Litigii cu profesioniștii. Contestaţie la executare. Suspendare executare silită.

Decizie 101 din 10.11.2020


Pe rol judecarea cauzei de litigii cu profesioniștii privind pe apelanții PM, PC, PAR în contradictoriu cu intimații D SRL și R SA, având ca obiect contestaţie la executare suspendare executare silită-DECLINAT DE LA SECŢIA I CIVILĂ

Deliberând asupra apelului de faţă:

Prin sentința civilă nr. 338/16.01.2020 s-a respins  contestaţia împotriva executării silite înseşi formulată de contestatoarele PC şi PAR în contradictoriu cu intimatele S.C. D S.R.L. şi R S.A. fiind tardiv formulată.

S-a respins contestaţia împotriva executării silite înseşi formulată de contestatorul PM CNP, privind constatarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită şi constatarea nulităţii absolute a prevederilor art.7 lit. a, art.8, 9 din contractul de credit RFI51844627472 din 03.03.2008, garantat cu ipoteca autentificată sub nr.727/03.03.2008, fiind tardiv formulată.

S-a respins contestaţia împotriva executării silite înseşi formulată de contestatorul PM, privind constatarea lipsei titlului executoriu urmare intervenirii cesiunii de creanţă.

S-a respins contestaţia formulată de contestatorii PC, PM şi PAR împotriva actelor de executare: înştiinţare privind înfiinţarea popririi nr.161/2014 din 26.03.2019, emisă în dosarul de executare nr.161/2014 al BEJA N şi înştiinţare privind înfiinţarea popririi nr.160/2014 din 29.03.2019, emisă în dosarul de executare nr.160/2014 al BEJA N; cererea privind constatarea perimării executării silite; contestaţia privind cheltuielile de executare - onorariul executorului judecătoresc şi cererea de întoarcere a executării silite.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:

„Urmare admiterii excepţiei tardivităţii contestaţiei împotriva executării silite înseşi formulată de contestatoarele PC şi PAR în contradictoriu cu intimatele S.C. D S.R.L. şi R S.A. şi a excepţiei tardivităţii contestaţiei împotriva executării silite înseşi formulată de contestatorul PM, privind constatarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită şi constatarea nulităţii absolute a prevederilor art.7 lit. a, art.8, 9 din contractul de credit RFI51844627472 din 03.03.2008, garantat cu ipoteca autentificată sub nr.727/03.03.2008, prin încheierea interlocutorie din 07.11.2019, pentru considerentele expuse în încheierea de şedinţă, instanţa va dispune respingerea celor două contestaţii fiind tardiv formulate.

În ceea ce priveşte contestaţia formulată de contestatorul PM, împotriva executării silite înseşi privind constatarea lipsei titlului executoriu urmare intervenirii cesiunii de creanţă, precum şi contestaţia formulată de contestatorii PC, PM şi PAR împotriva actelor de executare: înştiinţare privind înfiinţarea popririi nr.161/2014 din 26.03.2019, emisă în dosarul de executare nr.161/2014 al BEJA N şi înştiinţare privind înfiinţarea popririi nr.160/2014 din 29.03.2019, emisă în dosarul de executare nr.160/2014 al BEJA N; cererea privind constatarea perimării executării silite; contestaţia privind cheltuielile de executare - onorariul executorului judecătoresc şi cererea de întoarcere a executării silite, instanţa reţine următoarele:

La data de 10.01.2014, a fost formulată, de către intimata, R S.A. cererea de executare silită asupra patrimoniului debitorilor PC, împrumutat, PM, codebitor şi PAR, codebitor şi asupra bunului imobil situat în localitatea Iaşi, str. V, proprietatea garanţilor PC şi PM, pentru recuperarea sumelor datorate în baza contractului de credit nr.RFI51844627472 din 03.03.2008, garantat cu ipotecă autentificată sub nr.727.

Urmare cererii creditoarei au fost formate două dosare de executare silită, respectiv nr.160/2014 în care a fost urmărită debitoarea PAR şi dosarul nr.161/2014, în care au fost urmăriţi debitorii PC şi PM.

A constatat instanţa, prin încheierea interlocutorie din 07.11.2019 că contestaţia formulată de PM, împotriva executării silite înseşi, privind constatarea lipsei titlului executoriu urmare intervenirii cesiunii de creanţă este în termen, fiind respinsă excepţia tardivităţii acestei contestaţii.

Asupra acestei cereri, instanţa constată următoarele:

Prin contestaţia cu care a învestit instanţa a arătat contestatorul, PM că executarea silită se realizează în lipsa unui titlu executoriu întrucât creditoarea cesionară, D S.R.L. nu este parte contractantă în contractul de credit, iar pe de altă parte caracterul executoriu al contractului de credit nu este „împrumutat” contractului de cesiune de creanţă.

Instanţa reţine că aceste susţineri sunt neîntemeiate, având în vedere următoarele considerente:

Creanţa deţinută împotriva debitorului-contestator, în temeiul contractului de credit RFI51844627472, încheiat de către debitor cu R S.A. la data de 03.03.2008 a fost cesionată de către R S.A. către D S.R.L., prin contractul de cesiune încheiat la data de 11.12.2017, f.90 şi urm. dosar.

În temeiul contractului de cesiune de creanţă, creditoarea cesionară a formulat cerere de substituire creditor şi stăruinţă în executarea silită în dosarul de executare nr.160/2014, la data de 12.02.2018.

Astfel, instanţa reţine că justificarea calităţii de creditor a cesionarului s-a realizat prin dovedirea existenţei contractului de cesiune de creanţă, convenţie bilaterală, care nu presupune acordul debitorului cedat, şi care nu a fost desfiinţată, astfel încât creditorul cesionar a făcut dovada calităţii sale de titular al dreptului de creanţă.

Creanţa cesionată s-a transferat în patrimoniul cesionarului împreună cu toate accesoriile sale, inclusiv atributul executorialităţii şi garanţia reală imobiliară.

Nu rezultă din nicio dispoziţie legală caracterul intuituu personae a contractului de credit, în sensul că acest contract este executoriu în considerarea calităţii de bancă a creditorului.

Din contră, din reglementarea de ansamblu a contractului de împrumut, rezultă că legiuitorul a dorit să confere caracter executoriu creanţelor rezultate din contractele de împrumut încheiate în anumite condiţii, astfel încât recuperarea acestora să fie mai facilă şi să asigure dinamica circuitului civil şi comercial care caracterizează economia de piaţă.

Deci, caracterul executoriu al creanţei rezultate din contractele de împrumut nu este condiţionat de calitatea creditorului, ci acesta rezultă din natura juridică şi importanţa economică şi socială a contractului de împrumut de bani şi, în esenţă, a dreptului de creanţă al împrumutatului.

Este greşit a se afirma că executorialitatea este un atribut al contractului, fiind de domeniul evidenţei că aceasta este un atribut al dreptului de creanţă, drept subiectiv ce are în componenţă şi dreptul material la acţiune, precum şi dreptul de a obţine executarea silită.

Chiar dacă limitele materiale şi juridice ale creanţei sunt consemnate într-un înscris, tocmai pentru a dovedi întinderea şi elementele constitutive ale emolumentului dreptului de creanţă, aceasta nu înseamnă că executorialitatea, înţeleasă ca drept de a obţine executarea silită în vederea realizării dreptului de creanţă, se transferă contractului, ea rămânând un atribut al dreptului de creanţă izvorât din contract, în sensul de negotium.

În aceste condiţii, susţinerile contestatorului cu privire la lipsa calităţii de creditor a intimatei şi lipsa titlului executoriu sunt neîntemeiate.

Cât priveşte contestaţia formulată de contestatorii PC, PM şi PAR împotriva actelor de executare: înştiinţare privind înfiinţarea popririi nr.161/2014 din 26.03.2019, emisă în dosarul de executare nr.161/2014 al BEJA N şi înştiinţare privind înfiinţarea popririi nr.160/2014 din 29.03.2019, emisă în dosarul de executare nr.160/2014 al BEJA N, instanţa reţine următoarele:

Se desprinde din contestaţia la executare cu care a fost învestită instanţa, astfel cum a fost ulterior precizată, că împotriva acestor acte de executare silită au fost formulate aceleaşi critici, comune cu cele invocate împotriva executării silite în ansamblul ei, fără a fi indicate motive de nelegalitate sau de netemeinicie care să vizeze actele de executare contestate.

În concluzie, criticile invocate nu sunt motive de nulitate proprii actelor criticate, fiind proprii cererii de executare silită, întrucât toate privesc, în esenţă, acest act procedură.

Or, contestaţia împotriva executării silite înseşi a fost respinsă ca fiind tardiv formulată, pe cale de consecinţă motivele care se subscriu acestei contestaţii nu mai pot fi primite în cadrul cererii îndreptată împotriva unor acte de executare ulterioare, situaţie în care instanţa va respinge contestaţia îndreptată împotriva acestor acte de executare fiind neîntemeiată.

 

Asupra cererii privind constatarea perimării executării silite, instanţa constată că este neîntemeiată.

Potrivit disp. art.697 alin.1 C.pr.civ., în cazul în care creditorul, din culpa sa, a lăsat să treacă 6 luni fără să îndeplinească un act sau demers necesar executării silite, ce i-a fost solicitat, în scris, de către executorul judecătoresc, executarea se perimă de drept.

Dacă sub imperiul vechii reglementări, termenul de perimare curgea de la ultimul act de executare, potrivit reglementării actuale, din NCPC, termenul de perimare curge de la data la care executorul a comunicat în scris creditorului solicitarea îndeplinirii unui act sau a efectuării unui demers, necesare executării silite, situaţie care nu este incidentă în cauza de faţă. 

Prin urmare, faţă de considerentele expuse, instanţa constată că nu a intervenit perimarea executării silite ce formează obiectul dosarelor de executare nr.160/2014 şi nr.161/2014 ale BEJA N.

 

În cee ace priveşte contestaţia privind cheltuielile de executare - onorariul executorului judecătoresc instanţa reţine, de asemenea, că este neîntemeiată

Potrivit disp. art. 39 alin. 1 din Legea nr. 188/2000 executorii judecătoreşti au dreptul, pentru serviciul prestat, la onorarii minimale şi maximale stabilite de ministrul justiţiei, cu consultarea Consiliului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.

Contestatorii au solicitat, la modul general reducerea onorariului executorului judecătoresc stabilit în sumă de 5537,45 lei, întrucât acesta nu este justificat în raport de actele de executare întocmite în cauză, iar în dezbaterile asupra fondului au arătat că înţeleg să conteste cheltuielile de executare ce le-au fost puse în vedere prin înştiinţarea privind înfiinţarea popririi, comunicată în anul 2019.

Instanţa constată că prin adresele de înştiinţare privind înfiinţarea popririi au fost puse în vedere debitorilor cheltuielile de executare stabilite prin încheierile de stabilire a cheltuielilor de executare. Or, contestarea acestora trebuia să se realizeze printr-o contestaţie îndreptată împotriva încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare,.

Mai mult, instanţa constată din actele dosarului de executare silită că a mai existat o contestaţie anterioară prin care contestatorii au solicitat şi reducerea cheltuielilor de executare silită, contestaţii care au fost respinse.

Având în vedere caracterul accesoriu al cererii de întoarcere a executării silite, urmare respingerii contestaţiei la executare instanţa va respinge şi cererea de întoarcere a executării.

Faţă de toate considerentele expuse, instanţa urmează a respinge contestaţia la executare formulată de contestatorii PM, PC şi PAR, fiind neîntemeiată.”

Împotriva acestei sentințe au declarat apel contestatorii arătând ca in mod netemeinic s-a respins contestația deoarece doar contractele de credit încheiate cu instituții de credit sunt titluri executoriii, și a mai criticat soluția sub aspectul neanalizării clauzelor abuzive.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de apel invocate, Tribunalul reține următoarele:

Prin contractul de credit RFI51844627472 din 05.03.2008, garantat cu ipotecă autentificată sub nr.727/03.03.2008, PC, în calitate de împrumutat, PM, codebitor şi PAR au împrumutat de la R S.A. suma de 49.769,36 euro, ce a fost utilizată pentru acoperirea unor împrumuturi anterioare.

Întrucât au întâmpinat nişte probleme la restituirea creditului, la data de 13.02.2012, R S.A. a declarat scadenţa anticipată a creditului, fiind începută executarea silită în dosarul nr.160/2014, la cererea  creditoarei R S.A. şi nr.161/2014, la cererea creditoarei D S.R.L, fiind adus la cunoştinţă faptul că a intervenit cesiunea contractului de credit către intimata D S.R.L.

In ceea ce privește motivul de apel referitor la lipsa titlului  executoriu, reține tribunalul că este neîntemeiat deoarece, titlul  executoriu pus in executare este contractul de  credit  încheiat  de contestatori  cu intimata şi nu contractul de  cesiune  de  creanță , așa  cum  susțin apelanții. Contractul de credit  nu şi-a  pierdut  caracterul  executoriu  prin  cesiunea creanței, deoarece este cesionată doar creanța nu contractul in sine care își păstrează individualitatea, fiind schimbat doar creditorul. Cesionarul nu face activitate de creditare ci doar executa silit sumele cesionate in vederea recuperării creanței.

In ceea ce privește motivul de apel referitor la solutia dată asupra excepţiei tardivităţii contestației împotriva executării silite înseşi formulată de contestatoarele PC şi PAR în contradictoriu cu intimatele S.C. D S.R.L. şi R S.A. şi a excepţiei tardivităţii contestaţiei împotriva executării silite înseşi formulată de contestatorul PM, privind constatarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită şi constatarea nulităţii absolute a prevederilor art.7 lit. a, art.8, 9 din contractul de credit RFI51844627472 din 03.03.2008, garantat cu ipoteca autentificată sub nr.727/03.03.2008, tribunalul retine că este întemeiat in raport  de cauza C 75/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Specializat Mureș (România), prin decizia din 27 decembrie 2018, primită de Curte la 31 ianuarie 2019, în procedura MF împotriva BNP Paribas Personal Finance Paris SA Sucursala București,Secapital Sàrl, în care s-a prevăzut că „Directiva 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contracte încheiate cu consumatorii trebuie interpretată în sensul că se opune unei norme de drept național în temeiul căreia un consumator care a încheiat un contract de credit cu o instituție de credit și împotriva căruia acest profesionist a început o procedură de executare silită este decăzut din dreptul de a invoca existența unor clauze abuzive pentru a contesta procedura menționată după expirarea unui termen de 15 zile de la comunicarea primelor acte ale acestei proceduri, chiar dacă acest consumator are la dispoziție, în temeiul dreptului național, o acțiune în justiție în scopul constatării existenței unor clauze abuzive a cărei introducere nu este supusă niciunui termen, dar a cărei soluție nu produce efecte asupra celei care rezultă din procedura de executare silită și care îi poate fi impusă consumatorului înainte de soluționarea acțiunii în constatarea existenței unor clauze abuzive.”

Faţă de aceasta ordonanță, tribunalul apreciază cu nu este tardiv formulata contestația la executare referitoare la constatarea nulității absolute a prevederilor art.7 lit. a, art.8, 9 din contractul de credit RFI51844627472 din 03.03.2008, garantat cu ipoteca autentificată sub nr.727/03.03.2008, urmând a o respinge si in rejudecare va analiza condițiile incidenţa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, întrucât contestatorii au calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, respectiv de persoane fizice părţi la un contract încheiat în afara activităţilor sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, iar intimata R are calitatea de comerciant/profesionist în sensul art. 2 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activităţi comerciale autorizate.

Contestatorii, în calitate de împrumutati, a încheiat cu R S.A., în calitate de împrumutător, contractul de credit nr. RFI51844627472/03.03.2008, având ca obiect acordarea de către pârâtă a unui împrumut de 49769,36 eur pentru refinanțarea altor credite , pe o perioadă de 204 luni, conform graficului de rambursare. 

Instanţa reţine că potrivit art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Dispoziţiile legale incidente definesc clauza abuzivă prin două caracteristici esenţiale: a) lipsa negocierii sale directe cu consumatorul şi b) crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contrar cerinţelor bunei credinţe.

Cele două condiţii trebuie îndeplinite cumulativ.

 În ceea ce priveşte prima condiţie legiuitorul vine cu precizări suplimentare în alineatul 2 al aceluiaşi articol conform căruia o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre-formulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

 Deci negocierea presupune posibilitatea oferită consumatorului de a influenţa natura clauzei, fără ca legea să garanteze în mod necesar rezultatul. Aşadar legea nu impune comerciantului compromisul ci solicită acestuia să manifeste cel puţin disponibilitate către negociere faţă de consumator. În cazul contractelor standard pre-formulate precum şi în cazul condiţiilor generale de vânzare pe piaţa unui produs legea prezumă relativ lipsa negocierii directe iar sarcina probei contrare o pune pe seama  comerciantului.

În ceea ce priveşte cea de-a doua caracteristică a clauzelor abuzive, aceasta se desprinde din efectele pe care ele le produc şi anume, conduc, în detrimentul consumatorului, la un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei credinţe principiu ce trebuie să guverneze în general raporturile juridice civile .

Potrivit art.4 alin.6 din Lege „Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.” Aşadar acest text de lege prevede că acele clauze care priveşte obiectul sau obligaţia principală asumată prin contract şi cele care ţin de raportul dintre valoarea prestaţiei unui părţi contractante faţă de valoarea prestaţiei celeilalte părţi nu pot fi considerate abuzive în măsura în care este sunt exprimate în contract într-o manieră clară, inteligibilă.

Conform alin.5 al art.4 din Legea 193/2000, la evaluarea naturii abuzive a unei clauze se va ţine seama de factorii ce au determinat încheierea actului, natura produselor sau serviciilor oferite consumatorului, alte clauze contractuale. Aşadar legiuitorul impune ca evaluarea naturii abuzive a unei clauze să aibă loc în contextul convenţiei, prin luarea în considerare inclusiv a factorilor ce au determinat încheierea acesteia.

În Anexa 1 a Legii, sunt enumerate cu titlu de exemplificativ o serie de clauze  considerate ca fiind abuzive fără ca legiuitorul sa restrângă sfera de aplicare a actului normativ la acestea.

 Conform art.6 din Lege „Clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua”.

Aplicând aceste principii de ordin teoretic la situaţia de fapt mai sus stabilită, instanţa va  analiza în ce măsură clauzele incriminate de reclamantă au natură abuzivă.

În primul rând tribunalul va constata faptul că aceste clauze sunt parte a unui contract pre-tipizat iar pârâta nu a reuşit să facă prin probatoriul administrat dovada faptului că a existat o negociere „directă” a acestor clauze cu reclamantii, insă simplul fapt ca nu a fsot negociat un contract nu duce automat la constarea unei claue ca si abuzivă in condițiile in care nu sunt îndeplinite celelalte condiții ale încălcării bunei credințe si dezechilibrului vădit.

Sub aspectul clauzelor prevăzute  la art 7 lit a (cazuri de culpă), art. 8 (scadența anticipată) si art 9 modalitatea de urmărire si executare), din contractul de credit tribunalul reţine că, deşi aceste clauze nu au fost negociate, sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, în sensul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, permiţând consumatorului să aprecieze consecinţele lor economice.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit, la punctul 2 al dispozitivului hotărârii pronunţate în cauza C-26/13 Kásler, că: „cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului […] astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.”

Astfel, la o simplă lectură a clauzelor criticate de reclamanți, chiar şi un consumator mediu, normal informat şi avizat, poate înțelege cu ușurință că în caz de neachitare a sumelor datorate duce un caz de culpă, urmat de o scadență anticipată si executare silită in modalitățile alese de bancă.

Totodată, denumirea clauzelor este sugestivă şi termenii sunt utilizați în sensul lor propriu, fiind ușor de prefigurat contraprestația băncii.

Prevederile legale aplicabile contractului, la momentul încheieri acestuia, nu interziceau introducerea unor astfel de clauze, iar reaua credință a băncii în încheierea contractului nu a fost dovedită. In ceea ce privește dezechilibrul vădit prin inserarea acestor clauze, retine tribunalul ca aceste clauze nu intervin decât în cazurile de culpa ale împrumutatului de neplata a sumelor datorate, având caracterul unor clauze penale.

Pentru toate aceste argumente, în rejudecare va respinge  cererea de chemare în judecată formulată de PC şi PAR în contradictoriu cu intimatele S.C. D S.R.L. şi R S.A. Bucureşti, privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevazute de  prevederilor art.7 lit. a, art.8, 9 din contractul de credit RFI51844627472 din 03.03.2008, garantat cu ipoteca autentificată sub nr.727/03.03.2008.

Va menține dispozițiile şi considerentele primei instanțe care nu contravin prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite apelul declarat de PM, PC si PAR  împotriva sentinței civile nr. 338/16.01.2020 si a încheierii din data de 07.11.2019  pronunțată de Judecătoria  Iaşi pe care le schimbă în parte.

Respinge excepția tardivității  contestației  la executare împotriva executării înseși în ceea ce privește constatarea nulității absolute a prevederilor art.7 lit. a, art.8, 9 din contractul de credit RFI51844627472 din 03.03.2008, garantat cu ipoteca autentificată sub nr.727/03.03.2008

In rejudecare, 

Respinge  cererea de chemare în judecată formulată de PC şi PAR în contradictoriu cu intimatele S.C. D S.R.L. şi R S.A., privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevazute de  prevederilor art.7 lit. a, art.8, 9 din contractul de credit RFI51844627472 din 03.03.2008, garantat cu ipoteca autentificată sub nr.727/03.03.2008.

Menține dispozițiile şi considerentele primei instanțe care nu contravin prezentei hotărâri.