atenuări impuse de situaţii ce intervin pe parcursul executării contractului, situaţii care nu au putut fi avute în vedere la încheierea acestuia şi care pun una dintre părţile din contract în situaţia de a nu-şi mai putea onora obligaţiile contractuale (paragraf 94);

- impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta; contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supra-adăugat care nu a putut face obiectul in concreto a unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo (paragraf 96);

- impreviziunea vizează numai riscul supra-adăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului (paragraf 97);

- teoria impreviziunii, fundamentată pe cele 2 principii interdependente pe care se întemeiază contractul civil (puterea de lege/forţa obligatorie pe care acesta o are pentru părţile contractante, pe de o parte, şi buna-credinţă în executarea contractului, pe de altă parte, acestea fiind desprinse din coroborarea dispoziţiilor art. 969 şi art. 970 Cod civil din 1864), atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situaţie imprevizibilă, însă niciuna dintre părţile contractante nu abdică de la obligaţiile care îi revin potrivit executării cu bună-credinţă a contractului. Aşadar, echitatea, alături de buna-credinţă, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia existentă între ele (paragraf 99);

- impreviziunea constituie doar o aparentă excepţie de la principiul autonomiei de voinţă a părţilor (paragraf 101);

- instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părţi, are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia; faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile Legii nr. 77/2016 trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit (paragraf 119);

- din punct de vedere procedural, instanţa judecătorească, în condiţiile formulării contestaţiei de către creditor sau a acţiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiţiei notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8, ori în cadrul art. 9 din aceeaşi lege (paragraf 120).

În concret, pentru a stabili dacă în cauză se poate face aplicarea impreviziunii, instanţa va avea în vedere: cursul leu-CHF, cuantumul şi evoluţia ratei datorate de reclamant, devalorizarea imobilului, evaluarea existenţei situaţiei neprevăzute şi a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor şi a echităţii, dacă reclamanţii nu au mai putut sau nu au mai vrut să plătească (din cauza faptului că executarea propriilor obligaţii a devenit excesiv de oneroasă – caracterul licit sau ilicit al neexecutării obligaţiilor contractuale), utilitatea socială a contractului, cum s-au împărţit riscurile (în condiţiile instituirii, prin contract, a obligaţiei debitorului de a restitui creditul în moneda francului elveţian, la cursul de la momentul plăţii, respectiv absenţa unei clauze de adaptare a contractului).

În speţă, instanţa a reţinut că, la data contractării creditului – 11.03.2008, cursul CHF era de 2.3521 lei (conform cursului oficial BNR - http://www.cursbnr.ro/arhiva-curs-bnr), iar la data notificări cu privire la darea în plată  –  28.08.2016, cursul CHF era de 4.0849 lei. Prin urmare, instanţa constată că, ulterior contractării, a intervenit o creştere de aproape două ori a valorii monedei CHF raportat la valoarea monedei naţionale. În acest context, instanţa constată că niciuna dintre părţi nu a putut previziona creşterea spectaculoasă a valorii monedei CHF, ca urmare a crizei economice mondiale.

Deşi au existat analize financiare cu privire la o posibilă criză economică, este incontestabil că amploarea acesteia nu a putut fi determinată în mod rezonabil de către părţi, la momentul încheierii contractului.

De asemenea, instanţa a reţinut că, prin raportare la alte contracte de credit încheiate în monedă străină, doar moneda CHF a avut o creştere spectaculoasă, ca urmare a deciziei  Băncii Centrale a Elveţiei de a nu mai susţine plafonul minim de schimb valutar al francului elveţian faţă de euro. Astfel, instanţa reţine că în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale. Cu alte cuvinte, a intervenit un risc supra-adăugat care nu a putut face obiectul unei previzionări de niciuna din părţi, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente care nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo. În aceeaşi ordine de idei, instanţa apreciază că o creştere de două ori a valorii monedei CHF raportat la valoarea monedei naţionale, este de natură să cauzeze o onerozitate excesivă a obligaţiilor debitorului, prin comparaţie cu cele ale creditorului.

Instanţa a reţinut că, prin încheierea unui contract în monedă străină, există un risc inerent asumat de ambele părţi, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, fiind posibil să intervină atât o apreciere, cât şi o depreciere a cursului CHF raportat la moneda naţională. Cu toate acestea, în lipsa unei definiţii legislative a noţiunii de onerozitate excesivă, instanţa apreciază că o mărire cu peste 50% a valorii obligaţiei debitorului, faţă de data încheierii contractului, este de natură să facă excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta (de altfel, acest criteriu a fost reţinut şi propus şi cu ocazia elaborării proiectului Codului privat european).

În evaluarea riscului supra-adăugat, instanţa a reţinut că, la momentul contractării, moneda CHF avea o valoare redusă, prezentând avantaje pentru debitor, astfel că acesta putea anticipa o creştere relativă a monedei, care in anul anterior avusese un uşor trend ascendent. Totuşi, o creştere de o asemenea anvergură nu putea fi în mod rezonabil previzionată, de către un consumator mediu, potrivit standardului de referinţă instituit de jurisprudenţa CJUE. În acest sens, instanţa are în vedere şi poziţia de inferioritate a consumatorului la momentul contractării, atât din punct de vedere economic, faţă de cocontractantul său, cât mai ales din punct de vedere al lipsei cunoştinţelor de specialitate (aşa cum a subliniat şi Curtea Constituţională, evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analiza cel puţin a calităţii şi pregătirii economice/ juridice a cocontractanţilor [dihotomia profesionist/consumator] (Decizia nr. 623/2016, paragraf 98).

Totodată, instanţa a reţinut că nu se poate considera în mod rezonabil că debitorii şi-au asumat expres riscul schimbării împrejurărilor într-o asemenea măsură ca cea din prezenta cauză – în ciuda contractării unui credit într-o monedă străină. Astfel, aceştia şi-au asumat o fluctuaţie rezonabilă a cursului CHF, dar în niciun caz nu se poate aprecia că reclamanţii ar fi acceptat să contracteze şi în ipoteza unei creşteri de două ori  a valorii cursului.

Prin urmare, ca efect al creşterii valorii monedei CHF, instanţa a reţinut că echilibrul contractual nu se mai păstrează, economia contractuală fiind perturbată în mod grav, iar efectele asupra situaţiei debitorilor sunt drastice, aceştia văzându-se nevoiţi să restituie lunar o rată al cărei cuantum excede semnificativ valoarea celei previzionate, în mod rezonabil, la momentul contractării.

De asemenea, instanţa a reţinut că, deşi ratele erau constante, faptul că veniturile familiei reclamanţilor erau obţinute în lei raportat la creşterea constantă a cursului leu CHF, a condus la situaţiile în care reclamanţii nu au mai reuşit să achite integral ratele, acesta fiind şi motivul pentru care s-a încercat în mod succesiv readaptarea contractului prin încheierea celor 5 acte adiţionale între 22.04.2010 şi 27.05.2015, al căror obiect a constat în reeşalonarea ratelor, tocmai ca urmare a contextului macroeconomic, dublat de imposibilitatea pârâţilor de achitare. Astfel, a reţinut instanţa că însăşi reclamanta a recunoscut în mod repetat aceste condiţii împovărătoare pentru debitorii săi, singurul ajutor acordat în acest sens fiind reeşalonarea ratelor şi acordarea unei dobânzi fixe pe o anumită perioadă de la semnarea actului, respectiv nu s-a procedat la o împărţire a pierderilor cauzate de cel puţin elementul creşterii  cursului valutar şi la o readaptare echitabilă a contractului.

Pentru a analiza condiţiile cu caracter subiectiv ale impreviziunii, referitoare la atitudinea/conduita părţilor contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării circumstanţelor (caracterul licit al neexecutării obligaţiilor contractuale), instanţa a reţinut că veniturile lunare nete ale pârâţilor au avut variaţii mici în perioada 2008-2016, conform adeverinţelor de venit de la filele 24-25, precum şi relaţiilor comunicate de ANAF. Mai reţine instanţa şi perioadele în care pârâta P.E.C. nu a obţinut venituri (sau le-a obţinut diminuate), urmare a motivelor medicale invocate şi perioadei în care s-a aflat în şomaj, aspecte confirmate de relaţiile ANAF referitoare la veniturile din perioada anilor 2010-2011.

S-a reţinut şi că debitorii au achitat sume prin ratele plătite până în anul 2016 (deşi nu în totalitate), ceea ce arată bună-credinţă existentă iniţial în executarea obligaţiilor din partea acestora şi perseverenţa în îndeplinirea obligaţiilor contractuale. Aspectul subiectiv referitor la buna credinţă rezultă şi din actele adiţionale ulterioare contractului de credit, însă şi din formularea notificării contestate în prezenta cauză, prin care se solicită în principal negocierea contractului în vederea împărţirii riscului valutar (împreună cu alte clauze apreciate de pârâţi ca abuzive) şi restructurarea creditului în acest sens, iar numai în subsidiar darea în plată a imobilului.

De asemenea, creditoarea poate recuperat şi o sumă reprezentând preţul cu care poate fi vândut imobilul propus pentru a fi dat în plată, deşi nu există o expertiză evaluatorie în speţă, suma ce ar trebui să fie cel puţin egală cu cea de achiziţionare a apartamentului, prin raportare la creşterea constantă a preţurilor imobilelor după devalorizarea acestora din perioada 2009-2013. Prin Decizia nr. 623/2016, Curtea Constituţională a reţinut că „în condiţiile în care art. 11 teza întâi prevede ca un criteriu de sine stătător criteriul devalorizării bunurilor imobile ce fac obiectul garanţiei aduse de debitor, se ajunge la o încălcare a dreptului de proprietate privată asupra sumelor de bani ale împrumutătorului (instituţiei de credit), drept prevăzut de art. 44 din Constituţie. Curtea constată că un astfel de criteriu care a fost prevăzut alternativ cu cel al riscurilor ce izvorăsc din contractul de credit şi deci, folosit de sine stătător, este incompatibil cu aplicarea impreviziunii de către instanţa, astfel cum a fost configurată sub regimul Codului civil din 1864. Faptul că garanţia adusă se devalorizează nu are legătură cu executarea contractului de credit. Acest criteriu ar putea, în schimb, să fie folosit în coroborare cu principiul echităţii ca parte a teoriei impreviziunii astfel cum a fost configurată sub regimul Codului Civil din 1864. Astfel, instanţa judecătorească urmează să evalueze dezechilibrul prestaţiilor rezultate din contractul de credit şi prin recurgerea la acest criteriu atunci când contractul de credit a fost convenit în vederea achiziţionării unui imobil” (paragraf 122).

Astfel, rezultă în mod clar că instanţa poate analiza şi criteriul devalorizării bunului în cadrul evaluării dezechilibrului prestaţiilor, atunci când creditul a fost contractat pentru achiziţionarea unui imobil, atât timp cât acest criteriu este utilizat în coroborare cu principiul echităţii.

În acest sens, Curtea a statuat „Ca principiu general, echitatea se manifestă sub două aspecte: obiectiv – denumind principiul exactei compensaţii cu implicarea egalităţii de tratament – şi subiectiv – însemnând luarea în considerare a unei situaţii particulare, de regulă, slăbiciunea unei părţi contractante. (...) Cu alte cuvine, echitatea, corolar al bunei-credinţe, guvernează contractul civil de la naşterea sa până la epuizarea tuturor efectelor, independent de existenţa unei clauze exprese în cuprinsul contractului. (...) Teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situaţie imprevizibilă, însă niciuna dintre părţile contractante nu abdică de la obligaţiile care îi revin potrivit executării cu bună-credinţă a contractului” (paragraf 99).

Instanţa a reţinut în acest sens că nu se poate vorbi despre o împărţire echitabilă a riscurilor asumate prin contract, în condiţiile în care reclamanta nu a dat curs solicitărilor pârâţilor de renegociere (reală) a contractului şi restructurare (echitabilă) a sumelor rămase de plată în sarcina pârâţilor în baza contractului de credit ipotecar, a sumelor deja achitate, sau a valorii exacte a bunului, în ciuda intervenirii unui eveniment exterior şi imprevizibil, care să facă excesiv de oneroasă îndeplinirea obligaţii de către una din părţi, iar în acest sens să încerce împărţirea pierderilor. Mai mult, principiul proporţionalităţii (ca ramura a echităţii la care Curtea Constituţională face referire) nu ar putea fi respectat decât în urma unei reale negocieri pentru ca înţelegerea părţilor să continue să producă efecte, prin cesiuni reciproce, neexistând la acest moment termenii în baza cărora să fie examinată o astfel de proporţionalitate. A  reţinut instanţa şi că dispoziţiile legii dării în plată conduc către ideea achitării de către debitor a tuturor costurilor aferente operaţiunii (notar, executor, avocat), tocmai ca o expresie a acestui principiu..

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta B.  SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând următoarele motive:

Instanţa de fond reţine că notificarea respectă condiţiile prev.de Legea 77/2016 deoarece debitorul a detaliat în cuprinsul notificării că îndeplineşte cerinţele prev.de lege.

În mod eronat impreviziunea a fost analizată doar din prisma codebitoarei şi nu a tuturor codebitorilor  contractului.

Instanţa a reţinut faptul că nu este necesar a fi depuse înscrisuri în dovedirea admisibilităţii condiţiilor prev.la art.4 din Legea 77/2016 şi considerând că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate .

Apelanta a solicitat să se constate că la momentul primirii notificării nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate ale legii 77/2016.

De la intrarea în vigoare a  legii 77/2016  majoritatea debitorilor au formulat notificare de dare în plată , ori apelanta nu poate într-un termen de 10 zile să verifice pe zi toate cererile depuse.

Instanţa de fond a analizat în mod  greşit teoria impreviziunii.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea teoriei impreviziunii în practica judiciară, unica excepţie acceptată constă în recunoaşterea posibilităţii revizuirii clauzei referitoare la preţ dintr-un contract de locaţiune ce a fost încheiat pe o durată îndelungată, respectiv revizuirea chiriei.

Nu se poate face aplicarea teoriei impreviziunii întrucât debitorii şi-au asumat riscul fluctuaţiilor monedei CHF astfel cum s-a reţinut în mod  corect şi în practica instanţelor de judecată .În cauză este vorba de un contract de credit cu executare uno ictu .

Instanţa de fond se rezumă  la analizarea unor prezumţii relative respectiv creşterea cursului monedei CHF, depunerea înscrisurilor pe parcursul soluţionării contestaţiei, fără a analiza apărările făcute de bancă şi fără a verifica riscurile contractuale asumate de părţile acestuia.

Prin decizia civilă nr. 5755/21.12.2018 a Tribunalului Argeş a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta B.  SA, împotriva sentinţei civile nr. 391/23.01.2018, pronunţată de Judecătoria Piteşti, în dosarul nr. 16471/280/2016*, intimaţi fiind pârâţii P.I.  şi  P.E.C. .

Pentru a pronunţa această decizie, tribunalul a reţinut că la data de 11.03.2008, a fost încheiat contractul de credit ipotecar nr. ... , încheiat între B.  S.A. - Sucursala Argeş, în calitate de creditor, şi numiţii P.I.  în calitate de împrumutat şi P.E.C. , în calitate de codebitor, pentru suma de ...  CHF în vederea achiziţionării imobilului situat în ... (filele 26-34 sau 47-55). Totodată, între aceleaşi părţi a fost încheiat contractul de ipotecă nr. ... , pentru garantarea creditului ipotecar (filele 90-93), autentificat la data de 11.03.2008 sub nr. ... la BNP ... (fila 94), având ca obiect imobilul - apartament cu două camere şi dependinţe mai sus descris şi teren în suprafaţă de 14 mp, fiind astfel constituită o ipotecă legală în favoarea creditoarei.

La data de 28.08.2016, prin intermediul cabinetului individual de avocat „I. I. ” a fost emisă notificarea prin care debitorii au încunoştinţat creditoarea în subsidiar cu privire la decizia de a transmite, prin dare în plată, imobilul proprietatea acestora, apartament cu două camere, dependinţe şi teren, situat în ... , în vederea stingerii obligaţiei pe care debitorii o au faţă de creditorul B.  SA (filele 23-25 sau în format complet filele 95-99). În principal, prin notificarea formulată s-a solicitat de către debitori negocierea clauzelor contractuale aferente contractului de credit şi actelor adiţionale subsecvente (în număr de 5 - filele 56-83) astfel încât riscul izvorât din contract să fie suportat de ambele părţi contractante şi nu numai de către debitori, prin eliminarea acelor clauze ce prevăd contrariul (clauze ce prevăd comisioane abuzive, dobânda variabilă în funcţie de modificările intervenite pe piaţa financiară, suportarea exclusivă a riscului valutar) şi prin adaptarea soldului creditului la valoarea de piaţă a bunului adus în garanţie.

În drept, potrivit dispoziţiilor relevante cuprinse de Legea nr. 77/2016: ART. 3: Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord. ART. 4:(1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:  a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială; b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit; c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă; d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi. ART. 5: (1) În vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4.; (2) Notificarea prevăzută la alin. (1) trebuie să cuprindă şi stabilirea unui interval orar, în două zile diferite, în care reprezentantul legal sau convenţional al instituţiei de credit să se prezinte la un notar public propus de debitor în vederea încheierii actului translativ de proprietate, prin care se stinge orice datorie a debitorului, principal, dobânzi, penalităţi, izvorând din contractul de credit ipotecar, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi.

Prin Decizia pronunţată în şedinţa din 25 octombrie 2016, Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că:

– sintagma „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile” din art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, este neconstituţională;

– prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii.

Instanţa a respins ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi, precum şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a doua din lege, iar neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la celelalte dispoziţii ale legii.

Prin urmare, instanţa are a analiza în plus dacă în cauză sunt împlinite condiţiile impreviziunii, acestea fiind, conform disp. art. 1271 din Codul civil, următoarele:

- executarea contractului să fi devenit excesiv de oneroasă.

- schimbarea excepţională a împrejurărilor în legătură cu obligaţiile contractuale.

- obligarea debitorului la executarea obligaţiei să fi devenit vădit injustă.

În materia împrumutului de consumaţie având ca obiect o sumă de bani, principiul nominalismului monetar apare drept o constantă, atât din perspectiva vechii reglementări, cât şi raportat la noul Cod civil. În concret, nominalismul monetar presupune o egalitate cantitativă, în sensul că debitorul obligaţiei de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumaţie având ca obiect o sumă de bani va fi eliberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenţie, indiferent de fluctuaţiile monedei convenite. Astfel, în virtutea principiului menţionat, moneda ajunge să aibă, din punct de vedere juridic, o valoare stabilă, chiar dacă, în plan economic, valoarea de piaţă a monedei poate fi variabilă, în funcţie de diferiţi indici, de regulă, cursul de schimb într-o altă monedă.

În fapt însă, principiul nominalismului monetar poate constitui o sursă de conflict între creditor şi debitor, pentru că o obligaţie iniţial echilibrată, pe parcursul executării, poate părea disproporţionată din cauza survenirii unor evenimente de natură diferită, cu consecinţe în planul „valorii” monedei. Problema deprecierii monetare pe parcursul executării contractului de împrumut a fost tratată, mai întâi, pe tărâmul clauzelor de indexare şi, mai apoi, pe acela al teoriei impreviziunii.

În privinţa împrumutului care poartă asupra unei sume de bani, art. 2.164 alin. (2) Cod civil adoptă principiul nominalismului monetar.

Stabilitatea unei monede este un element care nu ţine de voinţa părţilor, ci depinde de alte elemente extrinseci, de exemplu, politica economică a unui stat, evoluţia relaţiilor comerciale internaţionale, fenomene de criză economică şi politică internaţională etc.

Art. 1.271 C.civ. reglementează instituţia impreviziunii ca o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractelor. Astfel, art. 1.271 alin. (2) Cod civil dispune că, dacă pe parcursul executării obligaţiilor executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă, făcând injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate interveni, pentru a dispune fie adaptarea contractului, fie încetarea acestuia. Totuşi, art. 1.271 C.civ. precizează că nu orice schimbare a consistenţei obligaţiei survenită după momentul încheierii contractului conduce la posibilitatea apelării la mecanismul impreviziunii, ci textul stabileşte că schimbarea trebuie să fie „excepţională”, adică ea trebuie ea trebuie să fie de o asemenea anvergură încât obligaţia să devină „excesiv de oneroasă”.

Contractul de credit bancar este supus normelor incluse în legislaţia civilă privitoare la împrumutul de consumaţie, respectiv împrumutul cu dobândă, cu câteva particularităţi. Astfel, împrumutătorul având o calitate specială, vor trebui respectate regulile înscrise în O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, precum şi actele emise de autoritatea prudenţială în domeniu. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 1.177 C.civ., în privinţa contractelor încheiate cu consumatorii urmează să se aplice legile speciale „şi, în completare, dispoziţiile prezentului Cod”.

Din cele prezentate rezultă că în dreptul nostru, fie că, (1) potrivit clauzelor împrumutului, obligaţia trebuie evaluată şi plătită în moneda străină, debitorul rămânând liber să-şi procure respectiva monedă de plată, ceea ce ar reflecta principiul nominalismului monetar, (2) fie că suntem în prezenţa unei clauze de indexare de tipul valorii monedei străine, când obligaţia este fixată prin raportare la o monedă străină, dar plata are loc în moneda naţională, „părţile îşi asumă consecinţele fluctuaţiei acestei monede: creditorul suportă riscul deprecierii sau devalorizării monedei străine, în vreme ce debitorul suportă riscul reevaluării sau revalorizării sale”.

Deşi mecanismul indexării are la bază tocmai ideea de a menţine echilibrul iniţial al contractului cu executare succesivă pe parcursul executării, în ipoteza în care s-ar dovedi insuficient, singurul remediu posibil ar fi renegocierea, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor impreviziunii pentru contractele supuse prevederilor noului Cod civil.

Principiul nominalismului monetar oglindeşte o concepţie care nu intră în dezacord nici cu mecanismul impreviziunii şi nici cu clauzele de indexare. Problema eroziunii monetare îşi poate găsi un remediu fie pe tărâm contractual (clauze de indexare, renegociere), fie prin intermediul impreviziunii (dacă deprecierea produce efecte deosebite).

În speţă, părţile nu au procedat la o renegociere contractuală.

Situaţia economică împovărătoare în care se regăseşte intimata, ca de altfel toate persoanele care au contractat credite în franci elveţieni, reiese şi din faptul hipervalorizării francului elveţian (2,24 lei la momentul încheierii contractului,  ulterior francul elveţian apreciindu-se într-un mod galopant, astfel că, raportat la moneda naţională valoarea acestuia s-a dublat).

În cauză s-a făcut dovada impreviziunii, persoana împrumutată fiind de bună-credinţă la momentul contractării creditului şi pe perioada de derulare a acestuia însă, nu putea să prevadă la acel moment evoluţia monedei străine în care a contractat creditul, evoluţie care a făcut excesiv de oneroasă obligația  împrumutatului în raport de veniturile şi posibilitățile materiale ale acestuia.

În ceea ce priveşte critica cu privire la principiul neretroactivităţii legii, nu este fondată  având în vedere că potrivit art. 11 din Lg. 77/2016 ,, în vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplica atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cat şi contractelor încheiate după această dată”.

Prin Decizia nr. 623/25.10.2016 pronunţată de Curtea Constituțională s-a statuat că legea nu încălca principiul retroactivității respingând excepţia neconstituționalității a art. 11 din acest punct de vedere.

Pe cale de consecinţă nu pot fi reţinute criticile apelantei din apel referitoare la faptul că notificarea nu respectă condiţiile prevăzute de legea 77/2016 precum şi la neîndeplinirea condiţiilor impreviziunii.

Pentru aceste motive, tribunalul în baza art.480 Cod procedură civilă, a respins apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei civile de mai sus a formulat recurs E. E.  Grecia, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi în rejudecare admiterea apelului, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, se arată că decizia nr.5755/2018 este nelegală, întrucât în cauză fluctuaţia valutară a fost asumată de către părţi la data încheierii contractului de credit, neputând fi considerat un eveniment imprevizibil.

Instanţa a pronunţat hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor art.488 pct.8 Cod procedură civilă, respectiv a aplicat greşit normele materiale privind impreviziunea, concluziile acesteia bazându-se pe dispoziţiile noului Cod civil, care au intrat în vigoare ulterior încheierii contractului, şi nu pe dispoziţiile art.970 şi urm. din vechiul Cod civil, astfel că a fost încălcat principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile.

De asemenea, instanţa de apel a interpretat principiul nominalismului raportat la dispoziţiile art.2.164 alin.(2) din noul Cod civil, în măsura în care recurenta a făcut precizări despre principiul nominalismului în lumina dispoziţiilor art.1.578 din vechiul Cod civil, contractul fiind încheiat sub legea veche.

În cauză, cursul CHF a crescut cu aproximativ 60% în raport cu momentul încheierii contractului de credit. Astfel, la data de 7.10.1998, 1 CHF valora 0,6997 lei, astfel încât dacă se are în vedere situaţia anterioară a evoluţiei acestei monede cu zece ani anterior încheierii contractului de credit, se poate observa că această monedă a crescut de 3,62 ori, creşterea ulterioară încheierii contractului de credit pentru această perioadă nefiind o creştere imprevizibilă.

Unul dintre motivele pentru care Curtea Constituţională a cenzurat Legea dării în plată este şi acela că înlătură controlul efectiv al instanţei cu privire la starea de fapt concretă a părţilor, respectiv cu privire la cauza şi efectele schimbării circumstanţelor de executare a contractului, dând prevalenţă unei presupuse stări de criză a contractului în privinţa debitorului. În mod implicit, legea rupe echilibrul contractului, instituind o prezumţie absolută a incapacităţii de executare a contractului de către debitor, şi elimină orice remediu judiciar prin atribuirea unui rol formal judecătorului cauzei, care este ţinut de litera legii.

Ca urmare, dovada condiţiilor impreviziunii atât a celor procedurale, cât şi a celor substanţiale este în sarcina debitorului. O prezumţie absolută în legătură cu aceste condiţii nu ar putea fi stabilită de legiuitor. Cu o exprimare simplă şi sintetică, nu este permis legiuitorului să instituie o prezumţie absolută de impreviziune.

Regula potrivit căreia sarcina probei revine celui care afirmă o pretenţie sau invocă o apărare nu trebuie să fie înţeleasă în mod simplist, în sensul că numai reclamantul are sarcina probei. În realitate, această sarcină revine fie reclamantului, fie pârâtului, ori de câte ori unul sau altul face o anumită afirmaţie în cadrul duelului judiciar.

Debitorul va trebui să facă dovada acestor ultime condiţii, întrucât, în absenţa acestei dovezi, judecătorul va constata că aceste condiţii nu sunt îndeplinite, iar hotărârea sa va avea putere de lucru Judecat.

Instanţa nu a analizat corect teoria impreviziunii faţă de considerentele reţinute în decizia nr.623/2016 a Curţii Constituţionale, raportat la care nu se poate avea în vedere simpla creştere a cursului valutar, întrucât în această situaţie s-ar ajunge ca în toate contratele să existe posibilitatea efectivă de aplicare a impreviziunii din acest motiv.

Riscul valutar asumat de către intimaţi are în realitate valoarea unei clauze de asumare a riscului schimbării împrejurărilor şi blochează aplicarea impreviziunii în cauză, indiferent de amploarea riscului survenit.

Riscul valutar este inerent contractului de credit în monedă străină, astfel că nu este suficientă creşterea în mod simţitor a cursului, fiind necesar să se analizeze, pentru aplicarea impreviziunii şi dacă există un risc supraadăugat.

Raportat la decizia Curţii Constituţionale şi la specificul operaţiunii contractuale de plată a ratei în CHF, se susţine că nu se poate reţine teoria impreviziunii în cauză.

Trebuie realizată diferenţă între riscul inerent contractului şi riscul supraadăugat, supraîndatorarea debitorilor neputând fi imputată băncii, raportat, pe de o parte, la principiul nominalismului monetar, iar pe de altă parte la cerinţele impreviziunii, aşa cum era înţeleasă aceasta sub imperiul Codului civil anterior (art.970).

Nu orice schimbare a echilibrului contractual ridică problema impreviziunii, Curtea Constituţională având în vedere dezechilibrarea în mod grav a raporturilor contractuale şi caracterul extrem de oneros al executării pentru una dintre părţi.

Instanţa de contencios constituţional apreciază riscul supraadăugat în raport cu situaţia neprevăzută şi efectele acesteia asupra executării contractului, faţă de buna credinţă în executarea contractului şi cu echitatea, impreviziunea neputând funcţiona decât cu caracter excepţional.

Fluctuaţia CHF/LEU nu poate constitui în sine element al impreviziunii, întrucât nu se poate susţine că nu ar fi putut fi prevăzut la data încheierii contractului, dimpotrivă, fluctuaţia monedei fiind un eveniment previzibil.

Este învederat principiul nominalismului monetar-art.1578 Cod civil de la 1864, care exclude aplicarea directivei care arată că aceasta nu se aplică clauzelor contractuale ce reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Directiva şi jurisprudenţa Andriciuc nu elimină normele legale supletive din excluderea prevăzută în art.1 alin.2 din Directivă, astfel că art.1.578 Cod civil este aplicabil, interpretarea corectă a acesteia fiind clarificată prin decizia Curţii Constituţionale nr.62/2017.

Intimaţii au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat cu plata cheltuielilor de judecată (filele 43-46).

Se susţine că impreviziunea, raportat la decizia Curţii Constituţionale nr.623/2016 ca excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractelor, presupune existenţa unui eveniment viitor care trece dincolo de capacitatea rezonabilă de previziunea părţilor şi efectul de dezechilibrare gravă a prestaţiilor contractuale, respectiv buna-credinţă a debitorului şi imposibilitatea îndeplinirii obligaţiilor asumate prin contract.

Or, raportat la datele speţei, aceste cerinţe au fost corect constatate ca îndeplinite.

Principiul nominalismului monetar relevă o concepţie care nu intră în dezacord cu impreviziunea şi nici cu clauzele de indexare.

Prin decizia nr. 1604/R-CONT/21.11.2019 a Curţii de Apel Piteşti a fost respinsă excepţia de nulitate a recursului, a fost admis recursul declarat de E. E. , împotriva deciziei nr. 5755 din 21 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Argeş – Secţia Civilă, în dosarul nr.16471/280/2016*, intimaţi fiind reclamantele B.  SA, Banca T.  şi pârâţii P.I.  şi P.E.C. .

A fost casată decizia şi trimisă cauza spre rejudecare la instanţa de apel.

Pentru a pronunţa această decizie, prealabil, referitor la excepţia de nulitate a recursului, curtea a constatat că aceasta nu poate fi primită, în condiţiile în care în cererea de recurs s-a susţinut greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor din Codul civil anterior, respectiv a celor din Directiva 93/2013, raportat la datele speţei, care vizează un contract de credit acordat în CHF la nivelul anului 2008, pentru care a operat o fluctuaţie monetară consistentă.

În context, Curtea a constatat că este incident art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă, recurenta susţinând încălcarea normelor de drept material aplicabil speţei, prin raportare la dezlegările date de Curtea Constituţională în decizii obligatorii.

În egală măsură, însă, faţă de structura hotărârii atacate şi de analiza realizată de către tribunal, Curtea a constatat că anumite argumente din recurs, chiar neprezentate sub incidenţa art.488 alin.1 pct.6 Cod procedură civilă, susţin acest motiv.

Astfel, se arată că faţă de decizia dată de Curtea Constituţională, care a cenzurat Legea dării în plată întrucât nu trebuie permis legiuitorului să înlăture controlul efectiv al instanţei cu privire la starea de fapt concretă a părţilor, respectiv cu privire la cauza şi efectele schimbării circumstanţelor de executare a contractului, dând prevalenţă unei presupuse stări de criză a contractului în privinţa debitorului, instanţa de apel nu a analizat corect teoria impreviziunii având în vedere simpla creştere a cursului valutar.

Analizând decizia, Curtea a constatat că tribunalul, spre deosebire de prima instanţă, reţine aspecte generice referitoare la impreviziune, la condiţiile operării acesteia în temeiul Legii nr.77/2016, fără o referire concretă la situaţia intimaţilor, cu excepţia unor trimiteri succinte la situaţia economică împovărătoare a acestora.

Astfel, Curtea a constatat că după ce sunt redate datele speţei, referitoare la contract şi la notificarea emisă de debitor, în temeiul Legii nr.77/2016, instanţa de apel lămureşte noţiunile utilizate de legiuitor faţă de deciziile Curţii Constituţionale, redând aspectele teoretice a impreviziunii, condiţiile în care aceasta poate fi analizată, respectiv operează, fără verificarea acestor aspecte, raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Pe de altă parte, în mod contradictoriu instanţa face referire la situaţia economică împovărătoare în care se găseşte intimata, deşi în cauză cadrul procesual subiectiv-pasiv a avut în vedere mai mulţi pârâţi, rezultând astfel că nu s-a realizat o analiză concretă a situaţiei fiecăruia dintre aceştia pentru a se ajunge la concluzia din dispozitiv şi pentru a reţine îndeplinite exigenţele motivării impuse de lege.

Referirile la consecinţele supervalorizării francului elveţian şi la prezumţia de bună-credinţă care a operat în momentul contractării creditului, faţă de care nu se poate considera că a existat posibilitatea de prevedere a unei evoluţii atât de oneroase a obligaţiilor împrumutaţilor, nu pot fi considerate analize ale datelor speţei, pentru a considera, raportat la acestea, aplicarea sau neaplicarea cerinţelor teoriei impreviziunii.

Ambele părţi în recurs susţin, în lumina deciziei Curţii Constituţionale nr.623/2016, condiţiile în care operează impreviziunea, însă toate acestea au în vedere aspecte teoretice fără referire la situaţia concretă a pârâţilor, întrucât aceasta nu a fost analizată de către tribunal, ceea ce echivalează cu o nesoluţionare a fondului cauzei, în contextul unei motivări exclusiv teoretice.

Astfel, statuând că instanţa trebuie să verifice cerinţele impreviziunii în decizia nr.623/2016, Curtea a constatat că impreviziunea trebuie raportată nu numai la ideea de risc al contractului ci şi la aceea de risc supraadăugat. Riscul trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părți ale contractului, în baza autonomiei lor de voință, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, și unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo. Din coroborarea dispozițiilor art. 969 și art. 970 din Codul civil din 1864 reţine curtea că cele două principii interdependente pe care se întemeiază contractul civil sunt puterea de lege/forța obligatorie pe care acesta o are pentru părțile contractante, pe de o parte, și buna-credință în executarea acestuia, pe de altă parte.

Or, analizând exclusiv situaţia fluctuaţiei cursului CHF-LEU în perioada contractului, instanţa nu a avut în vedere riscul supraadăugat şi cerinţele specifice impreviziunii, raportat la contractul în discuţie, încheiat sub imperiul Codului civil anterior. Astfel, deşi era necesar să se verifice dacă există sau nu posibilitatea îndeplinirii obligaţiilor asumate prin contract, după ce s-a reţinut incidenţa unui eveniment viitor care depăşeşte capacitatea rezonabilă de previziune a părţilor şi care dezechilibrează grav prestaţiile contractuale (creşterea cursului CHF), instanţa de apel nu procedează la o asemenea analiză.

Într-adevăr, în sentinţa nr.391/23.01.2018, judecătorul primei instanţe face referire la aspectele teoretice susmenţionate, însă efectuează şi verificări cu privire la cerinţele de ordin subiectiv a impreviziunii şi anume atitudinea concretă a părţilor raportat la schimbarea circumstanţelor iniţiale ale contractului.

Însă, deşi în apelul formulat se susţine că instanţa de fond a analizat greşit teoria impreviziunii, raportat la datele speţei, respectiv că cerinţele impreviziunii nu sunt îndeplinite, în apel tribunalul nu analizează toate aceste condiţii, făcând referire exclusiv, pe de o parte, la aspectele teoretice, iar pe de altă parte, la evoluţia cursului valutar.

De altfel, observând întâmpinarea din recurs, în care sunt reluate aspectele invocate în faţa tribunalului în întâmpinarea depusă la 13.04.2018 (filele 20-24 dosar apel), Curtea a constatat că referitor la condiţia subiectivă a impreviziunii, se susţine o situaţie personală şi financiară a pârâţilor, care nu le-ar mai permite să-şi îndeplinească obligaţiile din contractul de credit, care nu a fost analizată.

În acest context, constatând incidenţa art. 488 pct. 6 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că practic soluţia nu echivalează cu soluţionarea fondului, cu care a fost învestită instanţa de apel, astfel că, în temeiul art. 498 alin. 2 Cod procedură civila, se impune admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Argeş la data de 28.01.2020.

Examinând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi dispoziţiile legale ce au incidenţă în soluţionarea prezentei cauze, tribunalul constată că apelul este nefondat, pentru considerentele ce se vor expune în continuare:

Tribunalul reţine că prin decizia de casare nr. 1604/R-CONT/21.11.2019 a Curţii de Apel Piteşti s-a stabilit că în analiza contestaţiei formulate de bancă, instanţa de apel ar fi trebuit să verifice în concret îndeplinirea condiţiilor referitoare la existenţa impreviziunii, raportat nu numai la ideea de risc al contractului, ci şi la aceea de risc supraadăugat, cu referire la situaţia fiecăruia dintre pârâţi.

Faţă de această împrejurare tribunalul constată, în ceea ce priveşte situaţia de fapt, că la data de 11.03.2008, a fost încheiat contractul de credit ipotecar nr. ... , între B.  S.A. - Sucursala Argeş, în calitate de creditor şi numiţii P.I.  în calitate de împrumutat şi P.E.C. , în calitate de codebitor, pentru suma de 43.575 CHF în vederea achiziţionării imobilului situat în ... (filele 26-34 sau 47-55).

Pentru garantarea creditului ipotecar, între aceleaşi părţi a fost încheiat contractul de ipotecă nr. ... /11.03.2008 (filele 90-94), autentificat sub nr. .../11.03.2008 la B.N.P. ..., având ca obiect imobilul - apartament cu două camere şi dependinţe mai sus descris şi teren în suprafaţă de 14 mp, fiind astfel constituită o ipotecă legală în favoarea creditoarei.

Prin notificarea transmisă băncii prin intermediul Cabinetului Individual de Avocat “...” la data de 28.08.2016 (f. 95-99 dosar jud. primul ciclu procesual), s-a solicitat în principal de către debitori negocierea clauzelor contractuale aferente contractului de credit şi actelor adiţionale subsecvente, astfel încât riscul izvorât din contract să fie suportat de ambele părţi contractante şi nu numai de către ei, iar în subsidiar a fost încunoştiinţată creditoarea cu privire la decizia de a transmite, prin dare în plată, imobilul proprietatea acestora, apartament cu două camere, situat în …, în vederea stingerii obligaţiei pe care debitorii o au faţă de creditoarea B.  S.A.

În drept, tribunalul reţine incidenţa dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, potrivit cărora “În termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege.”

Potrivit art. 4 din acelaşi act normativ “(1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;

b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;

c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;

d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

(2) În situaţia în care executarea obligaţiilor asumate prin contractul de credit a fost garantată cu două sau mai multe bunuri, în vederea aplicării procedurii prevăzute de prezenta lege debitorul va oferi în plată toate bunurile ipotecate în favoarea creditorului.”

În ceea ce priveşte întrunirea condiţiilor prevăzute de textul legal precitat, tribunalul reţine că intimaţii-pârâţi P.I.  şi P.E.C. au calitatea de consumatori, în accepţiunea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, potrivit cărora prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. De asemenea, se reţine că pârâţii au încheiat contractul de credit cu un profesionist (o unitate bancară).

Tribunalul constată, totodată, că în cauză este întrunită şi cea de-a doua condiţie prevăzută de lege, în sensul că suma împrumutată, 43.575 CHF, se situează sub plafonul legal prevăzut de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 77/2016.

Pe de altă parte, destinaţia de locuinţă a imobilului a cărui achiziţionare se intenţiona rezultă din descrierea acestuia în certificatul de atestare fiscală eliberat de Primăria Mun. Piteşti (fila 102 dos. jud.), din contractul de credit (în care este înscris credit ipotecar), cât şi în contractul de ipotecă, din facturile de utilităţi emise pe numele pârâtului P.I.  (filele 31-33 dosar rejudecare), din extrasul de carte funciară aferent imobilului (filele 59-60 dosar rejudecare), precum şi din interogatoriul administrat pârâţilor de către prima instanţă la termenul din data de 21.11.2017. Astfel, este îndeplinită şi condiţia prevăzută la art. 4 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ.

În ceea ce priveşte ultima condiţie, aceea ca debitorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea legii, îndeplinirea acesteia rezultă fără dubiu din analiza certificatelor de cazier judiciar depuse la dosar (f. ... dos. jud. primul ciclu procesual), pârâţii nefiind cunoscuţi cu antecedente penale.

Referitor la incidenţa impreviziunii, tribunalul reţine, în raport de momentul încheierii contractului de credit (11.03.2008), că aceasta nu ar putea fi analizată prin prisma dispoziţiilor art. 1271 din actualul C. civ. (codul nefiind în vigoare la data încheierii convenţiei părţilor), ci în baza soluţiilor jurisprudenţiale ce au recunoscut existenţa acestei instituţii şi sub imperiul vechii reglementări.

Conform teoriei impreviziunii, obligaţia de adaptare a contractului intervine atunci când există un dezechilibru grav între interesele părţilor din cauza unor factori exteriori, independenţi de voinţa acestora. Aşadar, impreviziunea exclude culpa contractuală şi presupune o gravă alterare a echilibrului contractual, prin crearea unei onerozităţi excesive.

Practic, impreviziunea intervine în situaţia în care după încheierea contractului au apărut evenimente exterioare excepţionale, care nu puteau fi prevăzute de părţi la momentul încheierii contractului, evenimente ce au creat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, executarea contractului devenind deosebit de oneroasă pentru una dintre părţi.

Prin urmare, astfel cum a subliniat şi Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 623/25.10.2016, impreviziunea intervine doar atunci când a apărut un risc supraadăugat riscului inerent oricărui contract.

În ceea ce priveşte condiţiile impreviziunii, tribunalul reţine că acestea implică, în mod necesar, următoarele:

- ulterior încheierii contractului au intervenit împrejurări sau circumstanţe externe, independente de voinţa părţilor, care au schimbat împrejurările în care a fost încheiat contractul;

- imprevizibilitatea împrejurărilor sau circumstanţelor externe, independente de voinţa părţilor, care au schimbat împrejurările în care a fost încheiat contractul;

- neasumarea producerii riscului supraadăugat, în sensul că un consumator obişnuit, obiectiv şi rezonabil, de tipul omului prudent şi diligent, nu şi-a asumat un risc ce depăşeşte limitele rezonabilităţii, trecând în sfera unei onerozităţi excesive.

Sub aspectul întrunirii condiţiilor enunţate mai sus, tribunalul apreciază, în acord cu cele reţinute de prima instanţă, că intimaţii-pârâţi au făcut în cauză dovada intervenirii, între data încheierii contractului de credit şi data formulării notificării de dare în plată, a unor împrejurări cu caracter excepţional ce depăşesc limitele rezonabilităţii şi trec în sfera unei onerozităţi excesive, aflându-se pe tărâmul unui risc supraadăugat.

Raportat la moneda în care a fost încheiat contractul, tribunalul constată că în perioada 2008-2016 valoarea francului elveţian a crescut foarte mult, aproape dublându-se (la data de 11.03.2008 valoarea CHF fiind de 2,35 lei, în timp ce la data de 28.08.2016 era de 4,08 lei), aspect care nu putea fi anticipat, în mod rezonabil, de către pârâţi. Astfel, este greu de crezut că o persoană prudentă şi diligentă, cu o pregătire medie, ar fi putut să prevadă creşterea atât de spectaculoasă a monedei CHF, survenită pe fondul crizei economice din perioada respectivă.

Această creştere a monedei contractului s-a reflectat în valoarea ratelor lunare, care au crescut în mod automat, pârâţii fiind nevoiţi să ramburseze lunar o rată mult mai mare decât cea previzionată la momentul încheierii convenţiei.

Volatilitatea foarte mare a cursului de schimb CHF, monedă în care creditul a fost contractat, poate reprezenta o situație imprevizibilă pentru intimați. Creșterea accentuată a francului elvețian raportat la moneda națională, costurile generate de schimbul valutar, diferențele de curs valutar la vânzare și cumpărare au produs un dezechilibru major al prestațiilor reciproce ale părților, în detrimentul împrumutaților, cu efectul obținerii unor foloase de către bancă fără contraprestații.

În acest context, trebuie subliniat, după cum în mod corect a făcut şi judecătoria, că ajutorul acordat de bancă debitorilor, prin actele adiţionale ulterioare (f. 56-89 dos. jud. primul ciclu procesual) constând în reeşalonarea ratelor şi acordarea unei dobânzi fixe pe o perioadă determinată (de 365 zile), este ineficient, întrucât soluția oferită nu a fost în măsură să echilibreze pe termen lung raportul contractual, ci doar a oferit o atenuare de moment. Se reține și refuzul băncii de a proceda la o renegociere reală a clauzelor contractuale, deși intimații au solicitat acest lucru în mod repetat.

Referitor la intimați, tribunalul are în vedere că aceștia sunt soţi, din căsătorie rezultând minora P. I.M., născută la data de 04.02.2018 (ulterior notificării de dare în plată).

Analizând conţinutul relaţiilor furnizate de A.J.F.P. Argeş (filele 97-118 dos. jud. al doilea ciclu procesual), tribunalul reţine că în intervalul cuprins între data încheierii contractului şi data notificării de dare în plată veniturile nete ale pârâţilor nu au cunoscut o creştere semnificativă, fiind important de menţionat şi că, în ceea ce o priveşte pe pârâta P.E.C. , aceasta a realizat în perioada 2010-2011 venituri extrem de scăzute (respectiv un venit brut în sumă de 1.699 lei în anul 2010 şi un venit brut de 4.934 lei în anul 2011).

În acord cu susţinerile intimaţilor, tribunalul apreciază că rata lunară a creditului, în cuantum de aproximativ 303 CHF, reprezentând circa jumătate din veniturile cumulate ale acestora, a devenit excesiv de oneroasă.

Tribunalul mai reţine şi buna-credinţă de care au dat dovadă debitorii pe parcursul derulării contractului, concluzie desprinsă pe de o parte din faptul că aceştia şi-au îndeplinit obligaţiile asumate o lungă perioadă de timp, de circa 8 ani, iar pe de altă parte din faptul că aceştia au solicitat în principal, prin notificarea formulată, negocierea contractului, în vederea împărţirii riscului.

Având în vedere cele mai sus expuse, tribunalul conchide că sunt nefondate criticile apelantei, referitoare la neîndeplinirea condiţiilor impuse de Lg. nr. 77/2016 şi a celor privind impreviziunea.

Faţă de aceste considerente, tribunalul, în temeiul art. 480 alin. 1 C. proc. civ., constatând că judecătorul fondului a interpretat corect normele legale incidente şi a apreciat în mod just probele administrate în cauză, stabilind corect starea de fapt, pronunţând astfel o hotărâre temeinică şi legală, va respinge apelul de faţă, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ. va obliga pe apelantă, aflată în culpă procesuală, la cheltuieli de judecată către intimaţi, în sumă de 2.200 lei, onorariu de avocat în apel şi recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta B.  S.A., ... împotriva sentinţei civile nr. 391/23.01.2018 pronunţată de Judecătoria Piteşti în dosarul nr. 16471/280/2016*, intimaţi fiind reclamanta BANCA T.  S.A., ..., pârâţii P.I.  şi P.E.C. , ... şi E. E. , cu sediul în ...., cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la ... .

Obligă pe apelantă la cheltuieli de judecată către intimaţi în sumă de 2.200 lei, onorariu de avocat în apel şi recurs.

Cu drept de recurs în termen de 30 zile de la comunicare, care se depune la Tribunalul Argeş. Pronunţată azi, 17.07.2020, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Preşedinte,

D.C.B.Judecător,

R.N.F.

Grefier,

I.C.R.

Domenii speta

Spete similare