Drepturi salariale ale cadrelor didactice. Prescipţie. Legea nr. 1-2011; art. 253 Cod civil

Opinie majoritară:

Dispoziţiile legale privind prescripţia extinctivă reglementată de Decretul nr. 167/1958 sunt imperative, iar  potrivit art. 1 alin. 3 din acest act normativ orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă. Interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-un recurs în interesul legii nu poate da naştere unui drept nou la acţiune pentru părţi deoarece printr-un  recurs în interesul legii se interpretează o norma juridica şi nu se legiferează.

Opinie minoritară:

Caracterul prestabilit al salariilor cadrelor didactice, precum şi respectarea  principiilor egalităţii de tratament şi al bunei-credinţe în raporturile de muncă, ar fi trebuit  să conducă la ideea că termenul de prescripţie curge de la data publicării  în Monitorul Oficial  a deciziei nr. 11/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Opinia majoritară

Prin cererea înregistrată sub nr. 517/64/2015 pe rolul Curţii de Apel Braşov, revizuentul K.A. a formulat în contradictoriu cu intimatele U.T.B., F.M.B. şi M.E.N., revizuire împotriva deciziei civile nr. 901/Ap/9.07.2015 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. 3094/62/2014, solicitând admiterea cererii de revizuire, schimbarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivare, revizuentul a arătat că instanţele au soluţionat procesul fără a analiza cererile cu care au fost sesizate, fiind nesocotite dispoziţiile deciziei nr. 11/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi ale art.1 Protocolul 1 adiţional la CEDO.

Acesta a menţionat că instanţa de fond şi cea de apel nu au arătat motivele pentru care au calificat capetele de cerere privind încadrarea salarială pe perioada 1.01.2010 – 12.05.2011 potrivit Legii nr. 330/2009, prin luarea în considerare a salariului de bază din luna decembrie 2009 şi ulterior, potrivit Legilor nr. 284/2008 şi nr. 285/2010, cu luarea în considerare a salariului de bază din luna decembrie 2010, stabilit potrivit Legii nr. 221/2008, ca fiind cereri patrimoniale supuse regimului prescripţiei de 3 ani.

Revizuentul a susţinut că instanţa de apel a pronunţat o decizie fără a analiza toate capetele de cerere, limitându-se la soluţionarea procesului pe baza unei excepţii care nu este aplicabilă în cauză.

Un alt doilea motiv al cererii de revizuire invocat de revizuent, vizează nerespectarea deciziei nr.11/2012, obligatorie pentru instanţele de judecată, potrivit art. 517 alin. 4 Cod de procedură civilă.

Astfel, în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la acordarea drepturilor salariale, prin succesiunea imprevizibilă a actelor normative edictate de către legiuitor, care a fost declarată ulterior neconstituţionale de către Curtea Constituţională, creându-se un climat de insecuritate şi instabilitate a raporturilor de muncă, au fost create cel puţin „legitime speranţe” privind cuantumul salariului. Angajatorul ignorând dispoziţiile deciziei Curţii Constituţionale, a continuat să aplice în materia salarizării dispoziţiile abrogate care îl avantajau, încălcând cu bună ştiinţă principiul „bunei credinţe” care ar trebui să stea la baza derulării raporturilor de muncă.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 509 alin. 1 pct. 1 teza a II-a Cod de procedură civilă.

Intimata U.T.B. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire.

Analizând revizuirea formulată de revizuentul K.A. împotriva decizie nr. 901/Ap/9.07.2015 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, instanţa reţine următoarele:

Potrivit art. 509 alin. 1 pct. 1 teza a II-a din Codul de procedură civilă: „Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:

1.s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”.

Prin decizia nr. 901/Ap/9 iulie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosar nr.3094/62/2014 s-a respins ca neîntemeiat apelul declarat de apelantul reclamant K.A., împotriva sentinţei civile nr. 1745/MAS din data de 16.12.2015, pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr. 3094/62/2014, pe care a păstrat-o.

Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut următoarele considerente:

În perioada 01.01.2010-13.05.2011 reclamantul K.A. a fost angajat al pârâtei F.M.B. din cadrul U.T. din B..

Potrivit art. 248 Cod procedură civilă instanţa se pronunţată cu prioritate asupra excepţiilor de procedură sau de fond care fac inutilă cercetarea în fond a cauzei.

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 01.01.2010-13.05.2011 este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie.

Faţa de perioada dedusă judecăţii în cauză sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1957 coroborate cu prevederile din Codul muncii.

Instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiate susţinerile apelantului referitoare la data de la care începe să curgă prescripţia dreptului material la acţiune pentru diferenţele salariale aferente perioadei 01.01.2010-12.05.2011, ca fiind data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 124/2010.

Prin Decizia nr. 124/2010, pronunţată de Curtea Constituţională s-a respins, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2009 privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar şi a celor ale art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 41/2009 privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar pentru perioada mai-decembrie 2009, iar această decizie a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 27.04.2010.

Data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 124/2010 nu prezintă relevanţă deoarece pe de o parte prin această decizie s-a respins excepţia de neconstituţionalitate ca devenită inadmisibilă, iar pe de altă parte şi dacă s-ar avea în vedere această dată (27.04.2010) termenul de prescripţie de 3 ani se împlinise anterior înregistrării prezentei cererii de chemare în judecată.

De asemenea, instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiate susţinerile apelantului referitoare la data de la care începe să curgă prescripţia dreptului material la acţiune pentru diferenţele salariale aferente perioadei 01.01.2010-12.05.2011, ca fiind data publicării în Monitorul Oficial a deciziei în interesul legii nr. 11/2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile legale privind prescripţia extinctivă reglementată de Decretul nr. 167/1958 sunt imperative, iar  potrivit art. 1 alin. 3 din acest act normativ orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă.

Art. 166 alin. 1 Codul muncii (forma în vigoare anterior datei de 18.05.2011) prevede că dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate, iar la art. 161 alin. 1 Codul muncii (forma în vigoare anterior datei de 18.05.2011) se menţionează că salariul se plăteşte în bani cel puţin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz.

Prima instanţa a reţinut în mod corect că termenul de 3 ani curge pentru fiecare lună ce intră în componenţa intervalului dedus judecăţii şi se împlineşte cel mai târziu la data de 12.05.2014, prezenta acţiune fiind introdusă la data de 04.06.2014.

Potrivit art. 329 Cod procedură civilă din 1865 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă prin recurs în interesul legii asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti.

Interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-un recurs în interesul legii nu poate da naştere unui drept nou la acţiune pentru părţi deoarece printr-un  recurs în interesul legii se interpretează o norma juridica şi nu se legiferează. Faptul ca anterior pronunţării deciziei în interesul legii nr. 11/2012 exista o practică neunitară în privinţa drepturilor salariale cuvenite personalului didactic din învăţământ aflat în funcţie la data de 31 decembrie 2009, începând cu data de 1 ianuarie 2010, iar prin pronunţarea deciziei în interesul legii există o interpretare unitară nu poate determina nesocotirea prevederilor legale imperative existente în materia prescripţiei extinctive.

Între momentul pronunţării deciziei în interesul legii nr. 11/2012 şi data împlinirii termenului de prescripţie, apelantul a avut la dispoziţie un interval destul de mare de timp pentru a acţiona împotriva pârâţilor, iar în aceste circumstanţe concrete, aplicarea sancţiunii prescripţiei dreptului material la acţiune pentru atitudinea pasivă a apelantului nu poate fi apreciată ca fiind o sancţiune excesivă.

Ipoteza reglementată de art. 509 alin. 1 pct. 1 teza a II-a Cod procedură civilă vizează situaţia în care instanţa a omis să se pronunţe asupra unei cereri formulate de părţi principale, incidentale, adiţionale sau accesorii.

În speţă prin decizia nr. 901/Ap/9 iulie 2015 a Curţii de Apel Braşov a fost analizat apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1745/MAS/16 decembrie 2015 pronunţate de Tribunalul Braşov în dosar nr. 3094/62/2014.

Instanţa investită cu soluţionarea apelului a analizat, potrivit art. 248 din Codul de procedură civilă, soluţia pronunţată de instanţa de fond asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 1.01.2010-13.05.2011, prin prisma motivelor de apel invocate de apelant.

De altfel, în doctrină s-a conturat ideea potrivit căreia nu reprezintă minus petita situaţia în care instanţa a omis să se pronunţe asupra unui motiv de apel, aceasta putând fi eventual o greşeală de judecată ce nu se încadrează în ipoteza vizată de textul de lege invocat în susţinerea revizuirii.

Aceasta este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere instanţei să verifice dacă au fost soluţionate toate apelurile, în situaţia în care sunt mai multe apeluri promovate împotriva aceleiaşi sentinţe, nicidecum să dea o altă interpretare motivelor de apel invocate, care să conducă la o altă soluţie.

Pentru aceste considerente, constatând că motivele invocate în susţinerea revizuirii sunt nefondate, Curtea va respinge revizuirea formulată de revizuentul L.A. împotriva deciziei civile nr. 901/Ap/9 iulie 2015 a Curţii de Apel Braşov.

Opinia minoritară

Apreciez că cererea de revizuire trebuia admisă, fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 509 pct. 1 din Codul de procedură civilă, în sensul că instanţa nu s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut, în ce priveşte capetele de cerere referitoare la reîncadrarea salarială pe perioada de referinţă solicitată, potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 15/2008 aşa cum a fost aprobată şi modificată prin Legea nr. 221/2008, iar în ce priveşte excepţia prescripţiei, nu s-a analizat incidenţa Deciziei nr. 11/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii.

În ceea ce priveşte cererea revizuentului privind încadrarea drepturilor salariale în temeiul Legilor nr. 330/2009, nr. 284/2010 şi nr. 285/2010 cu luarea în considerare a salariului de încadrare avut în luna decembrie 2009 şi respectiv în luna decembrie 2010, nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu s-au pronunţat în sensul respingerii, soluţia adoptată fiind aceea a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, numai pentru capătul de cerere privind plata drepturilor salariale neacordate.

Or, aceste capete de cerere vizează o „obligaţie de a face”, adică  obligaţia angajatorului de a proceda la reîncadrarea salarială corectă a cadrelor didactice, obligaţie care nu este supusă niciunui termen de prescripţiei. 

În ce priveşte plata drepturilor salariale restante rezultate în urma unei încadrări salariale corecte, în  dezacord cu opinia majoritară, apreciez că cererea de chemare în judecată trebuia admisă pentru  pretenţiile aferente perioadei 01.01.2010 – 13.05.2011, iar  excepţia prescripţiei

Reclamantul este angajat în sistemul de învăţământ de stat şi prin urmare drepturile salariale ale acestuia sunt drepturi prestabilite, care nu pot face obiectul niciunei negocieri şi limitări unilaterale de către angajator.

În stabilirea drepturile salariale ale personalului didactic din învăţământul de stat, au fost adoptate mai multe acte normative, începând cu O.G. nr. 15/2008 aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008, O.U.G. nr. 136/2008, O.U.G. nr. 151/2008, O.U.G. nr. 1/2009, O.U.G. nr. 31/2009 şi O.U.G. nr. 4/2009. Acestea au fost declarate neconstituţionale prin decizii pronunţate de Curtea Constituţională (Decizia nr. 1221/12.11.2008 cu privire la O.U.G. nr. 136/2008, Decizia nr. 842/2.06.2009 cu privire la O.U.G. nr. 151/2008, Decizia nr. 989/30.06.2009 cu privire la O.U.G. nr. 1/2009 şi Decizia nr. 124/2010 publicată în Monitorul Oficial nr. 272/2010). Aşadar, dreptul dedus judecăţii nu putea fi considerat născut la acea dată, din  moment ce existau prevederi legale care îl suspendau iar Curtea Constituţională ca urmare a pronunţării deciziilor de neconstituţionalitate a Ordonanţelor de Guvern mai sus menţionate, constata încetarea aplicabilităţii lor.  În consecinţă reclamantul nu a avut temei de drept pentru promovarea unei cereri de chemare în judecată, decât după ce ambiguitatea legislativă a fost tranşată prin pronunţarea Deciziei nr. 11/20012 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii. În tot acest interval de timp, angajatorul a perseverat în atitudinea sa de a refuza încadrarea salarială corectă, încălcând astfel principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe consacrat de dispoziţiile art. 8 din Codul muncii.

În acest context, ca urmare a practicii unitare diferite şi a modului divers de  interpretare a normelor de drept s-a impus promovarea unor recursuri în interesul legii, finalizat cu pronunţarea celor două decizii nr. 3/2011 şi nr. 11/2012.  După pronunţarea acestor decizii beneficiarii normei de drept ar fi putut promova cereri de chemare în judecată pentru valorificarea drepturilor salariale neacordate. În lipsa acestor decizii, accesul părţii reclamante la instanţă a fost pus la  îndoială în mod  serios, iar şansele de admisibilitate a unei astfel de acţiuni ar fi fost minime sau nule în lipsa unui temei de drept.

Pentru asigurarea aplicării unitare a legii, mai cu seamă în cauza de faţă, unde  salariile cadrelor didactice sunt prestabilite şi în ideea respectării principiul egalităţii de tratament, apreciez că, termenul de prescripţie începe să curgă de la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei nr. 11/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii.

În dispozitivul acestei decizii s-a stabilit că  „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. 6 din O.U.G. nr. 1/2010 şi ale art. 30 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, personalul didactic din învăţământ aflat în funcţie la data de 31.12.2009 are dreptul începând cu data de 01.01.2010  la un salariu lunar calculat în raport de salariul de bază avut în luna decembrie 2009, stabilit în conformitate cu prevederile O.G. nr. 15/2008 privind creşterile salariale ce se vor acorda  în anul 2008 personalului din învăţământ, aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că o astfel de interpretare se impune şi pentru faptul că drepturile salariale fac parte din conţinutul complex al dreptului la muncă, iar aceste drepturi intră în sfera dreptului de proprietate reglementat de art. 1 Protocolul I adiţional la CEDO.

Prin pronunţarea succesivă a deciziilor Curţii Constituţionale urmată de edictarea unor acte normative, menite să paralizeze aplicarea O.G. nr. 15/2008, s-a creat un climat de incertitudine şi nesiguranţă în sistemul de salarizare al învăţământului, afectând stabilitatea raporturilor de muncă. Prin  Decizia nr. 11/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  s-au creat „legitime speranţe” reclamantului, privind cuantumul salariului angajaţilor din învăţământ, iar plata acestor drepturi nu trebuie asigurată inegal, ci în concordanţă cu principiul egalităţii de tratament şi nediscriminării. În ideea asigurării şi respectării acestor principii, instanţele de judecată ar fi trebuit să aprecieze că termenul de prescripţie curge de la data publicării în Monitorul Oficial  al  deciziei în interesul legii şi pe cale de consecinţă trebuia admise pretenţiile aferente perioadei 01.01.2010 – 13.05.2011.

Domenii speta

Spete similare