Recurs. Litigiu funcţionari publici cu statut special.

Din art. 44 alin. 1 și 2 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, coroborate cu dispozițiile art. 14 din Ordinul MAI 577/2008, rezultă caracterul permanent și obligatoriu al serviciului polițienesc, specificul activității reclamanților presupunând obligativitatea acestora de a fi planificați pe o listă de permanență în scopul ca toate situațiile urgente care intervin în afara programului normal de lucru să fie acoperite.

Prin art. I pct. 2 din Legea nr. 115/2017 (pentru aprobarea O.U.G. nr. 9/2017) s-a reglementat permanența la domiciliu și s-a prevăzut o majorare salarială în ipoteza continuității îndeplinirii atribuțiilor specifice, în afara programului normal de lucru. Astfel, prin introducerea a două noi alineate în art. 3 din O.U.G. nr. 9/2017,  polițiștilor planificați să asigure continuitatea îndeplinirii atribuțiilor specifice, în afara programului normal de lucru, de la domiciliu, li s-a recunoscut dreptul de a beneficia, pentru această perioadă, o majorare de 40% din salariul de bază, acordată în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

Prin Ordinul Ministrului Afacerilor Interne nr. 78/2017, emis în temeiul obligației stabilite prin art. I pct. 2 din Legea nr. 115/2017, au fost prevăzute condițiile de acordare a majorării de 40%, inclusiv cu privire la activitățile pentru care se asigura continuitatea îndeplinirii atribuțiilor specifice. În art. 4 alin. 1 lit. a) din Ordin s-a reglementat că majorarea se acordă personalului M.A.I. dacă există o planificare pentru asigurarea continuității îndeplinirii atribuțiilor specifice, întocmită conform competențelor și regulilor privind circuitul documentului stabilite la nivelul unității și aprobată de conducătorul unității sau, după caz, de persoanele delegate potrivit competențelor.

Aceste dispoziții au fost incidente până în luna decembrie 2017,(având în vedere faptul că O.U.G. nr. 9/2017 a avut aplicabilitate limitată în timp, actul normativ privind unele măsuri bugetare „în anul 2017”).

În art. 8 din O.U.G. nr. 90/2017 s-a stabilit că în anul 2018 (prin derogare de la prevederile art. 21 din Legea-cadru nr. 153/2017), munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcții de execuție sau de conducere, se compensa numai cu timp liber corespunzător.

Poliţiştii care asigură permanența de la domiciliu nu sunt considerați că au prestat efectiv serviciul, aceasta fiind o obligație de serviciu raportat la art. 44 alin. 2 din Legea 360/2002, fără ca normele legale să îl considere muncă suplimentară în perioada în care nu sunt desfășurate efectiv activități.

Prin sentinţa civilă nr. 1001/CA/09.12.2020 Tribunalul Braşov - Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a respins cererea formulată de reclamantul Sindicatul A. în numele membrilor de sindicat B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M..

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Sindicatul A. în numele membrilor de sindicat menţionaţi în acţiunea principală solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei, rejudecarea pe fond a cauzei şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

În motivare a arătat că Sentinţa civilă atacată este nelegală, fiind rezultatul unei interpretări şi aplicări greşite a legii.

Recurentul a precizat că prima instanţă a indicat în motivarea respingerii cererii Deciziile CCR nr. 818, 819, 820 şi 821 din 03.07.2008, decizii prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 1, art. 2 alin. 2 şi art. 27 alin 1 din O.U.G. nr. 137/2000 din cuprinsul cărora se desprinde ideea că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative pe care le consideră că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Tot instanţa de fond a reţinut că acordarea în favoarea reclamanţilor a despăgubirilor solicitate, în condiţiile în care legea nu indică în mod expres cuantumul acestor drepturi salariale, ar constitui încălcarea normelor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. 4 din Constituţie care consacră principiul separaţiei puterilor în stat şi ale art. 61 alin. 1 din Constituţie potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

Recurentul a precizat că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit aceste prevederi atât timp cât art. 21 din Legea nr. 153/2017 prevede că munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru, precum şi munca prestată în zilele de sărbători legale, repaus săptămânal şi în alte zile în care, în conformitate cu legea, nu se lucrează, se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acestora, iar în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în acest termen, munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru va fi plătită în luna următoare cu un spor de 75% din salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate. Recurentul a mai arătat că, în conformitate cu dispoziţiile alin. 3 ale aceluiaşi articol, în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul stabilit, munca suplimentară prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, va fi plătită în luna următoare cu un spor de 100% din salariul de bază, solda de funcţie, indemnizaţia de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate.

A concluzionat recurentul că, având în vedere prevederile cuprinse în art. 21 din Legea nr. 153/2017, prima instanţă în mod greşit a apreciat că nu există un text de lege în baza căruia să fie remunerate orele prestate peste programul normal de lucru.

Prin urmare, în opinia recurentului, reclamanţii au prestat activitate peste programul normal de lucru şi au efectuat muncă suplimentară şi nu au beneficiat nici de zile libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice, nici de un spor de 75% din salariu, drept pentru care a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

În drept, a invocat: Legea nr. 554/2004, Legea nr. 153/2017, Legea nr. 53/2003.

În probaţiune a solicitat ca IPJ N. să depună la dosarul cauzei dovezi din care să reiasă că pentru orele de permanenţă prestate de reclamanţi intimatul a acordat zile libere plătite şi să comunice în cât timp de la efectuarea acestora a acordat aceste zile libere.

Recursul a fost scutit de la plata taxei judiciare de timbru conform art. 29 alin.4 din O.U.G. nr. 80/2013 raportat la art. 270 din Legea nr. 53/2003.

Intimatul pârât Inspectoratul de Poliţie Judeţean N. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile.

În motivare a arătat că, contrar celor menţionate de recurenţi prin cererea de recurs, potrivit cărora că ar exista un text de lege în baza căruia să fie remunerate orele prestate peste programul normal de lucru, instanţa de fond a reţinut în mod corect că, deşi petitele cererii de chemare în judecată par a fi contradictorii, reclamanţii au recunoscut lipsa unui act normativ prin care se solicită plata unor drepturi retroactive. Totodată, prima instanţă a constatat în mod corect că recurenţii-reclamanţi au solicitat plata serviciului de permanentă desfăşurat de la domiciliu, care anterior le era recunoscut prin Ordinul MAI 78/2017, iar în subsidiar să se dispună încetarea obligaţiei recurenţilor-reclamanţi de a fi la dispoziţia angajatorului.

Intimatul pârât a arătat că în mod corect instanţa de fond a apreciat că drepturile solicitate de către recurenţii-reclamanţi nu se mai bucură de o reglementare legală, iar o instanţă de judecată nu este competentă să recunoască în favoarea acestora drepturi pe care legiuitorul însuşi nu le-a prevăzut, drept pentru care cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Referitor la petitul subsidiar prin care s-a solicitat obligarea angajatorului de a nu mai efectua planificări lunare pentru asigurarea permanenţei la domiciliu până la reglementarea legală, intimatul pârât a precizat că în mod corect prima instanţă a apreciat că acesta este neîntemeiat.

A mai precizat intimatul pârât că recurenţilor-reclamanţi, în calitate de funcţionari publici cu statut special, le este aplicabilă legislaţia specifică şi doar în subsidiar Codul muncii şi alte norme legale generale şi că, din dispoziţiile art. 44 alin. l şi 2 din Legea nr. 360/2002, coroborate cu dispoziţiile art. 14 din Ordinul MAI 577/2008, rezultă caracterul permanent şi obligatoriu al serviciului poliţienesc, specificul activităţii recurenţilor presupunând obligativitatea acestora de a fi planificaţi pe o listă de permanenţă în scopul ca toate situaţiile urgente care intervin în afara programului normal de lucru să fie acoperite.

Astfel, a arătat că prin art. I pct.2 din Legea nr. l15/2017, pentru aprobarea O.U.G. nr.9/2017, s-a reglementat permanenţa la domiciliu şi s-a prevăzut o majorare salarială în ipoteza continuităţii îndeplinirii atribuţiilor specifice, în afara programului normal de lucru. Prin introducerea a două noi alineate în art.3 din O.U.G. nr.9/2017, poliţiştilor planificaţi să asigure continuitatea îndeplinirii atribuţiilor specifice, în afara programului normal de lucru de la domiciliu, li s-a recunoscut dreptul de a beneficia, pentru această perioadă, de o majorare de 40% din salariul de bază, acordat în conformitate cu prevederile legale în vigoare. Prin Ordinul MAI nr.78/2017, emis în temeiul obligaţiei stabilite prin art. I pct.2 din Legea nr. l15/2017, au fost prevăzute condiţiile de acordare a majorării de 40%, inclusiv cu privire la activităţile pentru care se asigură continuitatea îndeplinirii atribuţiilor specifice. Astfel, în art. 4 alin. l lit. a) din Ordin s-a reglementat că majorarea se acordă personalului MAI dacă există o planificare pentru asigurarea continuităţii îndeplinirii atribuţiilor specifice, întocmită conform competenţelor şi regulilor privind circuitul documentelor stabilite la nivelul unităţii şi aprobată de conducătorul unităţii sau, după caz, de către persoanele delegate potrivit competenţelor.

Aceste dispoziţii au fost incidente până în luna decembrie 2017, având în vedere faptul că O.U.G. nr. 9/2017 a avut aplicabilitate limitată în timp (actul normativ privind unele măsuri bugetare în anul 2017).

A mai menţionat intimatul pârât că în art.8 din O.U.G. nr.90/2017 s-a stabilit că în anul 2018 (prin derogare de la prevederile art.21 din Legea-cadru nr.153/2017) munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de execuţie sau de conducere, se compensează numai cu timp liber corespunzător. Prin urmare, nu este suficient ca poliţistul să se afle la dispoziţia angajatorului, ci acesta trebuie să îndeplinească atribuţiile stabilite de angajator în sarcina sa, permanenţa la domiciliu invocată de către recurenţi nepresupunând automat prezenţa poliţiştilor la sediul unităţii de poliţie şi neconstituind astfel muncă suplimentară, din moment ce acesta nu a fost sesizat cu niciun eveniment, nefiind implicat în nicio acţiune cu caracter poliţienesc.

Din perspectiva Hotărârii CJUE nr.C-518/15, intimatul pârât a precizat că recurenţii-reclamanţi care asigură permanenţa la domiciliu nu sunt consideraţi că au prestat efectiv serviciul, aceasta fiind o obligaţie de serviciu raportat la art.44 alin. 2 din Legea nr.360/2002, fără ca normele legale să îl considere muncă suplimentară în perioada în care nu sunt desfăşurate efectiv activităţi, drept pentru care în mod corect instanţa de fond a reţinut faptul că precizările reclamanţilor sunt neîntemeiate.

Intimatul pârât a arătat că Legea nr. 53/2003 defineşte timpul de muncă la art. 111, în acord cu prevederile Directivei 2003/88/CE, în sensul că acesta reprezintă orice perioadă în care salariatul prestează muncă se află la dispoziţia angajatorului şi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile sale, conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare iar dispoziţiile speciale incidente categoriei profesionale reprezentate de poliţişti, art. 1 din Ordinul M.I.R.A. nr. 577/2008 stabileşte faptul că prin program de lucru se înţelege perioada în care poliţistul îşi desfăşoară activitatea şi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile de serviciu potrivit prevederilor fişei postului.

Având în vedere statutul special atribuit prin lege, poliţistul are datoria de a respecta toate îndatoririle şi obligaţiile ce-i revin potrivit actelor normative în vigoare, respectiv, conform art. 44 alin. 2 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, poliţistul este obligat să se prezinte la programul de lucru stabilit, precum şi în afara acestuia, în situaţii temeinic justificate, pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, cu compensarea timpului lucrat potrivit legii.

În acest context, „asigurarea permanenţei” se circumscrie atribuţiilor specifice profesiei de poliţist, corelativ existând obligaţia respectării cadrului legal privind acordarea drepturilor care i se cuvin acestuia. Astfel, art. 16 din Ordinul M.I.R.A. nr. 577/2008 stabileşte că orele efectuate în scopul asigurării serviciului de permanentă se compensează prin acordarea de timp liber corespunzător, în zilele imediat următoare, iar când nu este posibil, şeful unităţii, pe baza unei planificări, acordă zilele de recuperare în următoarele 60 de zile lucrătoare, intimatul pârât subliniind că acest act normativ intern este în acord cu prevederile Codului muncii.

Referitor la acordarea „sporului pentru permanenţa la domiciliu” intimatul pârât a menţionat că, potrivit pct. 2 al art. I din Legea nr. 115/2017, începând cu luna iunie 2017, personalul planificat să asigure continuitatea îndeplinirii atribuţiilor specifice, în afara programului normal de lucru, de la domiciliu a beneficiat de o majorare salarială de 40%, măsură fiscal-bugetară cu caracter temporar care s-a aplicat până la 31 decembrie 2017 .

A concluzionat intimatul pârât că perioada în care serviciul de permanenţă se asigură de la domiciliu, fără a fi prestată efectiv muncă suplimentară, aceasta nu poate fi apreciată ca fiind timp de lucru, în sensul Deciziei CJUE nr. C-518/15, şi, pe cale de consecinţă, nu poate fi remunerată, drept pentru care se impune respingerea recursului.

Cu privire la cererea recurenţilor de obligare a I.P.J. N. să depună la dosarul cauzei dovezi din care să reiasă faptul că pentru orele de permanenţă prestate de către toţi recurenţii din această cauză s-au acordat zile libere şi în cât timp de la efectuarea orelor de permanenţă s-a acordat aceste zile libere, pentru fiecare dintre aceştia, intimatul pârât a solicitat respingerea acestei cereri, dat fiind faptul că procedurile aplicate în cauză sunt dovedite prin înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi astfel, proba solicitată de recurenţi apare ca neconcludentă şi neutilă soluţionării prezentului litigiu.

În probaţiune, în recurs, intimatul pârât a depus jurisprudenţă.

În recurs nu s-au administrat probe noi.

Analizând  sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, ce se circumscriu cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 8 Cod procedură civilă, şi a motivelor de recurs invocate din oficiu care se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 pct.5 Cod procedură civilă, Curtea reţine următoarele:

Se constată că deşi prin încheierea din data de 15.01.2020 instanţa de fond a disjuns cererile formulate de reclamanţii B., C., E., F., G., H., I., J., K., L., M. prin Sindicatul A., formându-se un nou dosar, prin hotărârea recurată instanţa s-a pronunţat şi în contradictoriu cu aceştia.

Prin urmare, raportat la prevederile art. 9 alin.2 şi 22 alin.6 C. pr. civ. se constată că instanţa de fond a depăşit limitele investirii, motiv pentru care sentinţa va fi casată şi se va înlătura din cuprinsul acesteia soluţia pronunţată în contradictoriu cu pârâţii B., C., E., F., G., H., I., J., K., L., M. prin Sindicatul A..

Cu privire la motivele de recurs invocate de recurenţii reclamanţi, Curtea reţine că reclamanții persoane fizice reprezentate prin sindicat își desfășoară activitatea în calitate de polițiști.

Respingând acţiunea, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că  reclamanții recunosc faptul că în prezent nu există un act normativ care să prevadă explicit faptul că timpul petrecut la domiciliu dar la dispoziția angajatorului este timp de lucru. Or, acordarea în favoarea reclamanților a despăgubirilor solicitate, în condițiile în care legea nu indică în mod expres cuantumul acestor drepturi salariale, ar constitui tocmai încălcarea normelor constituționale cuprinse în art. 1 alin. 4 din Constituția României care consacră principiul separației puterilor în stat și ale art. 61 alin. 1 din Constituția României potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii.

Prin urmare, instanța  a concluzionat că dreptul solicitat de reclamanți nu se mai bucura de o reglementare legala iar instanța nu este competentă să recunoască în favoarea reclamanților drepturi pe care legiuitorul însuși nu le-a prevăzut. 

În acord cu prima instanţă, Curtea reţine că susţinerile reclamantului sunt neîntemeiate.  Se au în vedere dispozițiile art. 111 Codul muncii, care definesc „timpul de muncă” ca reprezentând orice perioadă în care salariatul prestează munca, se află la dispoziția angajatorului și îndeplinește sarcinile și atribuțiile sale, potrivit contractului individual de muncă, contractului colectiv de muncă și legislației în vigoare.

Reclamanţilor, în calitate de funcționari publici cu statut special, le este aplicabilă legislația specifică și doar în subsidiar Codul muncii și alte norme legale generale. Din dispozițiile art. 44 alin. 1 și 2 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, coroborate cu dispozițiile art. 14 din Ordinul MAI 577/2008, rezultă caracterul permanent și obligatoriu al serviciului polițienesc, specificul activității reclamanților presupunând obligativitatea acestora de a fi planificați pe o listă de permanență în scopul ca toate situațiile urgente care intervin în afara programului normal de lucru să fie acoperite.

Prin art. I pct. 2 din Legea nr. 115/2017 (pentru aprobarea O.U.G. nr. 9/2017) s-a reglementat permanența la domiciliu și s-a prevăzut o majorare salarială în ipoteza continuității îndeplinirii atribuțiilor specifice, în afara programului normal de lucru. Astfel, prin introducerea a două noi alineate în art. 3 din O.U.G. nr. 9/2017,  polițiștilor planificați să asigure continuitatea îndeplinirii atribuțiilor specifice, în afara programului normal de lucru, de la domiciliu, li s-a recunoscut dreptul de a beneficia, pentru această perioadă, o majorare de 40% din salariul de bază, acordată în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

Prin Ordinul Ministrului Afacerilor Interne  nr. 78/2017, emis în temeiul obligației stabilite prin art. I pct. 2 din Legea nr. 115/2017, au fost prevăzute condițiile de acordare a majorării de 40%, inclusiv cu privire la activitățile pentru care se asigura continuitatea îndeplinirii atribuțiilor specifice. În art. 4 alin. 1 lit. a) din Ordin s-a reglementat că majorarea se acordă personalului M.A.I. dacă există o planificare pentru asigurarea continuității îndeplinirii atribuțiilor specifice, întocmită conform competențelor și regulilor privind circuitul documentului stabilite la nivelul unității și aprobată de conducătorul unității sau, după caz, de persoanele delegate potrivit competențelor.

Aceste dispoziții au fost incidente până în luna decembrie 2017, (având în vedere faptul că O.U.G. nr. 9/2017 a avut aplicabilitate limitată în timp, actul normativ privind unele măsuri bugetare „în anul 2017”).

În art. 8 din O.U.G nr. 90/2017  s-a stabilit că în anul 2018 (prin derogare de la prevederile art. 21 din Legea-cadru nr. 153/2017), munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcții de execuție sau de conducere, se compensa numai cu timp liber corespunzător.

  Așadar, nu este suficient ca polițistul să se afle la dispoziția angajatorului, ci acesta trebuie să îndeplinească atribuțiile stabilite de angajator în sarcina sa, „permanența la domiciliu” invocată de reclamant, nepresupunând automat prezența polițiștilor la sediul unității de poliție și neconstituind astfel muncă suplimentară, din moment ce acesta nu a fost sesizat cu niciun eveniment, nefiind implicat în nicio acțiune cu caracter polițienesc. 

Referitor la Hotărârea CJUE nr. C-518/15, aceasta a considerat timp de lucru în sensul Directivei 2003/88 doar timpul aferent prestării efective a serviciului. CJUE a stabilit că art. 2 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că timpul de gardă pe care un lucrător îl petrece la domiciliu cu obligația de a răspunde la apelurile angajatorului său într-un interval de opt minute, ceea ce restrânge în mod semnificativ posibilitățile de a avea alte activități, trebuie să fie considerat „timp de lucru” (pct. 4 din dispozitivul Hotărârii).

 Din perspectiva acestei hotărâri, reclamanții care asigură permanența de la domiciliu nu sunt considerați că au prestat efectiv serviciul, aceasta fiind o obligație de serviciu raportat la art.  44 alin. 2 din Legea 360/2002, fără ca normele legale să îl considere muncă suplimentară în perioada în care nu sunt desfășurate efectiv activități.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 Cod procedură civilă, va fi respins  recursul formulat de Sindicatul A., pentru membrul de sindicat D. împotriva aceleaşi sentinţe.

Domenii speta

Spete similare