Pretentii

Prin decizia civilă nr. 280/17.10.2014, tribunalul a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul–pârât  ISU  „A.D.G”  al Judeţului  T – A.

Pentru a pronunţa această hotărâre tribunalul a reţinut că, prin cererea înregistrată sub nr. 5428/740/2012 din  data de 16 iulie 2012  pe rolul Judecătoriei A, reclamanta SC „OVIG” SA B a chemat în judecată pe pârâta I.S.U. A.D. G al judeţului T – A, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 12.300,72 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat societăţii; la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data convocării la conciliere (08 februarie 2011) şi până la achitarea integrală a debitului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că la data de 27 iulie 2009, lucrătorii pârâtei s-au deplasat la imobilul unde îşi desfăşura activitatea sucursala T a societăţii reclamante şi au încercat să înlăture o bucată de tencuială de la balcon, dar nu şi-au luat măsurile necesare pentru producerea altor pagube şi au avariat geamul sablat al societăţii, precum şi firma luminoasă care, în urma avarierii, nu a mai funcţionat.

Cererea a fost motivată în drept pe dispoziţiile art.1357 şi art.2210 din O.G. nr.9/2000.

Prin sentinţa civilă nr.1167/05.03.2013 a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune formulată de pârâta I.S.U. A.D. G al judeţului T – A, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC „OVIG” SA, prin reprezentanta Cabinet de avocat PD, constatându-se prescris dreptul material la acţiune.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că la data de 16 iulie 2012, reclamanta SC „OVIG” a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 12.300,72 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului produs şi plata dobânzii legale aferentă acestei sume de la data convocării până la achitarea integrală a debitului.

A mai reţinut că prin temeiul de drept, invocat de către reclamată, respectiv art.2210 Cod civil, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei.

Cu privire la termenul de prescripţie, în raporturile ce izvorăsc din asigurare, instanţa de fond a apreciat ca fiind de 2 (doi) ani, iar raportat la data producerii evenimentului 27.07.2009 şi data introducerii acţiunii 16 iulie 2012, instanţa a constatat că cererea a fost tardiv introdusă, nefiind supusă prescripţiei în termenul general de 3 (trei) ani.

Împotriva acestei sentinţe reclamanta SC „OVIG„ SA a formulat recurs, în termenul legal şi motivat în drept, conform art.304, pct.9 Codul de Procedură Civilă.

În motivarea recursului formulat, s-a susţinut că instanţa de fond, în mod greşit, a apreciat că dreptul material la acţiune ar fi fost prescris, având în vedere încadrarea greşită a temeiului acţiunii, obiectul acesteia şi, implicit a consecinţelor generate.

A mai arătat că, în mod eronat, a apreciat instanţa că situaţia era de natura unor raporturi juridice de asigurare, unde termenul de prescripţie a dreptului material ar fi fost de doi ani.

Aşadar, a învederat reclamanta că acţiunea a avea ca obiect pretenţii, întemeiate pe răspunderea civilă delictuală a pârâtului, astfel, termenul de prescripţie fiind, cel general, de trei ani.

Prin decizia civilă nr. 509 din data de 28.06.2013, pronunţată de Tribunalul T a fost admis recursul declarat, casată sentinţa şi  trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această decizie,  instanţa de recurs a reţinut că hotărârea primei instanţe este nelegală, temeiul pretenţiilor fiind răspunderea civilă delictuală şi nu cea rezultată din contractul de asigurare. S-a mai reţinut că prima instanţă nu a analizat fondul pricinii, consecinţa fiind casarea sentinţei şi trimiterea spre rejudecare, conform art. 304, pct.9 raportat la art. 312, pct. 5 Cod Procedură Civilă.

Cu ocazia rejudecării s-a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri.

Prin sentinţa civilă nr. 562 din 18.02.2014  a Judecătoriei A s-a admis acţiunea formulată, pârâtul fiind obligat  la plata către reclamantă a sumei de 12.300,72 lei reprezentând despăgubiri materiale, precum şi dobânzii legale aferente, începând cu data de 08 februarie 2011 şi până la achitarea integrală a debitului, precum şi la plata sumei de 854 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că la data de 27.07.2009, la solicitarea APC nr. 7, reprezentanţii pârâtei s-au deplasat la imobilul situat în A, judeţul T, având în vedere existenţa unei porţiuni din tencuiala blocului ce ameninţa să cadă pe calea pietonală.

A mai reţinut că,  deplasându-se la faţa locului, echipajul de intervenţie al pârâtei a constatat pericolul existent şi l-a înlăturat, intervenţie ce a avut ca şi efect negativ asupra construcţiei,  faptul că geamul reclamantei a fost crăpat, iar firma luminoasă a acesteia a fost zgâriată, astfel cum rezultă din procesul-verbal de intervenţie nr. 137/27.07.2009 – fila 8 dosar iniţial.

Cu privire la legea aplicabilă, instanţa  a reţinut că, în conformitate  art. 5 alin. 1 Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, dispoziţiile Codului Civil (2011) se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare (s.n. 01.10.2011), precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare, astfel că, faţă de  momentul naşterii obligaţiei pârâtei, 27.07.2009 - data intervenţiei - instanţa a stabilit că în cauză, raportul juridic dintre părţi este guvernat de dispoziţiile Codului Civil 1864.

Reclamanta şi-a fundamentat, din punct de vedere juridic, cererea introductivă pe instituţia răspunderii civile delictuale, temeiul de drept invocat de aceştia în susţinerea cererii lor fiind prevederile art. 998 - 999 C. civ., respectiv art. 1000 alin. 3 C.

Deşi nu s-a subliniat cu maximă exactitate de către reclamantă cine ar fi ţinut să răspundă delictual în temeiul art. 998, 999 C. civ. şi cine ar putea fi obligat la repararea prejudiciului afirmativ cauzat reclamantei în temeiul art. 1000 alin. 3 C. civ., din analiza argumentelor invocate de aceasta în motivarea cererii se desprinde faptul că pârâtul ar fi ţinut să răspundă în temeiul art. 1000 alin. 3 C. civ. 1864, pentru fapta echipajului ce a intervenit în data de 27.07.2009.

Potrivit art. 998 C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărei greşeală s-a ocazionat, a-l repara, iar art. 999 C. civ., prevede că omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa.

În conformitate cu art. 1000 alin. 3 C. civ. „stăpânii şi comitenţii răspund de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat”.

Art. 998-999 C. civ. instituie, aşadar, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, dar în acelaşi timp consacră principiul general al răspunderii pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, în timp ce art. 1000 alin. 3 C. civ. reglementează condiţiile angajării răspunderii comitentului pentru faptele prepusului său.

Potrivit art. 998-999 C. civ., răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, ca de altfel, răspunderea delictuală în general, presupune existenţa sau întrunirea cumulată a următoarelor condiţii sau elemente constitutive: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, culpa, greşeala sau vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile. În plus, în cazul răspunderii civile delictuale întemeiate pe prevederile art. 1000 alin. 3 C. civ., pe lângă condiţiile mai sus menţionate, este necesar să fie întrunite şi câteva condiţii speciale în absenţa cărora nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru faptele prepusului său, anume, existenţa raportului de prepuşenie între comitent şi prepus şi săvârşirea faptei ilicite şi prejudiciabile de către prepus în cadrul funcţiilor încredinţate de comitent.

Verificând în cauza de faţă, raportat la întregul material probator administrat, instanţa a constatat întrunirea cumulativă a condiţiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale.

Prin fapta ilicită se înţelege orice conduită a omului - desigur avem aici în vedere nu numai persoanele fizice, dar şi persoanele juridice -, prin care se încalcă normele dreptului obiectiv sau regulile de convieţuire socială, săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice împotriva autorului lor, efecte care totuşi se produc în puterea legii. Cu alte cuvinte, prin fapta ilicită se înţelege acţiunea sau inacţiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane.

Astfel, fapta ilicită a echipajului de intervenţie, s-a stabilit că ar consta în avarierea geamului şi a firmei luminoase, faptă consemnată şi recunoscută prin întocmirea procesul-verbal de intervenţie nr. 137/27.07.2009.

În ce priveşte prejudiciul, s-a stabilit că acesta constă  în avarierea geamului şi a firmei luminoase, întinderea prejudiciului fiind de 12.300,72 lei, reprezentând preţul de achiziţie a bunurilor, astfel cum rezultă din facturile nr. 40/18.07.2007 şi nr. 5634418/17.09.2007.

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, s-a avut în vedere că este absolut necesar,  ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, respectiv, prejudiciul cauzat unei anumite persoane să fie consecinţa faptei ilicite săvârşite de o altă persoană.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate, instanţa de fond a constatat faptul că aceasta există, prejudiciul produs reclamantei, reprezentând contravaloarea preţului de achiziţie a geamului şi a firmei luminoase, fiind indubitabil consecinţa faptei ilicite a personalului de intervenţie al pârâtei.

De asemenea, instanţa a reţinut şi existenţa raportului de prepuşenie între pârât şi persoana care a săvârşit fapta ilicită, existând un raport de subordonare între prepus şi comitent, concretizat prin încredinţarea de către comitent a unor funcţii în sarcina prepusului, fapta ilicită fiind săvârşită în timpul şi în scopul îndeplinirii atribuţiilor încuviinţate.

Nu în ultimul rând, în reglementarea prevăzută de Codul civil din 1864, pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesar ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului ei (prepusul), să fi fost săvârşită din culpa acestuia (condiţie ce nu a fost menţinută în legislaţia actuală), culpa fiind definită în doctrină ca atitudinea psihică a autorului faptei ilicite  păgubitoare faţă de fapta respectivă şi faţă de urmările acelei fapte. Datorită caracterului subiectiv, proba vinovăţiei, atunci când îmbracă forma neglijenţei sau imprudenţei, este mai dificilă, în acest caz, prezumţiile simple fiind de mare importanţă şi utilitate practică.

Din planşele foto anexate cererii de chemare în judecată s-a observat faptul că firma luminoasă a S.C. „OVIG„ S.A. este montată pe zidul imobilului, depăşind linia zidului. Astfel, echipajul de intervenţie, cu atât mai mult cu cât este format din profesionişti, putea şi trebuia să prevadă că prin căderea porţiunilor de tencuială exista posibilitatea avarierii bunurilor proprietatea reclamantei, fiind în culpă din acest punct de vedere.

 Pe de altă parte, tocmai acesta a fost motivul pentru care APC nr. 7, a solicitat intervenţia unor persoane specializate, care aveau obligaţia de a lua toate măsurile necesare în scopul de a preveni producerea de eventuale vătămări corporale sau pagube materiale.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta a susţinut în apărare că fapta săvârşită de către echipajul de intervenţie ar fi lipsită de caracter ilicit, invocând prevederile art. 11 lit. i din H.G. nr. 1492/2004 privind principiile de organizare, funcţionare şi atribuţiile serviciilor de urgenţă profesionale, prin care se reţine ca şi atribuţie a ISU executarea oricărei măsuri de protecţie a cetăţenilor în caz de situaţii de urgenţă, arătând că este vorba de îndeplinirea unei activităţii impuse de lege.

Instanţa de fond a înlăturat ca neîntemeiate aceste susţineri, având în vedere că distrugerea porţiunii din tencuiala imobilului este faptă lipsită de caracter ilicit (fiind inadmisibilă atragerea răspunderii civile delictuale cu privire la prejudiciul suferit de APC nr. 7), însă prin intervenţia personalului pârâtei au fost cauzate prejudicii unor terţe persoane, prejudicii ce puteau fi prevenite prin luarea unor măsuri de precauţie (de exemplu montarea unei plase de siguranţă), în cauza de faţă pârâta nefăcând dovada că s-au dispus astfel de măsuri.

Faţă de considerentele de fapt şi de drept expuse, instanţa a admis acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 12.300,72 lei, reprezentând despăgubiri materiale.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea dobânzii legale, instanţa a constatat că şi acesta este întemeiat, în cazul răspunderii civile delictuale dobânda începând să curgă de la data săvârşirii faptei ilicite, însă, având în vedere principiul disponibilităţii,  a  obligat pârâtul la plata dobânzii legale aferentă, începând cu data de 08 februarie 2011 şi până la achitarea integrală a debitului, astfel cum s-a solicitat prin acţiunea introductivă.

În baza art. 247 Cod procedură civilă, pârâtul a fost obligat  la plata sumei de 854 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen, pârâtul, care a formulat critici pentru nelegalitate şi netemeinicie, prin care a solicitat , modificarea hotărârii, în sensul respingerii ca nefondate a acţiunii.

A motivat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile, lipsind atât fapta ilicită, cât şi vinovăţia.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, a arătat că nu se putea reţine existenţa unei fapte ilicite, întrucât Detaşamentul de pompieri A din cadrul I.S.U T a acţionat în condiţii de maximă periculozitate, la înălţimea etajului 7 pentru înlăturarea unei bucăţi de tencuială de pe faţada blocului BM 1, care risca să cadă pe aleea pietonală, evitându-se astfel o posibilă tragedie.

În cadrul aceluiaşi motiv, recurenta a menţionat că fapta respectivă nu a fost săvârşită cu vinovăţie, atâta vreme cât s-a circumscris cadrului legal, nereprezentând o abatere de la normele procedurale în materia situaţiilor de urgenţă.

Recurenta a mai susţinut că rezolvarea problemei de drept pe care a dezlegat-o sentinţa comercială nr. 678 din 5.10.2010 în considerentele sale, se impune cu putere de lucru judecat faţă de sentinţa nr. 562/2014, prin care s-a dat o soluţie contrară.

În fine, recurenta a mai criticat şi faptul că instanţa de fond a admis acţiunea, fără a răspunde la apărările fundamentate pe baza tuturor probelor administrate în cauză, a argumentelor şi raţionamentelor  juridice, a principiilor şi regulilor de drept substanţial şi procesual.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct.7 şi 9 şi art6. 304 ind.1 C. proc. civ.

Intimata nu a depus întâmpinare.

Verificând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate, în raport de criticile formulate, prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile, tribunalul, va respinge recursul declarat, pentru considerentele care vor succede.

În ce priveşte prima critică formulată, prin care s-a susţinut că în  cauză nu sunt îndeplinite condiţiile privind existenţa faptei ilicite şi vinovăţia, se apreciază că nu este întemeiată.

Referitor la fapta ilicită a echipajului de intervenţie, instanţa de fond a  stabilit în mod corect,  că aceasta a constat în avarierea geamului şi a firmei luminoase, faptă consemnată şi recunoscută prin întocmirea procesul-verbal de intervenţie nr. 137/27.07.2009.

Recurenta a susţinut că fapta săvârşită de echipajul de intervenţie ar fi lipsită de caracter ilicit, întrucât Detaşamentul de pompieri A din cadrul I.S.U T a acţionat în condiţii de maximă periculozitate, la înălţimea etajului 7 pentru înlăturarea unei bucăţi de tencuială de pe faţada blocului BM 1, care risca să cadă pe aleea pietonală, evitându-se astfel o posibilă tragedie.

Din planşele foto anexate cererii de chemare în judecată, instanţa de fond a reţinut în mod just, că firma luminoasă a S.C. „OVIG„ S.A. este montată pe zidul imobilului, depăşind linia zidului, astfel că, echipajul de intervenţie, cu atât mai mult cu cât este format din profesionişti, putea şi trebuia să prevadă că prin căderea porţiunilor de tencuială exista posibilitatea avarierii bunurilor proprietatea reclamantei, fiind în culpă din acest punct de vedere.

De asemenea, se reţine că  prin intervenţia personalului pârâtei au fost cauzate prejudicii unor terţe persoane, prejudicii ce puteau fi prevenite prin luarea unor măsuri de precauţie (de exemplu montarea unei plase de siguranţă), în cauza de faţă pârâta nefăcând dovada că s-au dispus astfel de măsuri.

În acelaşi context, recurenta a mai invocat şi prevederile art. 53 din Legea nr. 307/2006, potrivit cărora, personalul serviciilor de urgenţă nu răspunde de pagubele inerente procesului de intervenţie.

Legea nr. 306/2006 la care s-a făcut referire, vizează apărarea contra incendiilor, iar art. 53 din această lege, în temeiul căruia, personalul serviciilor de urgenţă nu răspunde de pagubele inerente procesului de intervenţie, nu este incident în cauză, întrucât intervenţia echipajului nu a vizat un astfel de eveniment.

În raport de cele expuse, se apreciază că, instanţa de fond a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, inclusiv în ce priveşte existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei, sub forma culpei.

Recurenta a mai susţinut că rezolvarea problemei de drept pe care a dezlegat-o sentinţa comercială nr. 678 din 5.10.2010 în considerentele sale, se impune cu putere de lucru judecat faţă de sentinţa nr. 562/2014, prin care s-a dat o soluţie contrară.

Prin sentinţa comercială nr. 678 din 5.10.2010 pronunţată de Judecătoria A s-a respins ca nefondată acţiunea în pretenţii formulată de reclamanta SC O VIG SA în contradictoriu cu pârâta ALC nr.7 A.

La pronunţarea sentinţei s-a avut în vedere că nu este îndeplinită condiţia privind vinovăţia pârâtei ALC nr. 7 A, ci răspunzător de producerea prejudiciului, se face I.S.U. A.D. G al judeţului T.

În raport de cele hotărâte prin sentinţa comercială nr. 678/2010 şi având în vedere că prin sentinţa recurată în cauză s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, inclusiv în ce priveşte vinovăţia, se constată că nu se poate reţine că s-a încălcat puterea de  lucru judecat a primei sentinţe, cum eronat a susţinut recurenta, care privea o altă parte.

Nici critica potrivit căreia, instanţa de fond a admis acţiunea, fără a răspunde la apărările fundamentate pe baza tuturor probelor administrate în cauză, a argumentelor şi raţionamentelor  juridice, a principiilor şi regulilor de drept substanţial şi procesual, nu este întemeiată.

Din considerentele sentinţei recurate, se observă că, instanţa de fond şi-a fundamentat soluţia pe probele administrate, a analizat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în raport de dispoziţiile art. 998-999 din vechiul Cod de procedură civilă aplicabile în cauză, precum şi a celor privind existenţa raportului de prepuşenie, menţionând motivele de fapt şi de drept convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile pârâtei.

Aşa fiind, se apreciază că motivarea soluţiei de admitere a acţiunii de către instanţa de fond îndeplineşte exigenţele art. 261 C. proc. civ. şi faţă de considerentele expuse, în baza art. 312 alin.1 C. proc. civ., recursul a fost respins, ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare