Contestaţie la măsura arestării preventive în cursul urmăririi penale

Prin încheierea nr. 61 din 18 iulie 2014 pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Judecătoria Alexandria a fost respinsă propunerea Parchetului de pe lângă Judecătoria Alexandria de arestare preventivă a inculpatului I.G. ca neîntemeiată şi în baza art. 227 alin. 1 C. proc. pen. s-a dispus punerea în libertate a inculpatului reținut, făcându-se şi aplicarea art.2 75  alin. 3 C. proc. pen.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că prin propunerea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 18.07.2014 sub nr. 3264/740/2014, Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria a solicitat să se dispună arestarea preventivă a inculpatului I.G., cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de tâlhărie calificată şi tâlhărie calificată, prev. de art. 233 - 234, alin. (1) lit. d) din CP. cu aplic. art. 113 - 116 din CP. şi art. 233 - 234, alin. (1), lit. d) din CP., cu aplic. art. 77 lit. a) din CP. şi art. 113 - 116 din CP., toate cu aplic. art. 38, alin. (1) din CP.

În fapt, s-a reţinut că în seara zilei de 13.03.2014, în jurul orei 23:30, împreună cu minorul P.A.F. în timp ce se aflau pe str. Bucureşti din mun. Alexandria, jud. Teleorman, a deposedat-o pe persoana vătămată B.A.C. prin întrebuinţarea de ameninţări cu acte de violenţă, de un telefon mobil iar, în seara zilei de 04.07.2014, în jurul orei 21:30, în timp ce se afla pe o alee din apropierea Instituţiei Prefectului Teleorman de pe str. Dunării din mun. Alexandria, jud. Teleorman, cu ajutorul minorului P.A.F. şi a unei alte persoane, neidentificate până în prezent, prin întrebuinţarea de ameninţări cu acte de violenţă, a deposedat persoanele vătămate C.M.F. şi R.V.D.S.A. de bijuterii din aur, cauzând un prejudiciu total de 9.900 lei.

A mai reţinut că din actele de urmărire penală efectuate în cauză nu rezultă că există probe sau indicii temeinice că la săvârșirea celor două fapte inculpatul a întrebuințat violențe sau amenințări, ori că a pus victima în stare de inconștiență sau neputința de a se apăra, în sensul art. 233 cod penal. Prin urmare nu rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit două infracțiuni de tâlhărie calificată, așa cum se reține în propunerea de arestare preventivă. Există într-adevăr indicii temeinice că inculpatul a săvârșit două infracțiuni într-o modalitate similară, însă nu rezultă în mod temeinic că infracțiunile respective se încadrează la tâlhărie calificată, activitatea de urmărire penală fiind în opinia instanței neconcludentă în acest sens.

S-a constat că prima faptă a fost săvârșită atunci când inculpatul avea vârsta de 15 ani şi conform art. 113 alin. 2 C.p., minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ. Conform raportului de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 605/D/2014 din 28.04.2014, filele 38 – 40 din dosarul de urmărire penală, numitul I.G. are discernământul faptelor sale. Acest raport însă stabilește faptul că inculpatul are discernământul faptelor sale la data de 28.04.2014. Nu precizează dacă inculpatul a avut discernământ atunci când a săvârșit fapta, respectiv 13.03.2014. Prin urmare, din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică nr. 605/D/2014 din 28.04.2014 nu rezultă că inculpatul a avut discernământ la data săvârșirii faptei. Pe cale de consecință, nu rezultă că acesta răspunde penal pentru fapta săvârșită. Cu privire la acest aspect instanța a avut în vedere și prevederile art. 202 alin 2 c.p.p., conform cărora nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menținută dacă există o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.

Conform art. 243 alin. 2 c.p.p., reținerea și arestarea preventivă pot fi dispuse și față de un inculpat minor, în mod excepţional, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalității și dezvoltării acestuia nu sunt disproporţionate față de scopul urmărit prin luarea măsurii.

În propunerea de arestare preventivă, procurorul nu a făcut referiri cu privire la caracterul excepţional al arestării preventive a minorului, motivând propunerea ca și cum s-ar fi solicitat arestarea unui major.

De asemenea, prin propunerea de arestare preventivă, nu s-a făcut nicio referire concretă în sensul dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalității și dezvoltării minorului sunt sau nu sunt disproporționate față de scopul urmărit prin luarea măsurii. Cu privire la scopul urmărit prin luarea măsurii, propunerea procurorului nu este suficient de clară. Cu privire la efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalității și dezvoltării minorului, nu se face însă nicio precizare concretă, nu se arată care ar fi aceste efecte. Cu atât mai mult nu este analizată proporționalitatea între cele două elemente.

Față de actele de urmărire penală și actele de la dosar, instanța nu poate stabili dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalității și dezvoltării minorului sunt sau nu sunt disproporționate față de scopul urmărit prin luarea măsurii. Conform principiului in dubio pro reo această situație de îndoială va profita inculpatului minor.

Coroborând prevederile art. 243 alin. 2 c.p.p., cu prevederile art. 37, lit. b din legea nr. 18/1990, rezultă că arestarea preventivă a unui minor este o măsură extremă și poate fi dispusă numai în mod excepţional. Față de actele de urmărire penală efectuate în cauză, s-a considerat că această situație nu este una excepțională în sensul art. art. 243 alin. 2 c.p.p. și nu se impune dispunerea unei astfel de măsuri extreme, precum este arestarea preventivă a minorului.

Conform art. 114 alin. 1 c.p., față de minorul care, la data săvârșirii infracțiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, se ia o măsură educativă neprivativă de libertate. În anumite situații, prevăzute în art. 114, alin. 2 c.p., față de minor se poate lua o măsură educativă privativă de libertate. În toate situațiile față de minor se ia o măsură educativă.

Paradoxal, ca și măsură preventivă, se poate dispune arestarea preventivă a minorului, care presupune de fapt o sancțiune mai grea ca și conținut decât orice măsură educativă. Cu alte cuvinte în ipoteza în care un minor este găsit vinovat și condamnat, se va lua față de acesta o măsură educativă. Există posibilitatea ca această măsură să fie luată după ce minorul a stat o bună perioadă de timp în arest, cu caracter preventiv. Cu toate că filozofia noului cod penal este în sensul neaplicării unei pedepse față de minor, se poate dispune arestarea preventivă a acestuia, care de fapt pentru minor nu poate reprezenta altceva decât o pedeapsă.

Faţă de aceste considerente, în baza art. art. 202 C. proc. pen. şi art. 227  alin. 1 C. proc. pen., a fost respinsă propunerea Parchetului de pe lângă Judecătoria  Alexandria de arestare preventivă a inculpatului, ca neîntemeiată şi în baza art. 227 alin. 1 C. proc. pen., s-a dispus punerea în libertate a inculpatului reținut, dacă nu este reținut ori arestat în altă cauză.

Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie, în termen legal, Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria, apreciind-o ca fiind netemeinică şi nelegală, solicitând admiterea contestaţiei şi desfiinţarea încheierii atacate şi rejudecând cauza, admiterea propunerii de arestare preventivă a inculpatului I.G.

În motivarea contestaţiei, parchetul a arătat că în mod greşit judecătorul de drepturi şi libertăţi a dispus respingerea propunerii de arestare preventivă a inculpatului I.G. deşi în cauză erau îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 223 alin. 1 C.pr.pen. deoarece din probatoriile administrate în cursul urmăririi penale a rezultat fără putinţă de tăgadă suspiciunea rezonabilă cu privire la comiterea de către inculpat a infracţiunilor pentru care de altfel s-a şi pus în mişcare acţiunea penală faţă de susnumit (infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, fapte de tâlhărie calificată care, implicit, fiind infracţiuni complexe, presupun o gravitate însemnată), respectiv a pericolului concret pentru ordinea publică.

În conformitate cu prevederile art. 223 alin. 1 Cod procedura penala, pentru a putea dispune arestarea preventiva a unei persoane se cer întrunite în mod cumulativ trei condiţii, si anume:sa rezulte din probe suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune, sa se constate incidenţa uneia din situaţiile prevăzute în cuprinsul literelor a,b şi c ale alineatului 1şi 2 al 223 Cod procedura penala şi arestarea inculpatului sa fie necesara în interesul urmăririi penale.

Apreciază că în cauza dedusă judecăţii au fost îndeplinite condiţiile cerute de legiuitor iar măsura arestării preventive se impunea pentru prezervarea ordinii de drept si justa soluţionare a cauzei.

Astfel, din probele administrate în cauză rezultă suspiciunea rezonabilă ca persoana faţă se care se efectuează acte de urmărire penală a săvârşit fapta.

Pentru a stabili daca în cauză se poate reţine „presupunerea rezonabila" că inculpatul a săvârşit fapta de care este acuzat judecătorul trebuie sa prelucreze datele existente şi care constituie rezultatul cercetărilor efectuate iar pe baza deducţiilor si raţionamentelor logice să stabilească dacă se poate admite în mod prealabil, drept posibil si real, ca persoana faţa de care se efectuează urmărirea penală a săvârşit fapta.

În cauza dedusă judecăţii presupunerea rezonabilă a comiterii faptelor de către inculpat rezultă din plângeri, declaraţiile persoanelor vătămate, coroborate cu depoziţiile tuturor martorilor audiaţi în cauză, proces verbal de constatare a infracţiunii flagrante, dovezi de predare - primire, raport de expertiză medico - legală psihiatrică, procese - verbale de identificare după fotografie.

Ca atare, existenţa faptelor reclamate este dovedită cu probe certe , astfel că în mod greşit judecătorul de drepturi şi libertăţi a apreciat că nu rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit două infracţiuni de tâlhărie calificată, aşa cum se reţine în propunerea de arestare preventivă.

Aşadar, judecătorul de drepturi şi libertăţi, în mod greşit procedând la analizarea fondului cauzei, apreciază în mod nejustificat, în această fază procesuală, că s-ar impune o eventuală schimbare a încadrării juridice a faptelor, fară a ţine seama de aspectul că din probele aflate la dosarul cauzei există presupunerea rezonabilă că acesta a comis fapte penale care au adus atingere patrimoniului persoanei şi integritării psihice a victimelor, care sunt minore ,cu consecinţa unei prejudicieri pecuniare însemnate a acestora. Instanţa nu era învestită cu soluţionarea pe fond a cauzei, pentru a fi în situaţia de a stabili cu exactitate încadrarea juridică corectă a faptelor pentru care este cercetat inculpatul, în contextul în care este de notorietate că la momentul efectuării unei propuneri de arestare preventive nu se impune finalizarea urmărirea penală, fiind suficientă existenţa din probatoriul administrat până la acea dată existenţa unei presupuneri rezonabile cu privire la comiterea unor fapte reprobabile şi care să impună, cu îndeplinirea condiţiilor legale, luarea unor măsuri preventive, pentru restabilirea ordinii de drept.

Se menţionează, de asemenea că judecătorul de drepturi şi libertăţi nu face de altfel trimitere la probatoriul administrat în cauză pentru a justifica susţinerea că„ faptele nu se încadrează la tâlhărie calificată,, , ci face o apreciere generalizată . De altfel, există şi aspecte nelămurite în ceea ce priveşte motivarea instanţei, în sensul că , deşi se reţine în motivarea hotărârii că nu există probe sau indicii temeinice că la săvârşirea celor două fapte inculpatul ar fi întrebuinţat violenţe sau ameninţări, totuşi precizează că inculpatul „ a săvârşit două infracţiuni într-o modalitate similară,, , fară a aduce concret argumente care să susţină judecata de valoare.

În mod greşit judecătorul de drepturi şi libertăţi a apreciat că nu s-a dovedit că inculpatul I.G. ar fi comis faptele cu discernământ, în contextul în care , este excesivă motivarea că nu s-a menţionat concret, în cuprinsul raportului de expertiză medico-legală psihiatrică, că la data comiterii ambelor fapte pentru care este cercetat ar fi păstrat dicernământul comiterii faptelor.

Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică atestă starea de discernământ a inculpatului pe toată perioada în care s-au comis faptele, mai mult acesta nu a fost contestat de inculpat, prin apărător. De altfel, la dosarul cauzei nu sunt depuse acte medicale din care să rezulte eventuale probleme psihice ale inculpatului I.G. care de altfel frecventează şi cursurile unei unităţi de învăşământ (cu precizarea că , conform susţinerii inculpatului acesta are şi corijente aferente anului şcolar 2013-2014).

De altfel, nici nu se impunea ca raportul de expertiză medico-legală psihiatrică să precizeze concret dacă inculpatul a avut dicernământul la data comiterii fiecărei fapte, aspect ce ,in extenso, ar presupune efectuarea unei astfel de expertize după comiterea fiecărei fapte de către o persoană cercetată, chiar dacă aceasta ar comite faptele chiar şi la un interval de o zi, astfel că a fost satisfăcută de organul de urmărire penală cerinţa stipulată în cuprisnul art. 113 alin.2 C.pen., privind dovedirea existenţei discernământului la data comiterii ambelor fapte.

În mod greşit judecătorul de drepturi şi libertăţi a reţinut că în speţa de faţă nu s-ar impune arestarea inculpatului minor I.G. şi datorită faptului că arestarea preventivă nu poate fi dispusă faţă de un minor decât în mod excepţional şi, având în vedere şi disp. art 243 alin. 2 C.pr.pen. - „ numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării acestuia nu sunt disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii.,, , or în cauză inculpatul a comis două fapte de tâlhărie calificată în contextual în care deja mai fusese cercetat şi în alte dosare penale instrumentate de această unitate de parchet, sens în care depunem copie de pe soluţiile date de procuror. De asemenea, menţionează că faţă de acest inculpat a fost pusă în mişcare acţiunea penală de către procuror şi în dosarul penal nr. 959 P/2014, în care lucrătorii de poliţie au finalizat cercetările şi au întocmit referatul cu propunerea de trimitere a sa în judecată pentru o fapte de furt calificat comise împreună şi cu numitul P.A.F., astfel că, deşi era cercetat într-un alt dosar penal susnumitul a continuat să comită fapte penale contra patrimoniului.

Ca atare, inculpatul I.G. a dat dovadă de perseverenţă infracţională şi chiar de „evoluţie,, în activitatea sa infracţională, în contextual în care anterior faţă de acelaşi inculpat fusese pusă în mişcare acţiunea penală pentru o faptă mai puţin gravă, dar având acelaşi obiect juridic general. De notat că şi în dosarul instrumentat anterior de aceeaşi unitate de parchet, inculpatul din cauza de faţă a comis fapte penale însoţit fiind de acelaşi minor cu care a participat şi la comiterea faptelor de tâlhărie calificată, de unde rezultă anturajul acestuia care denotă o sporire a încrederii în perpetuarea comiterii unor fapte în vederea obţierii unor avantaje băneşti pentru satisfacearea viciilor.

În aceeaşi idee, se impunea intervenţia promptă a organelor abilitate ale statului pentru constrângerea acestuia la adoptarea unui comportament civilizat , chiar cu privarea sa de libertate, în împrejurarea în care inculpatul nu şi-a revizuit comportamentul infracţional, ci a comis două fapte de tâlhărie calificată, la un interval relativ scurt între acestea, context în care se reţine că această unitate de parchet şi-a motivate propunerea de arestare preventivă şi sub aspectul la care face referire instanţa de fond.

Ca atare, nu exista o disproporţionalitate între efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării acestuia faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii.

De notat în acest sens şi aspectul că, deşi judecătorul de drepturi şi libertăţi aduce critici, neîntemeiat de altfel, în motivarea hotărârii în sensul că nu s-ar fi făcut referire în cuprinsul referatului cu propunere de arestare preventivă despre efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării minorului, totuşi nici judecătorul de drepturi şi libertăţi nu aduce argumente în sprijinul susţinerii sale cum că nu poate stabili dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării minorului sunt sau nu disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii, limitându-se doar a face referire la aplicabilitatea în acest context, de altfel nejustificată, a principiului in dubio pro reo, favorabil inculpatului minor. În acest context, aprecierea judecătorului de drepturi şi libertăţi excede atribuţiunilor acestuia, or este de notorietate că aplicarea principiului susmenţionat îşi găseşte aplicabilitatea la soluţionarea pe fondul cauzei.

De menţionat în acest sens şi aspectul că judecătorul de drepturi şi libertăţi nu numai că face aprecieri asupra oportunităţii luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul minor dar analizează şi soluţiile care ar putea fi luate pe fondul cauzei cu privire la un inculpate minor, eludând astfel etape procesuale ale cercetării inculpatului din prezenţa cauză cu privire la fapte pentru care nu este nici măcar finalizată urmărirea penală.

Ca atare, în cauza dedusă analizei, erau suficiente indicii , motive plauzibile, bazate chiar pe elemente de fapt concrete, că inculpatul ar fi comis infracţiunile pentru care s-a solicitat luarea măsurii preventive, astfel încât , ţinându-se seama de gravitatea faptelor comise (infracţiuni complexe, în număr de două şi comise la interval relativ scurt între ele), comiterea acestora împreună cu alte persoane, pe timpul nopţii, asupra unui număr relativ mare de victime (în număr de trei), care sunt minore , cu consecinţa cauzării unui prejudiciu total de 9.900 de lei - nerecuperat doar parţial (cu referire doar la telefonul mobil).

Ca modalitate de comitere a faptelor este relevant şi faptul că inculpatul I.G. şi minorul P.A.F. sunt cunoscuţi ca fiind persoane violente, folosindu-se de superioritatea fizică asupra victimelor, alese la întâmplare şi prin intimidarea acestora, pe timp de noapte, astfel încât se impunea luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpatul minor I.G.

S-a precizat totodată şi aspectul că incupatul s-a sustras cercetărilor, după comiterea faptelor, fiind depistat pe raza municipiului Alexandria, jud. Teleorman abia la data de 04.07.2014, când s-a dispus şi reţinerea acestuia şi ulterior prezentarea la instanţa de judecată , cu propunerea efectuată de această unitate de parchet în vederea arestării sale preventive. Coautorul P.A.F. se sustrage cercetărilor, iar identitatea celui de al treilea coautor a fost dezvăluită de inculpatul I.G. cu ocazia audierii sale de către instanţa de judecată la data de 18.07.2014. Mai mult, în privinţa bijuteriilor luate de la părţile vătămate C.M.F. şi R.V.D.S.A., inculpatul şi însoţitorii săi au apelat la un taximetrist, cu care s-au deplasat pe raza municipiului Bucureşti, pentru a amaneta aceste obiecte, întrucât inculpatul şi celelalte persoane erau minori.

Se va reţine şi existenţa pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului I.G, întrucât s-a arătat că pericolul concret pentru ordinea publică trebuie înţeles ca o reacţie colectivă faţă de anumite stări de lucruri, reacţie care ar produce perturbaţii la nivelul disciplinei publice, al respectului faţă de lege, stimulând temerea colectivă că împotriva unor fapte periculoase organele de stat nu acţionează cu fermitate, că legea nu este aplicată cu hotărâre.

Cercetarea inculpatului în stare de libertate ar încuraja şi alte persoane să comită infracţiuni de o asemenea gravitate. Ca atare, faţă de persistenţa unei conduite ilicite, în contextul în care, deşi nu s-a soluţionat cauza pentru care s-a propus de către lucrătorii de poliţie trimiterea sa în judecată, rezultă fară îndoială pericolul social al inculpatului pentru ordinea publică, lăsarea sa în libertate atrăgând oprobriul public.

Cu privire la condiţia existenţei pericolului real concret pentru ordinea publică, acesta rezultă din modul, împrejurările, circumstanţele şi consecinţele săvârşirii faptelor; mai mult se reţine şi pedeapsa aspră cu care se sancţionează faptele din cauza de faţă, aspect ce denotă însăşi gravitatea acestora.

Examinând cererea, prin prisma motivelor din contestaţie şi în baza art. 4251 Cod procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Tribunalul Teleorman constată următoarele:

Potrivit art. 202 alin.1 Cod procedură penală, măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată, ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.

Din analiza coroborată a mijloacelor de probă, se constată că rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit cele două infracţiuni reţinute în sarcina sa, acesta fiind cadrul procesual reglementat în această fază de dispoziţiile art. 223 Cod procedură penală, propunerea Parchetului de pe lângă Judecătoria Alexandria întrunind cerinţele prev. de disp. art. 223 alin. 2 Cod procedură penală.

Se poate constata astfel, greşita soluţie a instanţei de fond  atunci când a constatat că în cauză nu sunt administrate probe de organele de urmărire penală din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit faptele ce i se impută, atâta timp cât însuşi inculpatul, în declaraţiile sale, inclusiv în cea dată în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi de la Judecătoria Alexandria a recunoscut, în principiu, săvârşirea celor două fapte.

În ceea ce priveşte fondul acuzaţiilor (săvârşirea celor două infracţiuni, încadrarea juridică a lor etc.), este de remarcat că judecătorul de drepturi şi libertăţi, în această fază a procesului, este îndrituit a verifica propunerea parchetului doar din perspectiva disp. art. 223 Cod procedură penală, respectiv dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi se află în una din situaţiile prevăzute în alin. 1 literele a – d sau alin. 2 ale textului suscitat.

În raport de dispoziţiile acestui articol, concluzia care se impune şi care este acceptată de altfel şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este aceea că în cadrul examinării propunerii de arestare preventivă nu trebuie stabilită vinovăţia inculpatului, acesta fiind scopul procesului penal, în urma căreia trebuie să rezulte realitatea şi natura infracţiunilor de care o persoană este acuzată (a se vedea în acest sens şi hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 11.01.2001, în cauza N.C. contra Italiei), ci trebuie să se stabilească dacă există sau nu date, informaţii, de natură sa convingă un observator obiectiv şi imparţial că persoana pentru care s-a solicitat arestarea preventivă a comis o faptă prevăzută de legea penală (hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 30.08.1990, în cauza Fox, Campbell si Hartley contra Marii Britanii). În acest sens, art. 5 paragraf 1 lit. c din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a stipulat că una dintre condiţiile prevăzute pentru măsurile preventive de libertate este să existe „ motive verosimile,, de a bănui că persoana a săvârşit o infracţiune, ceea ce este cazul în speţă.

Pe de altă parte, luând în considerare gravitatea faptelor, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acestora (prin ameninţări cu violenţa, asupra unor persoane minore, seara, în locuri mai retrase, împreună cu alte persoane minore), a anturajului şi a mediului din care inculpatul provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia care are o situaţie şcolară deficitară, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.

În acest sens, se apreciază ca fiind relevantă împrejurarea că inculpatul a dat dovadă de perseverenţă în activitatea infracţională comiţând, la intervale relativ scurte de timp, două infracţiuni de tâlhărie calificată împreună cu aceeaşi persoană, respectiv minorul P.A.F., ambii cunoscuţi cu antecedente penale.

Se reţine, sub acest aspect că, la data la care se presupune că au fost săvârşite faptele, împotriva celor doi fusese pusă în mişcare acţiunea penală pentru infracţiuni de furt calificat.

În ceea ce priveşte alegerea uneia dintre măsurile preventive, prev. de art. 202 alin. 4 Cod procedură penală, se constată că, în speţă, faţă de împrejurările reţinute anterior, este necesară luarea măsurii arestului preventiv a inculpatului I.G., pentru realizarea scopului măsurii preventive, prev. de art. 202 alin. 1 Cod procedură penală.

Astfel, se apreciază că, deşi inculpatul este minor, nu se justifică luarea unei alte măsuri preventive faţă de acesta, decât arestarea preventivă, având în vedere perseverenţa sa infracţională, scopul urmărit, persoana acestuia, anturajul pe care îl frecventează şi genul de infracţiuni comise, deşi împotriva sa au fost dispuse, în repetate rânduri, de către parchet, o serie de măsuri administrative  pentru săvârşirea unor furturi din locuinţe sau din incinta unor societăţi comerciale şi prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Alexandria a fost pusă în mişcare acţiunea penală împotriva acestuia, alături de alte persoane, pentru săvârşirea a mai multor infracţiuni de furt calificat.

Scopul măsurii restrictive de libertate nu este disproporţionat faţă de interesul public urmărit şi nici nu poate afecta în mod negativ dezvoltarea inculpatului minor, având în vedere preocupările şi profilul psihologic al acestuia aşa cum rezultă din aspectele prezentate anterior, constatându-se astfel şi întrunirea cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 243 Cod procedură penală.

De asemenea, se apreciază că în mod greşit judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa de fond a apreciat că în cauză nu s-a făcut dovada că inculpatul I.G. ar fi comis faptele cu discernământ, în contextul în care, în cuprinsul raportului de expertiză medico-legală psihiatrică, se menţionează inculpatul are discernământul faptelor sale.

De altfel, cu privire la infracţiunea presupus a fi fost săvârşită la data de 04.07.2014, dată la care inculpatul a împlinit vârsta de 16 ani, nici nu se impunea expertizarea acestuia medico legală, sub aspectul discernământului faptelor sale, legea instituind o prezumţie relativă a existenţei discernământului.

Faţă de aceste considerente, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Tribunalul Teleorman  va admite contestaţia formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria şi în baza art. 4251 alin. 7 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, va desfiinţa încheierea nr. 61 din data de 18.07.2014 a Judecătoriei Alexandria, pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi rejudecând, va dispune:

În baza art. 226 Cod procedură penală cu referire la art. 223 alin. 2 Cod procedură penală şi art. 243 Cod procedură penală, admiterea propunerii formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Alexandria privind pe inculpatul minor I.G. şi arestarea preventivă a acestuia pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data încarcerării.

În baza art. 275 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

Domenii speta

Spete similare