Suspendarea de drept a funcţionarului public. Aplicarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului

Independent de aprecierea autorităţii publice emitente a actului administrativ, suspendarea raportului de serviciu operează în temeiul legii. Suspendarea de drept a raporturilor de serviciu este concepută de legiuitor ca o măsură de protecţie a autorităţii publice, urmărindu-se prin aceasta lipsirea funcţionarului public asupra căruia planează suspiciunea comiterii unei infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, de posibilitatea de a comite şi în viitor, până la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei sale de către instanţa de judecată, a faptelor de genul cărora este trimis în judecată.

Prin sentinţa nr. 237 din data de 26 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Olt, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 3615/104/2013, s-a respins contestaţia formulată de reclamanta X în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei nr. 237 din data de 26 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Olt, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în dosarul nr. 3615/104/2013 a declarat recurs reclamanta X.

Analizând criticile formulate de recurenta reclamantă, în raport de dispoziţiile legale incidente, Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Recurenta reclamantă a indicat motivul de nelegalitate a hotărârii prin cererea înregistrată la instanţă la data de 08.07.2014, ca fiind cele prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 din Noul Cod de procedură civilă, conform cu care: „Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”, astfel că din perspectiva acestuia se va analiza soluţia pronunţată de către instanţa de fond.

Curtea a reţinut că prin Decizia nr. 276/03.07.2013 emisă de către directorul D.G.F.P. Olt s-a constatat suspendarea de drept a reclamantei din funcţia publică deţinută, în temeiul prevederilor art. 86 alin. 2 coroborat cu art. 54 lit. h şi art. 94 alin. 1 lit. m din Legea nr. 188/1999, cu modificările şi completările ulterioare, avându-se în vedere adresa nr. 174/P/2011 din 27.06.2013 a DIICOT - Serviciul Teritorial Craiova, prin care s-a înaintat o copie a rechizitoriului emis în cauza penală, din care rezultă că s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a reclamantei pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire sau aderare la un grup infracţional organizat, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 7 din Legea 39/2003, precum şi de abuz în serviciu contra intereselor publice, în formă calificată şi continuată, faptă prevăzute de art. 248 raportat la art. 2481 cu aplic. art. 41 alin. 2 din Codul penal, precum şi adresa nr. 21318/01.07.2013 a Serviciului juridic prin care se precizează că pe rolul instanţei a fost înregistrat dosarul penal nr. 946/54/2013.

Recurenta reclamantă a susţinut că prin controlul judecătoresc a solicitat verificarea legalităţii şi oportunităţii actului administrativ în contextul legislativ actual, prin raportare la dispoziţiile constituţionale, cât şi la dispoziţiile comunitare pe care România este obligată să le respecte şi cu care actul administrativ emis trebuie să se afle în deplină concordanţă.

Potrivit art. 86 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul Funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare „În cazul în care funcţionarul public este trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de natura celor prevăzute la art. 54 lit. h), persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică va dispune suspendarea funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine”.

Potrivit art. 94 alin. 1 lit. m din Legea nr. 188/1999 privind Statutul Funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare „(1) Raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când funcţionarul public se află în una dintre următoarele situaţii: ... m) în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de natura celor prevăzute la art. 54 lit. h.”

Infracţiunile prevăzute de art. 54 lit. h din Legea nr. 188/1999 sunt infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice.

Recurenta reclamantă a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire sau aderare la un grup infracţional organizat, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 7 din Legea nr. 39/2003 şi pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, în formă calificată şi continuată, prevăzute de art. 248 Cod Penal. raportat la art. 248 ind. 1 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. a din Codul penal.

Având în vedere aceste aspecte, în mod corect instanţa de fond a reţinut faptul că infracţiunea pentru care a fost trimisă în judecată recurenta reclamantă se încadrează între infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul, prevăzute de Codul penal la art. 246-258.

În art. 2 din decizia contestată se prevede faptul că actul intră în vigoare la data încetării incapacităţii temporare de muncă a recurentei, fiind respectate prevederile art. 36 din Legea nr. 188/1999, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond.

Prin decizia contestată s-a constatat intervenită suspendarea de drept a raportului de serviciu, punându-se în aplicare dispoziţiile legale cu caracter imperativ prevăzute la art. 86 alin. 2 şi art. 94 alin. 1 lit. m din Legea nr. 188/1999, ca urmare a măsurii de trimitere în judecată pentru una dintre infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul prevăzute la art. 246-258 cod penal, fiind incidente prevederile art. 54 lit. h din Legea nr. 188/1999, în decizia contestată fiind prevăzută şi data până la care operează suspendarea, respectiv până la pronunţarea de către instanţă a unei soluţii definitive.

Susţinerile reclamantei, în sensul că niciuna dintre atribuţiile directorului executiv nu prevede abilitatea legală, deci competenţa acestuia de a dispune suspendarea raportului de serviciu, acesta având numai posibilitatea de a dispune suspendarea din funcţia publică, au fost apreciate corect de către instanţa de fond ca neîntemeiate.

Prin decizia de suspendare a raporturilor de serviciu au fost transpuse dispoziţiile legale şi imperative ale Legii nr. 188/1999, autoritatea publică constatând suspendarea de drept a acestor raporturi de serviciu. Fiind îndeplinite condiţiile imperative prevăzute de art. 86 alin. 2 şi art. 94 alin. 1 lit. m din Legea nr. 188/1999, Directorul Executiv a emis decizia de suspendare de drept a raportului de serviciu, în virtutea legii.

Prin constatarea suspendării de drept a raportului de serviciu, conducătorul instituţiei nu s-a pronunţat asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei funcţionarului public şi nici asupra răspunderii sale penale, acestea fiind chestiuni a căror soluţionare intră în sfera de activitate a organelor judiciare.

Având în vedere natura administrativă a acestei măsuri, în speţă nu se pune problema nerespectării prezumţiei de nevinovăţie, care va trebui respectată pe tot parcursul desfăşurării întregului proces penal pornit împotriva reclamantei, până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Nu trebuie neglijate deciziile cu caracter general obligatoriu, potrivit art. 147 alin. 4 din Constituţia României, referitoarea la suspendarea de drept a funcţionarului public.

Prin decizia nr. 1.597 din 09.12.2010 a Curţii Constituţionale, examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a constatat că „s-a mai pronunţat în numeroase cazuri asupra prevederilor de lege criticate, constatând că acestea nu contravin dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale invocate. Astfel, prin Decizia nr. 481 din 6 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 408 din 30 mai 2008, Curtea a reţinut că măsura suspendării din funcţie se aplică tuturor funcţionarilor publici aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, şi anume în cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea uneia dintre infracţiunile contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care i-ar face incompatibili cu exercitarea funcţiei publice. Aşa fiind, nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 16 alin. 1 din Constituţie referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Referitor la invocarea prevederilor art. 23 alin. 11 din Legea fundamentală, Curtea, prin Decizia nr. 48 din 4 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 26 martie 2003, a reţinut că sancţiunea administrativă a suspendării funcţionarului public din funcţia publică pe care acesta o deţine, în cazul în care s-a dispus trimiterea sa în judecată, are ca finalitate protejarea autorităţii sau a instituţiei publice faţă de pericolul continuării activităţii ilicite şi al extinderii consecinţelor periculoase ale faptei penale săvârşite de către funcţionarul public. Or, ţinând cont de natura administrativă a acestei măsuri, nu se pune problema nerespectării prezumţiei de nevinovăţie, care va trebui însă respectată pe tot parcursul desfăşurării întregului proces penal pornit împotriva respectivului funcţionar public, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Cu privire la critica referitoare la prevederile art. 41 din Constituţie privind dreptul la muncă, prin Decizia nr. 921 din 16 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 718 din 22 octombrie 2008, Curtea a reţinut că aceasta este neîntemeiată, deoarece nu se poate susţine că suspendarea din funcţie sau suspendarea de drept a raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici în cazul trimiterii în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de natura celor prevăzute la art. 54 lit. h) din Legea nr. 188/1999 ar contraveni principiului alegerii libere a profesiei, a meseriei, a ocupaţiei sau a locului de muncă, deoarece, pe de-o parte măsura suspendării este temporară, iar pe de altă parte este justificată de trimiterea în judecată a funcţionarului public pentru infracţiuni de o gravitate deosebită. Totodată, prin Decizia nr. 539 din 27 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 2 iunie 2010, Curtea a constatat că textele de lege criticate nu aduc atingere nici dispoziţiilor art. 47 din Constituţie, observând în acest sens că, potrivit art. 86 alin. 3 din Legea nr. 188/1999, dacă instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal, suspendarea din funcţia publică încetează, iar funcţionarul public respectiv îşi va relua activitatea în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare”.

De altfel, jurisprudenţa menţionată a Curţii Constituţionale a fost confirmată de Curtea de la Strasbourg prin Decizia de inadmisibilitate din 22 noiembrie 2011 pronunţată în Cauza Ţehanciuc împotriva României, paragrafele 17 - 19.

În cauza Marcel Ţehanciuc împotriva României, Decizia din 22.11.2011, cererea nr. 20286/2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului „notează că autoritatea publică nu a pretins că reclamantul a comis vreun act ilegal şi nimic din decizia sa nu indica vreo apreciere sau antepronunţare a vinovăţiei reclamantului cu privire la acuzaţiile penale aduse împotriva acestuia [a se vedea Dubos împotriva Franţei (dec.), nr. 31104/96, 14 ianuarie 1998]. Într-adevăr, suspendarea sa era obligatorie şi automată conform art. 79 din Legea nr. 188/1999 (a se vedea supra, pct. 10). Mai mult, nimic din această lege nu arată că scopul măsurii atacate de suspendare este punitiv, ci mai degrabă de precauţie şi provizoriu [a se vedea, mutatis mutandis, Escoubet împotriva Belgiei (MC), nr. 26780/95, pct. 37, CEDO 1999-VII], în măsura în care priveşte apărarea interesului public prin suspendarea din funcţie a unei persoane acuzată de comiterea unei infracţiuni de serviciu, şi astfel de prevenire a altor posibile acte similare sau consecinţe ale unor asemenea acte”.

În aceeaşi cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului  a menţionat că „În ceea ce priveşte argumentul reclamantului conform căruia susţinerea măsurii de suspendare pentru o perioadă de timp prelungită încalcă per se prezumţia de nevinovăţie, Curtea este de acord că, chiar şi în absenţa unui scop punitiv, trebuie evaluat impactul acestei măsuri asupra drepturilor individuale apărate la art. 6 § 2 din convenţie. În mod special, trebuie să se ţină seama de garanţiile, dacă există, prevăzute de lege în acest sens. În această privinţă, Curtea notează că dispoziţiile relevante din Statutul funcţionarilor publici prevăd că, la terminarea procesului, persoana este repusă în funcţie dacă nu este găsit/ă vinovată, cu plata retroactivă a salariului în cazul achitării”.

Distinct de cele reţinute în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în Decizia nr. 1006 din 27 noiembrie 2012 că textul de lege criticat nu pune în discuţie nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie. Această constatare este în acord cu cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în sensul că prezumţia de nevinovăţie este relevantă nu doar în cadrul procedurilor penale, ci şi în alte cazuri în care instanţele naţionale nu sunt chemate să se pronunţe asupra problemei vinovăţiei (Hotărârea din 10 februarie 1995, pronunţată în Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franţei, paragrafele 35 - 36). Aceasta, deoarece prevederile art. 94 alin. (1) lit. m) din Legea nr. 188/1999 presupun, prin ipoteză, intervenţia instanţelor judecătoreşti competente care, în cadrul procesului penal declanşat, vor respecta prezumţia de nevinovăţie, precum şi toate garanţiile procedurale ce converg spre realizarea unui proces echitabil.

În speţă, suspendarea de drept a raportului de funcţie publică este strâns legată de trimiterea în judecată a funcţionarului public, deci de existenţa unui „act de acuzare” prin care se conferă o încadrare juridică unor fapte ilicite determinate şi se propune trimiterea în judecată.

În măsura în care fapta imputată recurentei reclamante nu este o abatere disciplinară, nu sunt fondate apărările acesteia privind încălcarea prezumţiei de nevinovăţie garantată în procesul penal, iar suspendarea de drept a raporturilor de serviciu nu poate fi asimilată unei sancţiuni disciplinare sau administrative. Suspendarea raporturilor de serviciu nu a intervenit ca o sancţiune disciplinară, ci a operat suspendarea de drept.

Apărările recurentei reclamante referitoare la încălcarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu pot fi reţinute în speţă, în condiţiile în care dispoziţiile de principiu ale statutului aprobat prin Legea nr. 188/1999 consacră posibilitatea oricărui funcţionar public de a contesta actele administrative prin care se constată sau se dispune, suspendarea raportului de funcţie publică, potrivit normei de principiu reglementată de art. 109 din Legea nr. 188/1999.

Intimata pârâtă nu a făcut altceva decât să constate intervenţia suspendării de drept, dând eficienţă unor dispoziţii legale cu caracter imperativ, fără a avea obligaţia, dar nici posibilitatea de a aprecia dacă infracţiunea pentru care este cercetată reclamanta, enumerată de dispoziţiile art. 54 lit. h din Legea nr. 188/1999, o face pe reclamantă incompatibilă funcţiei publice deţinute şi fără ca prin această măsură cu caracter administrativ să aducă atingere prezumţiei de nevinovăţie a reclamantei, care în conformitate cu art. 94 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 188/1999 are posibilitatea reluării raporturilor de serviciu la încetarea cauzei de suspendare.

Ca atare, independent de aprecierea autorităţii publice emitente a actului administrativ, suspendarea raportului de serviciu a operat în temeiul legii. Suspendarea de drept a raporturilor de serviciu este concepută de legiuitor ca o măsură de protecţie a autorităţii publice, urmărindu-se prin aceasta lipsirea funcţionarului public asupra căruia planează suspiciunea comiterii unei infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, de posibilitatea de a comite şi în viitor, până la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei sale de către instanţa de judecată, a faptelor de genul cărora este trimis în judecată.

Actele dosarului atestă faptul că la data emiterii deciziei contestate au fost îndeplinite condiţiile impuse de lege, decizia fiind emisă cu deplina respectare a prevederilor legale pe care s-a fundamentat, instanţa de fond reţinând corect că nu sunt motive de nelegalitate care să atragă anularea deciziei.

Instanţa de fond a dat o corectă interpretare dispoziţiilor legale incidente, întrucât măsura suspendării din funcţia publică încetează, iar funcţionarul public respectiv îşi va relua activitatea în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare, numai dacă instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal. Legea instituie o obligaţie şi nu o facultate a conducătorului instituţiei în acest sens.

Analizând argumentele instanţei de fond, Curtea a reţinut că acestea sunt judicioase, fiind rezultatul unei corecte aplicări şi interpretări a dispoziţiilor legale, nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 din Noul Cod de procedură civilă.

Pentru aceste considerente, criticile formulate sunt neîntemeiate, astfel că în temeiul art. 496 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, recursul a fost respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare