Pretenţii. Art. 25 alin. 2 din Legea nr. 255/2010

DOSAR NR. ***

ROMÂNIA

TRIBUNALUL BUCUREŞTI - SECŢIA A V-A CIVILĂ

ÎNCHEIERE

Şedinţa publică de la data de 11.10.2019

Tribunalul constituit din :

Preşedinte –***

Judecător - ***

Grefier – ***

Pe rolul Tribunalului se află soluţionarea apelurilor civile declarate de apelantul reclamant *** şi de apelanta pârâtă ***  împotriva sentinţei civile nr. ***/23.11.2018 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr.***  având ca obiect pretenţii.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică, la ordine, nu au răspuns părţile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Se face referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care învederează obiectul cauzei, stadiul procesual, împrejurarea că procedura de citare a fost legal îndeplinită, precum şi faptul că apelanta pârâtă a depus note scrise, după care:

Tribunalul dispune lăsarea cauzei la a doua strigare pentru a da posibilitatea părţilor să se prezinte.

La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în şedinţa publică, nu au răspuns părţile.

 Constatând că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, Tribunalul reţine cauza în pronunţare.

TRIBUNALUL

Având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul disp. art. 396 alin.1 C.pr.civ., urmează a amâna pronunţarea.

D I S P U N E:

Amână pronunţarea la data de 25.10.2019.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 11.10.2019.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR,  GREFIER,

*** *** ***

Cod ECLI ECLI:RO:TBBUC***

DOSAR NR. ***

ROMÂNIA

TRIBUNALUL BUCUREŞTI - SECŢIA A V-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. *** A

Şedinţa publică de la data de 25.10.2019

Tribunalul constituit din :

Preşedinte –***

Judecător - ***

Grefier – ***

Pe rolul Tribunalului se află soluţionarea apelurilor civile declarate de apelantul reclamant *** şi de apelanta pârâtă ***  împotriva sentinţei civile nr. ***/23.11.2018 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr.***  având ca obiect pretenţii.

Dezbaterile orale au avut loc în şedinţa publică din data de 11.10.2019 şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când având nevoie de timp pentru a delibera, Tribunalul a amânat pronunţarea la data de 25.10.2019, când a decis:

TRIBUNALUL

I. Procedura în faţa primei instanţe

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 Bucureşti la 30.05.2018 sub nr. *** , reclamantul  ***  a solicitat obligarea pârâtei  *** la plata sumei de 156.324,86 lei, din care: 12.320,22 lei reprezentând cota de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, prevăzută de art. 30 din Legea nr. 50/1991, 12.320,22 lei penalităţile de întârziere aferente; 65.842,21 lei reprezentând cota de 0,7% din valoarea lucrărilor de construcţii, potrivit art.40 din Legea nr.10/1995 şi 65.842,21 lei penalităţile de întârziere aferente.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă, că  *** S.A. a fost titular al autorizaţiei de construire nr. *** din 20.02.2012 emisă de Primăria Constanţa, ce a avut ca obiect creşterea accesibilităţii Portului Constanţa prin reabilitarea pasajului Filimon Sarbu – lucrări şi amenajare şantier.

În data de 18.06.2015 s-a întocmit procesul verbal de recepţie a lucrării la terminarea lucrărilor nr. 68714, conform căruia valoarea finală a lucrărilor de construcţii a fost de 9.406.030,76 lei.

În data de 02.08.2018 pârâta a formulat întâmpinare (f.19), prin care a invocat excepţia necompetentei teritoriale, excepţia prescripţiei, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Având in vedere faptul ca, potrivit art. 1 alin. 2 din H.G. nr. 712/2012, sectorul de drum de interes local aferent imobilului „Pasaj rutier Filimon Sarbu“ a fost declasat din categoria funcţionala a drumurilor de interes local si încadrat in categoria funcţionala a drumurilor de interes naţional, a apreciat ca in cauza sunt incidente disp. art. 25 alin. 2 din Legea nr. 255/2010, iar  *** S.A. este scutita de la plata cotelor de 0,1% si, respectiv, de 0,7%.

Potrivit art. 25 din Legea nr.255/2010 sunt exceptate de la plata acestor cote, printre altele, proiectele cuprinse in programul Ministerul Transporturilor privind dezvoltarea de obiective de interes naţional, respectiv de interes judeţean si local.

Desi actul normativ are in titulatura referirea privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica, necesara realizării unor obiective de interes naţional, judeţean si local, din conţinutul sau rezulta ca legea se refera, printre alte categorii de obiective, la toate lucrările de construcţie, reabilitare si modernizare a drumurilor de interes naţional, judeţean si local, urmând ca, dupa finalizarea exproprierilor, in situaţiile in care proprietar nu este inca statul, sa asigure un regim unitar al acestor lucrări.

Astfel Legea nr 255/2010 nu reglementează doar exproprierea pentru cauza de utilitate publica, ci lucrările de refacere, intretinere si reabilitare a bunurilor proprietate publica in general, aceste lucrări fiind definite la art. 2 ca lucrări de interes public, aceasta concluzie fiind susţinuta si de disp.art. 13 alin. 2 din Legea nr. 255/2010 potrivit carora “ atat procedura de expropriere, cat si obiectivele de utilitate publica ce fac obiectul prezentei legi nu pot fi suspendate sau sistate la cererea vreunei persoane care invoca existenta unor litigii privind posesia ori proprietatea imobilului expropriat”.

Un alt argument care vine sa susţină faptul ca Legea nr. 255/2010 nu se refera doar la lucrările de interes public efectuate in urma unor exproprieri este acela ca, prin art. 35 au fost abrogate o serie de acte normative care reglementau masurile prealabile si procedura de expropriere a unor categorii de lucrări de interes public.

De asemenea, nu exista nicio justificare pentru ca lucrările de interes public menţionate la art. 1 din Legea nr. 255/2010 sa aiba un tratament juridic diferenţiat dupa cum realizarea lor presupune sau nu o expropriere anterioara. Mai exact, ar fi un nonsens legislativ ca, de exemplu, pentru o lucrare de construire a unui drum de interes public, legiuitorul sa dispună scutirea de la plata taxelor către I.S.C. daca, intr-o prima etapa de realizare a lucrării, terenul este supus unei proceduri de expropriere, si sa oblige la plata aceloraşi taxe daca lucrarea se realizeaza pe un teren ce se afla deja in proprietatea publica a statului.

Prin urmare, din acest punct de vedere, scutirea de la plata cotelor legale operează in privinţa oricărei lucrari de construcţie, reabilitare si modernizare a drumurilor de interes naţional judeţean si local, cu condiţia sa fie indeplinita cerinţa din art. 25, respectiv lucrarea sa fie prevăzută in proiectele cuprinse in programul Ministerului Transporturilor privind dezvoltarea de obiective de interes naţional, respective de interes judeţean si local.

A susţinut că terenul pe care s-au realizat lucrările invocate se află în proprietatea statului, aparţinând domeniului public al statului, iar prin scutirea instituită de art.25 alin.2 din Legea nr.255/2010 s-au avut în vedere inclusiv proiectele cuprinse în programul Ministerului Transporturilor privind dezvoltarea de obiective de interes naţional, respectiv de interes judeţean şi local care privesc lucrările realizate pe terenuri apartinand domeniului public al statului, fara a se putea interpreta ca dispoziţia de scutire s-ar aplica numai lucrărilor de utilitate publica de interes naţional, judeţean si local realizate asupra bunurilor imobile proprietate a persoanelor fizice sau persoanelor juridice, cu sau fara scop lucrativ, si a oricăror alte entitati, precum si cele aflate in proprietatea privata a comunelor, oraşelor, municipiilor si judeţelor expropriate.

În cauză, instanţa a administrat proba prin înscrisuri.

Prin sentinţa civilă nr. ***/23.11.2018, Judecătoria Sector 1 Bucureşti a admis excepţia prescripţiei şi a respins, ca prescrisă, cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 12.320,22 lei, reprezentând cota de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate şi a penalităţilor aferente; a respins excepţia prescripţiei privind sumele solicitate în temeiul art. 40 din Legea nr. 10/1995; a admis în parte cererea, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 65.842,21 lei, reprezentând cota de 0,7% din valoarea lucrărilor de construcţii, precum şi suma de 65.842,21 lei, reprezentând penalităţi de întârziere aferente debitului principal datorat.

În motivare, instanţa a reţinut, în privinţa excepţiei prescripţiei, că pârâta a fost autorizată să efectueze lucrări în valoare de 12.320.217 Ron (f. 8-9).

În data de 05.12.2012 a fost transmisă reclamantei înştiinţarea de începere a lucrărilor, iar în data de 18.06.2015, a fost semnat procesul verbal de recepţie a lucrărilor (f.10-11).

Cu această ocazie s-a stabilit că valoarea finală a lucrărilor este de 9.406.030,76 Ron (fara TVA).

Prin urmare, la data de 18.06.2015 nu au existat diferenţe rezultate din actualizarea valorii lucrărilor.

Prin urmare, termenul în care trebuia virată suma de 12.320 Ron este cel prevăzut în art.30 alin.2 din Legea nr.50/1991, respectiv 05.12.2012.

Chiar şi în ipoteza în care se considera că această sumă constituie o creanţă fiscală, rezultă că termenul de prescripţie de 5 ani a început să curgă la data de 01.01.2013.

Cum termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 01.01.2018, iar acţiunea a fost înregistrata pe rolul instanţei la data de 25 mai 2018, respectiv după 4 luni de la împlinirea termenului de prescripţie în materie fiscală, instanţa constată că este prescris dreptul reclamantei de a solicita această sumă, precum şi accesoriile aferente.

Referitor la „somaţia” emisă de reclamanta, instanţa constată că emiterea şi comunicarea acestui înscris nu a avut ca efect întreruperea termenului de prescripţie, în special din cauză că acest înscris nu este propriu-zis o somaţie în sensul dispoziţiilor C.pr.fiscală.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa a ţinut seama de calitatea emitentului, de atribuţiile acestuia (colector care nu are prerogativa legală de a emite titluri de creanţă, respectiv atributul de a stabili obligaţia fiscală) şi de faptul că această creanţă fiscală nu este administrată de un organ fiscal.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a solicita plata cotei de 0,7%, instanţa a reţinut că potrivit art.40 din Legea nr.10/1995, în forma în vigoare pana la 31.08.2015, investitorii sau proprietarii vor vira lunar către Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. din subordinea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei o sumă echivalentă cu o cotă de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor prevăzute la art. 2 şi pentru care se emit, în condiţiile legii, autorizaţii de construire, cu excepţia proprietarilor, persoane fizice, care execută lucrări de consolidare şi reparaţii la locuinţele din proprietate. Calculul şi virarea sumelor respective se fac eşalonat, concomitent cu plata prestaţiilor. Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. utilizează 70% din fondul astfel constituit pentru îndeplinirea atribuţiilor, potrivit prevederilor legale, şi virează 30% din acest fond în contul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei (...)”.

Acelaşi articol mai prevede că întârzierile la plată a cotelor de către investitor sau proprietar, prevăzute la alin. 1, se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăşi suma datorată. 

Cât priveşte natura juridică a cotei de 0,7%, prin Decizia nr.8/19.02.2018 pronunţată de ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat că „În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, forma în vigoare în anul 2010, coroborate cu art. 7 din Legea nr. 329/2009 şi poziţia 5 din anexa nr. 1 la aceeaşi lege, precum şi cu prevederile art. 21 şi 22 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, obligaţia de plată a sumei echivalente cu cota de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor prevăzute la art. 2 din Legea nr. 10/1995 şi pentru care se emit, în condiţiile legii, autorizaţii de construire este o obligaţie fiscală. 

În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, forma în vigoare în anul 2010, coroborate cu prevederile art. 91 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, obligaţia fiscală de plată a cotei prevăzute de art. 40 din Legea nr. 10/1995 se supune termenului de prescripţie de 5 ani, specific raporturilor juridice fiscale”. 

Analizând aceste dispoziţii legale, instanţa constată că suma echivalentă cotei de 0,70% trebuie achitată de investitor/proprietar concomitent cu plata cheltuielilor aferentă executării lucrărilor de construcţie şi a lucrărilor prevăzute la art. 2.

Totuşi, în considerarea faptului că, în practică, investitorul/proprietarul efectuează o mulţime de plăţi în decursul unei luni, legiuitorul a prevăzut în favoarea investitorului/proprietarului ca plata acestei sume să se realizeze lunar.

În speţă, având în vedere că, pe de o parte, la dosar nu au fost depuse fişe de lucrări sau alte probe vizând achitarea cheltuielilor necesare efectuării lucrărilor de construcţie în anul 2012 (pentru care termenul de prescripţie ar fi început să curgă începând cu data de 01.01.2013), iar, pe de altă parte, faptul că pentru următoarele sume termenul de prescripţie a început să curgă în data de 01.01.2014, instanţa constată că în ceea ce priveşte recuperarea acestor debite excepţia prescripţiei a fost invocată în mod neîntemeiat.

Referitor la fondul dreptului de a solicita platei cotei de 0,7% în baza dispoziţiilor art.40 din Legea nr.10/1995, instanţa a reţinut următoarele:

Pârâta  *** S.A. a fost titular al autorizaţiei de construire nr. *** din 20.02.2012 emisă de Primăria Constanţa, ce a avut ca obiect creşterea accesibilităţii Portului Constanţa prin reabilitarea pasajului Filimon Sarbu – lucrări şi amenajare şantier, această fiind autorizată să efectueze lucrări în valoare de 12.320.217 Ron (f.8-9).

În data de 05.12.2012 a fost transmisă reclamantei înştiinţarea de începere a lucrărilor, iar în data de 18.06.2015, a fost semnat procesul verbal de recepţie a lucrărilor (f.10-11).

Cu această ocazie s-a stabilit că valoarea finală a lucrărilor este de 9.406.030,76 Ron (fara TVA).

Aplicând procentul de 0,7% prevăzut de art.40 din Legea nr.10/1995 asupra valorii lucrărilor rezultă pârâta datorează suma de 65.842,21 lei.

Din actele dosarului nu rezultă că pârâta a stins acest debit.

Instanţa va înlătura apărările pârâtei pentru următoarele considerente:

Instanţa constată că art.40 din Legea nr.10/1995 instituie o regulă în sensul că investitorii/proprietarii au obligaţia de a vira lunar către ISC o sumă echivalentă cu o cotă de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor prevăzut de art.2 pentru care au fost emise autorizaţii de construire.

Cu titlu excepţional, legiuitorul a înţeles să scutească anumite persoane de la plata acestei cote, şi anume persoanele fizice care executări lucrări de consolidare şi reparaţii la locuinţele din proprietate.

Ulterior, pe calea dispoziţiilor art.25 alin.2 din Legea nr.255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, legiuitorul a adăugat câteva cazuri de scutire de la plata cotelor către I.S.C.

Astfel, prin art.25 alin.2 Legea nr.255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local, s-a prevăzut că „Proiectele cuprinse în programul Ministerului Transporturilor, Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere, Ministerului Mediului, Ministerului Apelor şi Pădurilor, Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Ministerului Economiei sau în cele ale autorităţilor administraţiei publice judeţene şi locale, privind dezvoltarea de obiective de interes naţional, respectiv de interes judeţean şi local, şi care necesită exproprierea pentru cauză de utilitate publică în înţelesul prezentei legi, sunt scutite de cotele către Inspectoratul de Stat în Construcţii prevăzute de Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, republicată, cu modificările ulterioare, şi de Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, datorate pentru lucrările de construcţii executate pe coridorul de expropriere”. 

Cum excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori o normă juridică instituie o excepţie de la regulă, această excepţie nu trebuie extinsă la alte situaţii, pe care norma juridică respectivă nu le prevede, instanţa nu poate primi susţinerea că şi pârâta face parte din categoria persoanelor scutite de la plata cotei de 0,70%.

Pentru a ajunge la această concluzie instanţa a ţinut seama atât de faptul că pârâta este o persoana juridică, cât şi de natura lucrărilor de construcţie ce au facut obiectul autorizaţiei de construire sus menţionate (care nu sunt lucrări de consolidare şi reparaţii la locuinţele din proprietate ale persoanelor fizice).

De asemenea, pârâta nu este îndrituită să invoce dispoziţiile art.25 alin.2 din Legea nr.255/2010, întrucât lucrările de construire aferente "Pasaj rutier Filimon Sârbu” din Constanţa nu au nicio legătură cu exproprierile pentru cauză de utilitate publică.

Ţinând cont de faptul că aceste lucrări nu au nicio tangenţă cu Legea nr.255/2010, instanţa constată că apărările pârâtei în sensul că a realizat activităţi de interes naţional, precum si încadrarea construcţiei in categoria funcţionala a drumurilor naţionale sunt lipsite de orice relevanţă juridică.

Apărarea pârâtei în sensul că ar fi un nonsens legislativ ca, de exemplu, pentru o lucrare de construire a unui drum de interes public, legiuitorul sa dispună scutirea de la plata taxelor către I.S.C. daca, intr-o prima etapa de realizare a lucrării, terenul este supus unei proceduri de expropriere, si sa oblige la plata aceloraşi taxe daca lucrarea se realizează pe un teren ce se afla deja in proprietatea publica a statului nu poate fi primită, întrucât aspectele ce ţin de oportunitatea scutirii anumitor categorii de persoane de la plata cotelor de 0,7% către I.S.C. cad în competenţa legiuitorului.

A da eficienţă apărărilor pârâtei ar însemna depăşirea de către instanţă a atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Pentru aceleaşi considerente, instanţa nu poate primi apărările pârâtei vizând caracterul nelegal sau discriminatoriu al dispoziţiilor art. 40 din Legea nr. 10/1995 sau ale art.25 alin.2 din Legea nr.255/2010.

Faţă de cele mai sus expuse, instanţa constată că pârâtei îi incumbă obligaţia să achite reclamantei suma de 65.842,21 lei, reprezentând cota de 0,7% din valoarea lucrărilor de construcţii.

Totodată, văzând că lucrările s-au desfăşurat în perioada 05.12.2012 – 18.06.2015, în baza art.40 alin.2 din Legea nr.10/1995, pârâta are obligaţia de a plăti şi penalităţi de întârziere în cuantum de 65.842,21 lei.

II. Procedura în faţa instanţei de apel

Împotriva sentinţei civile menţionate a declarat apel pârâta, solicitând schimbarea acesteia în parte, în sensul respingerii cererii vizând obligarea sa la plata sumei de 65.842,21 lei (reprezentând cota de 0,7%) şi a penalităţilor de întârziere, ca neîntemeiate.

În motivare a reluat, punctual, aspectele prezentate prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe, care nu vor mai fi reluate.

În plus, a arătat că art. 25 alin. 2 din Legea nr. 255/2010, în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 233/2018, prevedea scutirea de la plata taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcţii pentru toate proiectele cuprinse în programul Ministerului Transporturilor, iar prin noua reglementare legiuitorul a înţeles să restrângă această exceptare de la plata taxelor doar pentru lucrările care necesită exproprieri pentru cauză de utilitate publică.

Astfel, prevederile Legii nr. 233/2018 nu pot fi aplicate retroactiv.

În dovedire, a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

Împotriva sentinţei civile menţionate a declarat apel incident reclamantul, solicitând respingerea ca neîntemeiată a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru suma de 12.320,22 lei şi penalităţile aferente.

În motivare a arătat, în esenţă, că potrivit art. 267 alin. 14 lit. b Cod fiscal, în cel mult 15 zile de la data finalizării lucrărilor de construcţii, odată cu efectuarea recepţiei la terminarea lucrărilor, solicitantul (investitorul sau beneficiarul) are obligaţia de a regulariza taxele şi cotele legale, în funcţie de valoarea finală a lucrărilor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în art. 37 alin. 4 din Legea nr. 50/1991.

Prin urmare, a apreciat că doar la finalizarea lucrărilor de construcţii, respectiv la data încheierii procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, această creanţă izvorâtă din dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 50/1991 şi art. 40 din Legea nr. 10/1995 devine certă, lichidă şi exigibilă.

În cauză, recepţia lucrărilor de construcţii a avut loc la 18.06.2016, astfel că termenul de prescripţie a început să curgă de la 01.01.2016, nefiind astfel împlinit.

Prin întâmpinarea depusă la 08.07.2019, apelanta-pârâtă a solicitat respingerea apelului incident, ca neîntemeiat, soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei prescripţiei fiind legală şi temeinică.

La data de 08.10.2019 apelanta-pârâtă a depus note scrise, prin care a invocat puterea de lucru judecat (potrivit art. 431 alin. 2 C.p.c.) a deciziei civile nr. ***/11.03.2019 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. ***, într-o speţă similară, între aceleaşi părţi.

În motivare a arătat, în esenţă, că în acest litigiu, Curtea de Apel Timişoara a statuat cu putere de lucru judecat că scutirea de la plata către ISC a taxelor prevăzute de art. 25 alin. 2 din Legea nr. 255/2010, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 233/2018, a avut în vedere inclusiv lucrările realizate pe terenuri aparţinând domeniului public al statului, pentru care nu au fost efectuate exproprieri.

Astfel, a apreciat că există putere de lucru judecat, fiind vorba despre o identitate între problema de drept soluţionată irevocabil prin hotărârea invocată şi problema dedusă judecăţii în prezenta speţă (în cele 2 cauze figurează aceleaşi părţi, obiectul este acelaşi, respectiv plata cotelor de 0,1% şi 0,7% şi a penalităţilor de întârziere aferente unor lucrări de interes naţional efectuate pe terenuri aflate în proprietatea publică a statului, care nu au presupus efectuarea unor exproprieri, în ambele speţe fiind invocate de *** dispoziţiile art. 25 alin. 2 din Legea nr. 255/2010).

Tribunalul a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri.

Analizând cererile de apel, pe baza probelor administrate, a susţinerilor părţilor şi a dispoziţiilor legale aplicabile, reţine următoarele:

Soluţia primei instanţe cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în privinţa cotei de 0,1%, este legală şi temeinică.

Astfel, potrivit art. 30 din Legea nr. 50/1991, „(1) Cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism şi autorizarea executării lucrărilor de construcţii se suportă de către investitori, în valoare echivalentă cu o cotă de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, cu excepţia celor prevăzute la art. 3 lit. b) şi a lăcaşurilor de cult.

(2) Virarea sumelor stabilite conform dispoziţiilor alin. (1) se face în contul inspectoratelor teritoriale în construcţii, judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti, după caz, o dată cu transmiterea înştiinţării privind data începerii lucrărilor, astfel cum se prevede la art. 7 alin. (8). Întârzierea la plată a cotei prevăzute la alin. (1) se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăşi suma datorată. Disponibilităţile la finele anului din veniturile extrabugetare se reportează în anul următor şi au aceeaşi destinaţie.

 (3) Cota stabilită la alin. (1) se aplică şi diferenţelor rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face o dată cu recepţia la terminarea lucrărilor”.

Astfel, tribunalul observă că textul de lege este foarte clar: cota de 0,1% se calculează la valoarea lucrărilor autorizate şi trebuie virată odată cu transmiterea înştiinţării privind începerea lucrărilor (în speţă, 05.12.2012), iar dacă există diferenţe rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, se calculează şi o diferenţă a cotei de 0,1%, în raport de valoarea menţionată în procesul-verbal de recepţie a lucrărilor (care în mod evident trebuie plătită începând cu acel moment).

Or, în speţă, apelanta-pârâtă a fost autorizată să efectueze lucrări în valoare de 12.320.217 Ron, în data de 05.12.2012 a fost transmisă apelantei-reclamante înştiinţarea de începere a lucrărilor, iar în data de 18.06.2015 a fost semnat procesul verbal de recepţie a lucrărilor, ocazie cu care s-a stabilit că valoarea finală a lucrărilor este de 9.406.030,76 Ron (fără TVA), aspecte necontestate de apelanta-reclamantă.

Prin urmare, din moment ce cu ocazia recepţiei nu au existat diferenţe rezultate din actualizarea valorii lucrărilor (valoarea finală a lucrărilor fiind mai mică decât cea iniţială), în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile invocate de apelanta-reclamantă, care se referă doar la diferenţa rezultă din actualizarea valorii lucrărilor (acesta nefiind cazul în speţă).

Prin urmare, prima instanţă a reţinut corect că termenul în care trebuia virată cota de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate (12.320 Ron) a fost 05.12.2012.

Astfel, a reţinut corect că, şi în ipoteza în care această creanţă ar fi una fiscală, termenul de prescripţie de 5 ani a început să curgă la 01.01.2013 şi s-a împlinit la 01.01.2018, iar cererea a fost înregistrată pe rolul instanţei la 25.05.2018, deci după 4 luni de la împlinirea termenului de prescripţie.

De asemenea, a reţinut corect că nu a existat o întrerupere a acestui termen („somaţia” emisă de apelanta-reclamantă nefiind o somaţie în sensul dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, din moment ce aceasta nu este organ fiscal, neavând prerogativa legală de a emite titluri de creanţă, respectiv atributul de a stabili obligaţia fiscală), iar apelanta-reclamantă nu a criticat prin apel aceste considerente.

În ceea ce priveşte cota de 0,7%, tribunalul constată că, între aceleaşi părţi, a mai existat un litigiu similar, având ca obiect obligarea apelantei-pârâte la plata cotelor de 0,1% şi 0,7%, aferente lucrărilor efectuate în baza autorizaţiei de construire nr. 51/09.09.2011, emisă pentru „Consolidare pod DN 58 km 8+570 peste râul Topliţa la Păltiniş”.

Cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată, prin decizia civilă nr. *** A din 19.12.2017, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. ***, iar recursul a fost respins prin decizia nr. **R/11.03.2019 a Curţii de Apel Timişoara.

În motivare a reţinut, în esenţă, că lucrările care fac obiectul dosarului sunt scutite de la plata taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcţii, deoarece terenul pe care s-au realizat aceste lucrări aparţine domeniului public al statului, iar legiuitorul, prin scutirea instituită de art. 25 alin. 2 din Legea nr. 255/2010, modificat prin Legea nr. 233/09.08.2018, a avut în vedere proiectele cuprinse în programul Companiei Naţionale de Administrare a Infrastructurii Rutiere privind dezvoltarea de obiective de interes naţional, care privesc lucrările realizate pe terenuri aparţinând domeniului public al statului şi care, evident, nu pot face obiectul unei exproprieri.

Potrivit art. 431 alin. 2 C.p.c., „Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă”.

Tribunalul reţine că în prezenta cauză nu se poate aplica puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. ***R/11.03.2019 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara în dosar nr. ***, respectiv faptul că apelanta-pârâtă ar fi scutită de la plata taxei de 0,7%.

În primul rând, deşi litigiul menţionat s-a purtat între aceleaşi părţi, a privit alte lucrări, fiind vorba aşadar despre o altă situaţie de fapt (iar puterea de lucru judecat vine să asigure că ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un litigiu anterior, respectiv aspecte de fapt privind raporturile dintre părţi, poate fi opus acestora într-un proces ulterior, fără a putea fi combătut).

În al doilea rând, tribunalul apreciază că puterea de lucru judecat nu poate fi invocată în cazul interpretării unui text de lege într-un litigiu diferit, chiar dacă e vorba de aceleaşi părţi.

În acest sens, tribunalul constată că interpretarea unui text de lege revine judecătorului învestit cu soluţionarea unei cauze şi doar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate stabili o interpretare care să fie obligatorie pentru instanţe, prin intermediul recursului în interesul legii sau al hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Dacă s-ar accepta interpretarea apelantei-pârâte, ar însemna că jurisprudenţa ar constitui izvor de drept, fapt ce ar încălca prevederile art. 1 alin. 1 Cod civil.

Or, premisa recurgerii la mecanismele menţionate mai sus este tocmai existenţa unei practici neunitare a instanţelor, care se impune să fie unificată de ÎCCJ.

Pe de altă parte, tribunalul constată că, prin Decizia nr. ***/14.10.2019, pronunţată în dosar nr. ***, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 233/2018, „Scutirea de la plata taxelor datorate Inspectoratului de Stat în Construcţii vizează exclusiv lucrările realizate în legătură cu o expropriere pentru cauză de utilitate publică în cadrul proiectelor cuprinse în programul Ministerului Transporturilor, Departamentului pentru Proiecte de Infrastructură şi Investiţii Străine, Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice, Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Ministerului Economiei, Ministerului Finanţelor Publice şi Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale sau în cele ale autorităților administrației publice județene și locale privind dezvoltarea de obiective de interes naţional, respectiv de interes judeţean şi local”.

Este adevărat că, potrivit art. 521 alin. 3 C.p.c., dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie doar de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Cu toate acestea, nimic nu se opune ca textul art. 25 alin. 2 din Legea nr. 255/2010, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 233/2018 (nefiind vorba despre o eventuală aplicare retroactivă a acestei legi, aşa cum a susţinut apelanta-pârâtă) să fie interpretat în sensul expus de ÎCCJ, chiar anterior publicării deciziei menţionate.

Prin urmare, prima instanţă a reţinut corect că apelanta-pârâtă nu este îndrituită să invoce dispoziţiile art. 25 alin. 2 din Legea nr. 255/2010, întrucât lucrările de construire aferente obiectivului „Pasaj rutier Filimon Sârbu” din Constanţa nu au nicio legătură cu exproprierile pentru cauză de utilitate publică, astfel că nu poate fi scutită de la plata taxei de 0,7%.

Pe cale de consecinţă, faţă de considerentele expuse, tribunalul va respinge apelurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge ambele apeluri apelurilor civile declarate de apelantul reclamant *** cu sediul procesual ales în Municipiul Constanţa, *** jud. Constanţa şi de apelanta pârâtă ***  cu sediul ales în Constanţa, ***, jud. Constanţa împotriva sentinţei civile nr.***/23.11.2018 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr.*** , ca nefondate.

Cu drept la recurs în 30 zile de la comunicare, care se va depune sub sancţiunea nulităţii la Tribunalul Bucureşti.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei azi, 25.10.2019.

PREŞEDINTE JUDECĂTOR GREFIER

*** *** ***

Red. ***- 4ex.

Jud: fond: ***

Domenii speta

Spete similare