Dreptul patrimonial exclusiv al organismelor de televiziune de a autoriza sau de a interzice (...) retransmiterea sau reemiterea propriilor emisiuni şi servicii de programe de televiziune (Art. 113 lit.e) din Legea nr. 8/1996) este supus gestiunii individ

 Excepţii.

Dreptul patrimonial exclusiv al organismelor de televiziune de a autoriza sau de a interzice (...) retransmiterea sau reemiterea propriilor emisiuni şi servicii de programe de televiziune (Art. 113 lit.e) din Legea nr. 8/1996) este supus gestiunii individuale (art. 121 și 1211 din Legea nr. 8/1996). Interpretarea dreptului național în concordanță cu directiva  comunitară nr. 93/83, chiar dacă aceasta nu este, în sine, susceptibilă a produce efect direct între doi particulari. Calitatea procesuală activă a organismului de televiziune de a cere plata remunerațiilor compensatorii de la un organism concurent care preia posturile primului.

Din dispoziţiile art. 121 şi 1211 teza I din Legea nr. 8/1996 - care reprezintă transpunerea fidelă a dispoziţiilor art. 9 alin. 1 şi 10 din Directiva 93/83 privind radiodifuzarea prin satelit şi retransmisia prin cablu - reiese că regimul gestiunii colective obligatorii este exclus în mod expres în cazul drepturilor de retransmitere prin cablu exercitate de organismele de televiziune în privinţa propriilor emisiuni sau servicii de programe de televiziune, caz în care este incidentă gestiunea individuală.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în mod constant că o directivă nu poate, prin ea însăşi, să creeze obligaţii în sarcina unui particular şi, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva sa. Prin urmare, în raporturile dintre particulari, nu este posibil ca dispoziţiilor unei directive să i se recunoască efect direct.

Se admite totodată, în jurisprudenţa constantă a CJUE, că un eventual conflict între o dispoziţie de drept intern şi o directivă poate fi soluţionat printr-o interpretare a dispoziţiei naţionale în cauză într-un sens conform cu directiva, astfel încât să se reducă aparenta contradicţie dintre cele două norme. Or, după cum s-a reţinut în cele ce preced, între textele art. 121 şi 1211 din Legea nr. 8/1996, pe de o parte, şi ale art. 9 alin. 1 şi art. 10 din Directiva 93/83 nu există decât o aparentă contradicţie.

Constatând că n mod greşit tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, şi întrucât apelanta-reclamantă a solicitat în mod expres trimiterea cauzei primei instanţe, Curtea va admite apelul principal declarat de apelanta-reclamantă, va anula sentinţa civilă apelată şi va trimite cauza pentru continuarea judecăţii la Tribunalul Bucureşti.

(Decizia civila nr. 205 A/ 16.03.2016 pronuntata de Curtea de Apel Bucuresti, Sectia a IV-a civila)

Materie juridică: Proprietate intelectuală; drepturi conexe ale organismelor de televiziune; Legea nr. 8/1996; Directiva nr. 93/83/EEC.

Obiectul acțiunii promovate de apelanta-reclamantă SCAconstă în obligarea apelantei-pârâte SCRRla plata unei remunerații compensatorii pentru încălcarea de către pârâtă a dreptului prevăzut de art. 113 lit. e) din Legea nr. 8/1996.

Apelanta-reclamantă a arătat în motivarea cererii de chemare în judecată că temeiul acţiunii îl reprezintă faptul că pârâta utilizează acest drept patrimonial aparţinând ATV Group fără plata unei remuneraţii şi fără o înţelegere contractuală, situaţie în care apreciază că este îndreptăţită la o remuneraţie compensatorie calculată în conformitate cu criteriul legal prevăzut de art. 139 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 8/1996.

Cu privire la modalitate de exercitare a dreptului de retransmitere prin cablu, apelanta-reclamantă a invocat, prin cererea de chemare în judecată, dispoziţiile art. 1211 din Legea nr. 8/1996.

Prima instanţă de fond a respins acţiunea astfel promovată, ca fiind introdusă de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, arătând tribunalul că, din interpretarea dispoziţiilor art. 1211 din Legea nr. 8/1996, rezultă că dreptul conex dedus judecăţii este supus gestiunii colective obligatorii, astfel că reclamanta nu-l poate gestiona în mod individual.

 Apelanta-reclamantă critică pentru nelegalitate hotărârea tribunalului, arătând, în primul rând, faptul că legitimarea sa procesuală activă rezultă din simplul fapt că este titularul dreptului dedus judecăţii, susţinere întemeiată în drept pe prevederile art. 36 C.pr.civ. și ale art. 139 alin. 1 din Legea nr. 8/1996.

Într-adevăr, potrivit dreptului comun invocat de apelanta-reclamantă, calitatea de reclamant într-un litigiu de drept civil aparţine titularului dreptului subiectiv dedus judecăţii, la fel, calitatea procesual pasivă aparţine subiectului pasiv al dreptului din raportul juridic dedus judecăţii.

Potrivit regulilor generale, transpunerea pe plan procesual se face în legătură cu un raport juridic de drept material în care părţile litigiului au calitatea de titular al dreptului şi, corespunzător, de titular al obligaţiei corelative.

Însă, Curtea constată că sunt întemeiate, la acest punct, apărările formulate de apelanta-pârâtă, conform cărora în materia drepturilor de autor şi a drepturilor conexe există reguli speciale care reglementează exerciţiul dreptului la acţiune, iar aceste reguli specifice (respectiv regulile referitoare la gestiunea individuală, colectivă obligatorie sau colectivă facultativă) se aplică cu prioritate.

Potrivit art. 153 din Legea nr. 8/1996, dispoziţiile acestei legi se completează cu dispoziţiile dreptului comun, ceea ce înseamnă că se poate apela la dispoziţiile de drept comun invocate de apelanta-reclamantă (art. 33-36 C.pr.civ.) doar atunci când legea specială care guvernează raportul juridic de drept material dedus judecăţii nu prevede în mod expres altfel. La fel, art. 2 alin. 2 C.pr.civ. prevede aplicabilitatea Codului de procedură civilă şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare.

Or, părţile sunt de comun acord că legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe cuprinde dispoziţii referitoare la gestiunea drepturilor conexe, situaţie în care acestea se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile de drept comun cuprinse în Codul de procedură civilă.

Nici invocarea, singură, a dispoziţiilor art. 139 alin. 1 din Legea nr. 8/1996  nu este suficientă pentru reţinerea calităţii procesuale active, deoarece sunt dispoziţii cu caracter general, or Legea nr. 8/1996 cuprinde dispoziţii speciale cu privire la modalitatea de exercitare de către titular a drepturilor de autor sau conexe, în raport de specificul fiecărei categorii de drepturi şi de modalitatea de utilizare a lor.

În materia în discuţie, regulile generale referitoare la gestiunea şi apărarea drepturilor patrimoniale conexe dreptului de autor sunt cuprinse la art. 123, 1231 şi 1232 din lege, iar regulile speciale sunt cuprinse la art. 121, 1211 din lege.

Prin urmare, pentru justa soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active este necesar a fi identificat tipul de gestiune reglementat de Legea nr. 8/1996 în materia dreptului organismelor de televiziune de a autoriza/interzice retransmitere prin cablu a propriilor emisiuni sau servicii de programe de televiziune - respectiv gestiune individuală, colectivă obligatorie sau colectivă facultativă.

În al doilea rând, din examinarea motivelor de apel, Curtea constată că apelanta-reclamantă şi-a întemeiat criticile pe două paliere care se contrazic şi se înlătură una pe cealaltă.

- Pe de o parte, apelanta-reclamantă susţine că tribunalul a interpretat eronat prevederile legale privind gestiunea colectivă, în sensul că în cauză este vorba de un drept pentru care legea prevede gestiunea colectivă obligatorie, însă greşeala instanţei de fond ar consta în aceea că, şi într-un asemenea caz, titularului dreptului conex dreptului de autor nu i se poate nega dreptul de a şi-l gestiona în mod individual.

Pe acest prim palier, argumentele apelantei sunt în sensul că: (1) gestiunea colectivă este un beneficiu recunoscut de lege în favoarea titularilor dreptului de autor şi a drepturilor conexe, astfel încât titularul are posibilitatea de a alege între a-şi proteja prin eforturi personale dreptul subiectiv ori de a apela la organismele de gestiune colectivă; (2) şi într-o situaţie în care dreptul este supus gestiunii obligatorii, gestiunea individuală ar avea preeminenţă faţă de gestiunea colectivă, fapt care ar reieşi din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia 317/2013); (3) prezumţia legală de mandat prevăzută la art. 1231 alin. 2 din lege poate fi răsturnată prin proba contrară, care constă în aceea că dreptul a fost exercitat în mod individual de către titular.

- Pe de altă parte, apelanta-reclamantă susţine că tribunalul a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 1211 din lege şi că gestiunea dreptului conex dedus judecăţii este individuală.

Pe acest al doilea palier, argumentele apelantei sunt în sensul că: (1) dispoziţiile art. 1211 din lege reprezintă transpunerea în dreptul intern a art. 10 din Directiva 93/83/CEE din 27 septembrie 1993 privind coordonarea anumitor norme referitoare la dreptul de autor şi drepturile conexe aplicabile difuzării de programe prin satelit şi retransmisiei prin cablu, iar art. 10 din directivă prevede o excepţie de la gestiunea colectivă obligatorie a drepturilor de retransmisie prin cablu, respectiv a drepturilor aparţinând radiodifuzorilor; (2) interpretarea dată de prima instanţă de fond dispoziţiilor art. 121 şi 1211 din Legea nr. 8/996 este de natură să aducă atingere însăşi naturii dreptului prevăzut de art. 113 lit. e) din lege, drept care este posibil de gestionat individual în practică, datorită numărului redus de titulari, de utilizatori şi de circumstanţele legate de uzul operelor; (3) exerciţiul atributelor dreptului conex al cărei titular este apelanta, ca drept de proprietate în sensul art. 555 Cod civil, poate fi limitat doar prin lege (art. 556 alin. 2 Cod civil), or nu există nici un text de lege care să prevadă această limitare în mod expres, sens în care invocă interpretarea dreptului naţional (art. 121 şi 1211 din Legea nr. 8/1996) în conformitate cu Directiva 93/83, precum şi considerentele deciziei nr. 571/2010 a Curţii Constituţionale.

Sintetizând în acest fel criticile formulate de apelanta-reclamantă prin motivele de apel, Curtea a răspuns acelei apărări prin care apelanta-pârâtă a susţinut că apelanta-reclamantă nu ar fi contestat aplicabilitatea în cauză a gestiunii colective obligatorii. Este adevărat că cele două seturi de argumente susţinute de apelanta-reclamantă se contrazic reciproc, însă acest lucru nu împiedică instanţa să stabilească regimul gestiunii în cazul din speţă, iar în funcţie de statuarea asupra acestui aspect, vor rămâne fără obiect criticile care susţin punctul de vedere contrar.

Instanţa de apel constată că din interpretarea dispoziţiilor art. 121 şi 1211 din Legea nr. 8/1996 rezultă că dreptul organismelor de televiziune de retransmitere prin cablu a propriilor emisiuni sau servicii de programe este supus gestiunii individuale. De aceea, primul set de argumente susţinut de apelanta-reclamantă rămâne fără obiect şi nu va mai fi analizat de instanţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 113 lit. e) din Legea nr. 8/1996, apelanta-reclamantă, în calitate de organism de televiziune, are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza/interzice retransmiterea prin cablu a propriilor emisiuni sau servicii de programe de televiziune.

Apelanta-pârâtă nu contestă calitatea sa de utilizator în sensul Legii nr. 8/1996, arătând că a retransmis posturile enumerate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, în perioada pentru care s-au formulat pretenţiile, în regim must carry.

Apelanta-pârâtă arată, de asemenea, că există două regimuri, alternative, ce guvernează relaţia radiodifuzori-distribuitori: regimul must carry şi regimul retransmiterii de drept comun (aplicabil posturilor care nu au statut must carry). În primul caz, obligaţia apelantei-pârâte de a retransmite unele posturi ale apelantei-reclamante rezultă din lege - art. 82 din Legea nr. 54/2002; iar în cel de-al doilea caz, obligaţia de retransmitere rezultă din acordurile/contractele de retransmisie pe care apelanta-pârâtă le încheie cu radiodifuzorii în temeiul libertăţii contractuale. Tot apelanta-pârâtă arată că, în cadrul regimului de retransmitere de drept comun, radiodifuzorii îşi gestionează în mod individual dreptul conex prevăzut la art. 113 lit. e) din Legea nr. 8/1996. Nu arată, însă, apelanta-pârâtă, care ar fi motivul pentru care ar trebui ca instanţa să stabilească un regim diferit de gestiune a aceluiaşi drept conex, atât timp cât aceasta acceptă gestiunea individuală a dreptului de retransmitere - prin purtarea de negocieri individuale urmate de încheierea unor acorduri de retransmisie - în raport cu acele posturi care nu au statut must carry, adică nu îndeplinesc criteriul de departajare prevăzut de art. 82 din Legea audiovizualului pentru radiodifuzorii privaţi, respectiv nu au un indice anual de audienţă care i-ar califica pentru obţinerea acestui statut. În opinia instanţei, modalitatea de naştere în sarcina distribuitorilor a obligaţiei de retransmitere - din contract, respectiv din lege - nu justifică o diferenţiere cu privire la regimul gestiunii dreptului de retransmitere, acesta fiind supus gestiunii individuale în ambele cazuri.

Regimul must carry:

Reglementarea comunitară:

Directiva-cadru este Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice, care prevede, la Considerentul (5) că „este necesar să se separe reglementarea transmisiei de reglementarea conţinutului”.

Art. 1 alin. 3 din Directiva-cadru prevede: „Prezenta directivă, precum şi directivele speciale nu aduc atingere măsurilor luate la nivel naţional sau comunitar, în conformitate cu legislaţia comunitară, care urmăresc atingerea unor obiective de interes general, în special în ceea ce priveşte reglementarea conţinutului şi politica audiovizualului”.

Art. 31 din Directiva privind serviciul audiovizual – Directiva 2002/22/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 martie 2002 privind serviciul universal şi drepturile utilizatorilor cu privire la reţelele şi serviciile electronice de comunicaţii prevede:

„(1) Statele membre pot impune obligații rezonabile de difuzare („must carry”) pentru transmiterea anumitor canale de televiziune și posturi de radio și a unor servicii complementare, în special a unor servicii de accesibilitate care să permită un acces corespunzător al utilizatorilor cu handicap la întreprinderile aflate în jurisdicția lor care administrează rețele de comunicații electronice pentru difuzarea pentru public a canalelor de televiziune și a posturilor de radio, în cazul în care un număr semnificativ de utilizatori finali ai acestor rețele le folosesc ca mijloace principale de recepție a posturilor de radio și a canalelor de televiziune. Obligațiile în cauză se impun numai în cazul în care acestea sunt necesare pentru îndeplinirea obiectivelor de interes general definite pe cât de clar de către fiecare stat membru și sunt proporționale și transparente.

Obligațiile menționate la primul paragraf sunt revizuite de către statele membre cel mai târziu la un an de la 25 mai 2011, cu excepția cazului în care statele membre au efectuat o astfel de revizuire în primii doi ani anteriori.

Statele membre revizuiesc periodic obligațiile de difuzare („must carry”).

(2) Nici alineatul (1) din prezentul articol, nici articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2002/19/CE (directiva privind accesul) nu aduc atingere capacității statelor membre de a stabili o remunerare adecvată, dacă este cazul, privind măsurile luate în conformitate cu

prezentul articol, asigurându-se în același timp că, în condiții similare, nu există nici o discriminare în tratarea întreprinderilor care furnizează rețele de comunicații electronice. În cazul în care se prevede o remunerare, statele membre se asigură că aceasta se aplică în mod proporțional și transparent”.

Articolul 31 alin. 1 din Directiva 2002/22/CE a fost transpus în dreptul intern prin dispoziţiile art. 82 din Legea audiovizualului nr. 504/2002.

Între părţi au mai existat o serie de litigii, în cadrul cărora apelanta-pârâtă SCRRa invocat faptul că obligația must carry constituie o ingerință nejustificată în drepturile și obligațiile sale, neconstituționalitatea și neconformitatea cu dreptul comunitar a dispoziţiilor art. 82 din Legea nr. 504/2002. În acele litigii – dosarele nr. 21301/3/2013, 29690/3/2011, hotărârile judecătoreşti fiind depuse la dosar, – instanţele au statuat în sensul că „omisiunea statului de a insera în cuprinsul reglementării naţionale cerinţele impuse de Directiva 2002/22/CE nu conferă prestatorului de servicii  SCRRposibilitatea de a invoca actul comunitar în contra particularului beneficiat al dreptului stabilit prin norma internă, respectiv împotriva reclamantei din cauza de faţă, în scopul de a se exonera de îndeplinirea obligaţiei ce-i revine potrivit dreptului naţional”.

De asemenea, asupra criticilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 din Legea nr. 504/2002 s-a pronunţat Curtea Constituţională prin decizia nr. 266/2016, prin care Curtea Constituţională a arătat că dispoziţiile art. 82 din Legea audiovizualului nr. 504/2002 instituie o ingerinţă a statului în dreptul de proprietate al distribuitorilor, însă această ingerinţă este prevăzută în mod expres de Constituţie (art. 44 alin. 1 din Constituţie), este adecvată (capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului), necesară (nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru îndeplinirea scopului) şi proporţională (corespunzătoare scopului urmărit, care este acela de atingere a obiectivelor de interes general definite de legea audiovizualului, asigurarea pluralismului politic şi social, diversitatea culturală, lingvistică şi religioasă, informarea, educarea şi divertismentul publicului).

Apelanta-pârâtă a mai arătat că opţiunea de a alege între cele două regimuri alternative de preluare a unor posturi de televiziune de către distribuitorii de servicii de programe de televiziune aparţine exclusiv radiodifuzorilor, iar ca efect al opţiunii pentru regimul must carry radiodifuzorii pierd posibilitatea de a-şi exercita individual dreptul de retransmitere deoarece devine aplicabil art. 1211 alin. 1 teza finală din Legea nr. 8/1996, care prevede gestiunea colectivă obligatorie.

Curtea constată că interpretarea dată de apelanta-pârâtă dispoziţiilor art. 1211 alin. 2 teza finală din Legea nr. 8/1996 este greşită.

Regimul gestiunii dreptului conex dedus judecăţii este reglementat în dreptul intern la art. 121 alin. 1 şi 2 şi art. 1211 din Legea nr. 8/1996, astfel:

Potrivit art. 121: (1) Titularii drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe îşi pot exercita drepturile lor pentru autorizarea sau interzicerea retransmisiei prin cablu numai prin intermediul unui organism de gestiune colectivă.

(2) Cuantumul remuneraţiei privind drepturile de autor şi drepturile conexe se stabileşte printr-o metodologie negociată între organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe şi structurile asociative ale distribuitorilor prin cablu, potrivit procedurilor prevăzute la art. 131 şi 131^1, cu excluderea de la calcul a programelor a căror retransmitere prin cablu este obligatorie conform legii.

Potrivit art. 1211: (1) Prevederile art. 121 alin. (1) nu se aplică drepturilor exercitate de organismele de radiodifuziune sau de televiziune cu privire la propriile emisiuni şi servicii de programe, indiferent dacă drepturile în cauză le aparţin ori le-au fost cesionate de alţi titulari de drepturi de autor sau de drepturi conexe. În acest caz, exercitarea dreptului de retransmitere prin cablu de către un organism de radiodifuziune sau de televiziune se face prin contracte încheiate cu distribuitorii prin cablu, cu excepţia cazurilor în care retransmiterea prin cablu este obligatorie prin lege.

Articolele 9 alin. 1 şi art. 10 din Directiva 93/83 din 27 septembrie 1993 privind radiodifuzarea prin satelit şi retransmisia prin cablu prevăd următoarele:

Potrivit art. 9 (Exercitarea dreptului de retransmisie prin cablu): (1) Statele membre se asigură că dreptul titularilor dreptului de autor și drepturilor conexe de a acorda sau refuza autorizarea unui operator de cablu pentru retransmisia prin cablu a unei emisiuni nu poate fi exercitat decât de către un organism de gestiune colectivă

Potrivit art. 10 (Exercitarea dreptului de retransmisie prin cablu de către organismele de radiodifuziune şi televiziune): Statele membre se asigură că articolul 9 nu se aplică drepturilor exercitate de un organism de radiodifuziune sau televiziune asupra propriilor transmisiuni, indiferent dacă drepturile în cauză îi aparțin sau i-au fost transferate de către alți titulari de drept de autor și/sau de drepturi conexe.

Curtea constată că este întemeiată susţinerea apelantei-reclamantei conform căreia din dispoziţiile art. 121 şi 1211 teza I din Legea nr. 8/1996 - care reprezintă transpunerea fidelă a dispoziţiilor art. 9 alin. 1 şi 10 din Directiva 93/83 privind radiodifuzarea prin satelit şi retransmisia prin cablu - reiese faptul că regimul gestiunii colective obligatorii este exclus în mod expres în cazul drepturilor de retransmitere prin cablu exercitate de organismele de televiziune în privinţa propriilor emisiuni sau servicii de programe de televiziune, caz în care este incidentă gestiunea individuală.

„În acest caz”, prevede teza a II-a a art. 1211 din Legea nr. 8/1996, adică în cazul gestiunii individuale stabilite de prima teză a aceluiaşi articol, organismul de televiziune îşi va exercita dreptul de retransmitere prin cablu: (1) prin contracte  încheiate cu distribuitorii prin cablul sau (2) conform legii, în cazurile în care retransmiterea prin cablu este obligatorie prin lege, deoarece este logic că în acest caz nu mai există posibilitatea încheierii de contracte de retransmisie între radiodifuzori şi distribuitori, aceştia fiind obligaţi prin lege să preia posturile ce au statut must carry, aşa cum s-a arătat în cele ce preced.

Teza a II-a a art. 1211 din Legea nr. 8/1996 reglementează cele două regimuri alternative în relaţia radiodifuzori-distribuitori la care a făcut referire apelanta-pârâtă: regimul de retransmitere de drept comun (în care „exercitarea dreptului de retransmitere prin cablu de către un organism de radiodifuziune sau de televiziune se face prin contracte încheiate cu distribuitorii prin cablu” – art. 1211 teza a II-a prima ipoteză) şi, respectiv, regimul must carry (în care exercitarea acestui drept de către radiodifuzori nu mai este posibil a se face prin contracte - de unde rezultă exprimarea legiuitorului: „cu excepţia cazurilor în care retransmiterea prin cablu este obligatorie prin lege” – art. 1211 teza a II-a, a doua ipoteză).

Ceea ce rezultă însă din textul analizat este faptul că cele două regimuri alternative în relaţia radiodifuzor-distribuitor (respectiv regimul de drept comun şi regimul must carry) sunt reglementate de legiuitor în cadrul aceleiaşi ipoteze normative - „în acest caz” -, respectiv în ipoteza reglementată la prima teză a art. 1211 din lege, a gestiunii individuale a dreptului conex de către titularul său.

Apelanta-pârâtă se opune la o interpretare a textelor art. 121 şi art. 1211 din Legea nr. 8/1996 în conformitate cu Directiva 93/83, pentru următoarele argumente: a) directiva 93/83 nu are efect direct în litigiile pe orizontală; b) efectul indirect al directivei nu poate duce la o interpretare contra legem a normelor naţionale şi c) reclamanta, dacă se consideră vătămată de o transpunere greşită a directivei, nu poate obţine înlăturarea de la aplicare a normei de drept intern într-un litigiu contra unui particular, ci are la dispoziţie numai o acţiune directă în despăgubiri contra statului.

Curtea va respinge aceste apărări, pentru următoarele considerente:

Într-adevăr, în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în mod constant că o directivă nu poate, prin ea însăşi, să creeze obligaţii în sarcina unui particular şi, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva sa.

Prin urmare, în raporturile dintre particulari, nu este posibil ca dispoziţiilor unei directive să i se recunoască efect direct.

Se admite totodată, în jurisprudenţa constantă a CJUE, că un eventual conflict între o dispoziţie de drept intern şi o directivă poate fi soluţionat printr-o interpretare a dispoziţiei naţionale în cauză într-un sens conform cu directiva, astfel încât să se reducă aparenta contradicţie dintre cele două norme.

Or, după cum s-a reţinut în cele ce preced, între textele art. 121 şi 1211 din Legea nr. 8/1996, pe de o parte, şi ale art. 9 alin. 1 şi art. 10 din Directiva 93/83 nu există decât o aparentă contradicţie, creată de adăugarea de legiuitor, în anul 2004 adică după reglementarea la nivel comunitar al regimului must carry, a tezei a doua a textului art. 1211 din lege, prevăzând însă, în mod expres, că se situează în ipoteza normativă a primei teze („în acest caz”, adică în cazul în care legiuitorul a exclus în mod expres gestiunea colectivă obligatorie), când radiodifuzorii vor putea să-şi exercite dreptul de retransmitere, fie prin încheierea contractelor de retransmisie, fie fără încheierea unor astfel de contracte deoarece obligaţia de retransmitere izvorăşte din lege.

În ceea ce priveşte cea de-a doua apărare, Curtea reţine că, într-adevăr, jurisprudenţa CJUE este în sensul că cerinţa unei interpretări conforme a dreptului naţional are anumite limite. Astfel, obligaţia instanţei naţionale de a se referi la conţinutul şi la finalitatea directivei atunci când interpretează şi aplică normele relevante de drept intern este limitată la principiile generale ale dreptului, în special al securităţii juridice, şi nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului său naţional.

Însă, Curtea subliniază că această modalitate de interpretare şi implicit această limită a interpretării conforme se aplică doar atunci când se dovedeşte că reglementarea naţională în cauză este contrară dreptului Uniunii. Or, teza a doua a art. 1211 din Legea nr. 8/1996 („în acest caz, exercitarea …”) nu intră în conflict cu Directiva 93/83, atât timp cât intenţia expresă şi neechivocă a legiuitorului a fost să se plaseze exact în ipoteza gestiunii individuale reglementată de prima teză, al cărei text este identic cu cel al art. 10 din directivă.

Pe de altă parte (la nivel teoretic), cu privire la limitarea instanţei naţionale de a efectua o interpretare a dreptului său naţional conform directivei, atunci când există riscul de a efectua o interpretare contra legem, Curtea reţine că CJUE a decis în sensul că, în cazul în care o interpretare conformă este imposibilă, instanţa naţională are obligaţia să lase neaplicată, dacă este necesar, orice dispoziţie a dreptului său naţional care este contrară unui principiu general al dreptului comunitar; această obligaţie nefiind repusă în discuţie nici de principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime, nici de posibilitatea particularului care se consideră lezat prin aplicarea unei dispoziţii naţionale contrare dreptului Uniunii de a angaja răspunderea statului membru în cauză pentru încălcarea dreptului Uniunii.

Revenind la apărarea apelantei-pârâte, se constată că unicul motiv pentru care aceasta consideră că nu se poate realiza o interpretare a dreptului naţional care să fie conformă cu directiva constă în acela că teza a doua a art. 1211 din Legea nr. 8/1996 ar reglementa o excepţie de la excepţie. Acceptând că regula instituită de prima teză a art. 1211 din lege este aceea a gestiunii individuale, apelanta-pârâtă consideră că din expresia „cu excepţia cazurilor în care retransmiterea prin cablu este obligatorie prin lege” din cadrul celei de-a doua teze rezultă intenţia legiuitorului de a se reveni la regula gestiunii colective obligatorii, instituite la art. 121 din lege.

Or, interpretarea susţinută de apelanta-pârâtă - şi îmbrăţişată de prima instanţă de fond - este una contrară legii, deoarece introduce o excepţie pe care legea nu o prevede în mod expres.

Ca principiu de bază, situaţiile de excepţie trebuie să fie prevăzute în mod expres de lege. În al doilea rând, excepţia de la regulă este de strictă interpretare, ea aplicându-se strict în limitele reglementate de legiuitor, căci în caz contrat s-ar adăuga în mod nepermis la lege.

Expresia menţionată anterior nu introduce o excepţie la excepţie (adică revenirea la gestiunea colectivă obligatorie deşi textul art. 1211 prevede expres că gestiunea colectivă obligatorie este exclusă, fiind aplicabilă gestiunea individuală) ci prevede că, exerciţiul individual al dreptului de retransmitere prin cablu se va face prin contracte încheiate între radiodifuzor şi distribuitor, cu excepţia cazului în care retransmiterea prin cablu este obligatorie prin lege, caz în care nu se mai încheie contracte bilaterale de retransmisie.

În fine, este întemeiată şi critica apelantei-reclamante referitoare la incidenţa în cauză a deciziei nr. 571/2010 (publicată în M. Of. nr. 430 din 28 iunie 2010) prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 121 alin. 2 din Legea nr. 8/1996, care prevedeau excluderea de la calcul remuneraţiei privind drepturile de autor şi drepturile conexe a programelor a căror retransmitere prin cablu este obligatorie conform legii.

Curtea Constituţională a arătat că programele a căror retransmitere prin cablu este obligatorie fac parte din aşa-numitul pachet „must-carry”. Operatorii de cablul sunt obligaţi să preia aceste programe, dar ei nu au obligaţia de a plăti vreo sumă de bani pentru preluarea acestor posturi, legea referindu-se strict doar la posturile”libere de retransmisie şi fără condiţionări tehnice sau financiare, ale radiodifuzorilor privaţi, aflaţi sub jurisdicţia României (…)”.

Analizând coroborat dispoziţiile legale criticate pentru neconstituţionalitate şi a celor care reglementează regimul „must carry”, Curtea Constituţională a ajuns la concluzia că „pe aceste posturi de televiziune retransmise de operatorii de cablu sunt retransmise şi opere ale unor autori, iar în condiţiile în care prevederile criticate exclud de la calculul cuantumului remuneraţiei privind drepturile de autor şi drepturile conexe programele a căror retransmitere este obligatorie conform legii, se încalcă prevederile art. 44 privind dreptul de proprietate privată coroborate cu dispoziţiile art. 53 din Constituţia României”.

În continuare, Curtea Constituţională a analizat dacă restrângerea exerciţiului dreptului de proprietate al autorilor ale căror opere sunt difuzate pe posturile a căror retransmitere este obligatorie potrivit legii respectă criteriile prevăzute de art. 53 din Constituţie, şi a ajuns la concluzia că nu este justificată eventuala intenţie a legiuitorului de a pune în balanţă dreptul de proprietate al operatorilor de cablul, care sunt obligaţi să retransmită anumite programe, cu dreptul de proprietate al autorilor ale căror opere sunt difuzate pe acele posturi, întrucât operatorii de cablu nu au obligaţia de a plăti vreo sumă de bani pentru retransmiterea acestor programe.

Curtea Constituţională a subliniat faptul că „titularii drepturilor de autor şi ai drepturilor conexe trebuie să poată culege, ca expresie a prevederilor art. 44 din Constituţie, beneficiul muncii lor, în condiţiile în care operatorii de cablu asigură difuzarea operelor lor unei mari părţi a populaţiei României, prin retransmiterea, chiar şi obligatorie, a anumitor posturi şi în condiţiile în care aceşti operatori percep sume de bani de la abonaţii lor”.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 3 C.pr.civ., constatând că în mod greşit tribunalul a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, prin admiterea în mod greşit a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, şi întrucât apelanta-reclamantă a solicitat în mod expres trimiterea cauzei primei instanţe, Curtea va admite apelul principal declarat de apelanta-reclamantă S.C. ATV GROUP S.A., va anula sentinţa civilă apelată şi va trimite cauza pentru continuarea judecăţii la Tribunalul Bucureşti.

În ceea ce priveşte apelul incident formulat de apelanta-pârâtă RR, prin care aceasta a solicitat schimbarea considerentelor primei instanţe de fond în sensul că există un organism de gestiune colectivă competent în domeniul drepturilor invocate de apelanta-reclamantă AGroup şi că acesta este UPFAR ARGOA, Curtea constată că a rămas lipsit de obiect.

Curtea va respinge excepţia lipsei de interes a apelului incident, astfel cum a fost motivată de apelanta-reclamantă, deoarece interesul apelantei-pârâte constă în înlăturarea din considerentele sentinţei apelate a acelor paragrafe prin care tribunalul a respins una din apărările formulate de pârâtă în faţa primei instanţe, referitoare la existenţa în concret a unui organism de gestiune colectivă competent să gestioneze drepturile conexe pretinse de reclamantă în prezentul proces.

Apelul incident a rămas fără obiect, în condiţiile în care Curtea a constatat, în apelul apelantei-reclamante şi pentru considerentele arătate în cele ce preced, că în cauza de faţă este incidentă gestiunea individuală a dreptului conex a cărui protecţie o reclamă reclamanta prin promovarea acţiunii, fapt pentru care apelanta-reclamantă nu este obligată să mandateze vreun organism de gestiune colectivă pentru colectarea remuneraţiilor ce i se cuvin din utilizarea dreptului de retransmitere prin cablu de către apelanta-pârâtă.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 461 alin. 2 rap. la art. 427 şi art. 480 alin. 1 C.pr.civ., va respinge apelul incident declarat de apelanta-pârâtă RR împotriva aceleiaşi sentinţe, ca rămas fără obiect.

Domenii speta

Spete similare