Trafic de droguri

Sentinţă penală 301 din 07.02.2012


Sentinţa penală nr. 301 din 7 februarie 2012 – Tribunalul Arad

În baza 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, raportat la art. 10 lit. c Cod procedură penală a fost achitat inculpatul G.S., pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin.2 din Legea nr. 143/2000 modificată şi republicată.

Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a constatat că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial Arad nr. 90 D/P/2011 înregistrat la această instanţă la data de 24 aprilie 2012 au fost trimişi în judecată inculpaţii M. A. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 2 alin.2 din Legea nr.143/2000 modificată şi republicată, art. 2 alin.2 din Legea nr. 143/2000 modificată şi republicată, art. 3 alin.2 din Legea nr. 143/2000 modificată şi republicată, art. 3 alin.1 din Legea nr. 143/2000 modificată şi republicată, art. 2 alin.2 din Legea nr. 143/2000 modificată şi republicată cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal, art. 2 alin.1 din Legea nr. 143/2000 modificată şi republicată, art. 4 alin.2 din Legea nr. 143/2000 modificată şi republicată şi inculpatul G.S. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art.2 alin.2 din Legea nr. 143/2000 modificată şi republicată.

Prin sentinţa penală nr. 170 din 14 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 2540/108/2012 s-a soluţionat acţiunea penală privind pe inculpatul M.A. şi s-a disjuns acţiunea penală privind pe inculpatul G.S., pentru infracţiunea prevăzută de art.2 alin.2 din Legea nr. 143/2000 modificată şi republicată.

În faza de urmărire penală inculpatul G.S. nu a recunoscut comiterea faptei.

În faţa instanţei, în prezenţa apărătorului ales, inculpatul G.S. a arătat că nu doreşte să uzeze de dispoziţiile art. 320/1 Cod procedură penală, nu a dorit să dea declaraţie, prevalându-se de dreptul la tăcere conferit prin dispoziţiile art. 70 alin.2 Cod procedură penală.

La data de 6 septembrie 2010 B.C.C.O. – Brigada Cluj Napoca, s-au sesizat din oficiu cu privire la faptul că pe raza judeţelor Cluj şi Arad acţionează o grupare de traficanţi şi consumatori iliciţi de droguri de mare risc, respectiv cocaină şi amfetamină din care face parte o persoană neidentificată, cu domiciliul în municipiul Arad. Astfel, în baza ordonanţei din 6 septembrie 2010 dată în dosarul nr. 246 D/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DIICOT – Serviciul Teritorial Cluj, s-a autorizat folosirea investigatorului sub acoperire cu nume de cod „U. C.” şi a colaboratorului cu nume de cod „ K.M.”, pe o perioadă de 60 zile, ordonanţă prelungită la 5 noiembrie 2010, pentru încă 30 zile. Prin ordonanţa din 6 decembrie 2010 dată în acelaşi dosar s-a dispus prelungirea autorizării folosirii investigatorului  sub acoperire cu nume de cod ” U. C.” pentru o perioadă de 30 zile şi autorizarea folosirii a colaboratorului sub acoperire cu nume de cod „Popescu Ion”, pentru aceeaşi perioadă. Autorizarea viza procurarea de către investigatorul acoperit cu nume de cod „U.C.” şi colaboratorul acestuia cu nume de cod „P.I.” a cantităţilor de 1 kg. cocaină şi 1 kg. de amfetamină de la persoana suspectată şi de la alte persoane din anturajul său.

În aceste condiţii, în data de 14 decembrie 2010, investigatorul sub acoperire cu nume de cod „U.C.”  împreună cu colaboratorul sub acoperire cu nume de cod „P.I.” s-au deplasat pe raza localităţii Lipova jud. Arad, în vederea efectuării unei cumpărări autorizate de droguri. În acest sens, colaboratorul a luat legătura telefonic cu numitul M.A., care i-a spus să se întâlnească cu numitul „S.”, pentru a-i preda drogurile. În localitatea Lipova, investigatorul a predat colaboratorului suma de 200 lei în vederea cumpărării autorizate de droguri şi a supravegheat întâlnirea dintre acesta şi numitul „S.”, întâlnire după care, colaboratorul a predat investigatorului 20 buc. comprimate de culoare albă pe care le-a primit de la numitul „S.”, pentru suma de 200 lei.

Prin procesul verbal de consemnare a efectuării unei cumpărări autorizate de droguri încheiat la 14 decembrie 2010 (fila 27, vol. I, dosar u.p.), investigatorul sub acoperire „U.C.” a consemnat primirea de la colaboratorul „P.I.” a 20 buc. comprimate de culoare albă, pe acre acesta le-a obţinut de la o persoană neidentificată cu numele de „S.”, cu suma de 200 lei. Aceste comprimate au fost predate de către investigatorul sub acoperire „U.C.” , la data de 14 decembrie 2010, organelor de poliţie din cadrul B.C.C.O. Brigada Cluj Napoca, aspect consemnat în procesul verbal încheiat la data de 14 decembrie 2010 (fila 26 volum I, dosar u.p.).

Prin raportul de constatare nr. 942774 din 22 decembrie 2010 întocmit de Laboratorul de Analiză şi Profil al Drogurilor s-a constatat că proba înaintată în cauza privind pe numitul „S.” este constituită din 20 comprimate care conţin ca substanţă activă amfetamină, substanţă  care face parte din tabelul anexă nr. I din Legea nr. 143/2000 modificată şi completată.

Rezultatele investigaţiilor efectuate de organele de urmărire penală au fost consemnate în procesul verbal încheiat la data de 15 decembrie 2010(fila 38 volum I, dosar u.p.) , din care rezultă că numitul A.M. comercializează drogurile prin intermediul unei persoane cu numele de „S.” din localitatea Lipova, ce utilizează postul telefonic cu nr. +40741969721.

La data de 18 ianuarie 2012 procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DIICOT –Biroul Teritorial Arad s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea de către făptuitorul G.S. a infracţiunilor prevăzute de art. 2 alin.2 din Legea nr. 143/2000 modificată şi republicată şi art. 4 alin.1,2 din Legea nr. 143/2000 modificată şi republicată.

Prin rezoluţia din 21 martie 2012  dată în dosarul nr.90 D/P/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DIICOT – Biroul Teritorial Arad, procurorul a dispus începerea urmăririi penale faţă de G. S. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2 alin.2 din Legea nr. 143/2000 modificată şi republicată, constând în aceea că, în data de 14 decembrie 2010, în oraşul Lipova, jud. Arad, a intermediat vânzarea fără drept, de droguri de mare risc între învinuitul M.A. şi colaboratorul sub acoperire Popescu Ion, pentru suma de 200 lei.

Conform art. 1 din Codul de procedură penală, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legii. Pentru aceasta, procesul penal se desfăşoară atât în faza de urmărire penală cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege.

În desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului.

Legea obligă organele de urmărire penală şi instanţele de judecată să aibă rol activ şi pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul la apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi din procesul penal.

În Codul de procedură penală, prezumţia de nevinovăţie este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art.5/2  statuându-se că „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.”

Prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează şi ele libertatea persoanei –dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane - s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal şi a concepţiei organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe: - vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei; - sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului; - la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată, la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumţia de nevinovăţie  este răsturnată  cu efecte „erga omnes”; - hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.

Toate aceste cerinţe sunt argumente pentru transformarea concepţiei asupra prezumţiei de nevinovăţie, dintr-o simplă regulă, garanţie a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăţiei  printr-o hotărâre penală definitivă.

Probele trebuie să fie concludente şi utile, ceea ce presupune necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului.

Inculpatul G.S. a fost consecvent în declaraţiile date, declarând la data de 3 aprilie 2012, în faţa procurorului, în prezenţa apărătorului ales, că nu îşi aminteşte ca la data de 14 decembrie 2010, să fi intermediat o tranzacţie de droguri de mare risc între M.A. şi P.I., pentru care să fi încasat suma de 200 lei. A arătat că a consumat ocazional droguri uşoare, numitul M.A. oferindu-i ţigări cu cannabis pentru „ a trage câteva fumuri”.

Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, inculpatul G.S. a arătat că nu recunoaşte comiterea faptei de care este acuzat şi nu a efectuat nici o tranzacţie cu droguri în 14 decembrie 2010.

Potrivit art.69 Cod procedură penală declaraţiile inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul  probelor existente în cauză. Inculpatul G.S.  nu a recunoscut niciodată că a fost implicat în traficul de droguri, susţinere care se coroborează cu declaraţiile date de coinculpatul M.A., la 2 aprilie 2012,  în faţa procurorului,  în prezenţa apărătorului ales  şi a interpretului de limbă turcă (filele 135 şi 144 volum I dosar u.p.).

Ulterior, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, la data de 23 aprilie 2012, coinculpatul M.A., a declarat că recunoaşte toate faptele reţinute în sarcina sa, inclusiv fapta din 14.12.2010, de care nu şi-a amintit cu ocazia audierilor anterioare, susţinând că doreşte în faţa instanţei să se prevaleze de dispoziţiile art. 320/1 Cod procedură penală. Această declaraţie este apreciată de către instanţă ca fiind nu numai „pro causa” dar şi neverosimilă şi urmează a fi înlăturată.

Investigatorul cu nume de cod „U.C.” prin raportul întocmit la 6.04.2012  a prezentat activitatea desfăşurată la 14.12.2010, în vederea efectuării unei cumpărări autorizate de droguri. A menţionat că i-au fost prezentate planşe foto şi i-a recunoscut pe M.A. şi G.S.., ca fiind persoanele cu care colaboratorul cu nume de cod „P.I.” a negociat şi încheiat tranzacţia cu droguri din data de 14.12.2010 în localitatea Lipova jud.Arad.

Prin procesul verbal încheiat la 22.03.2012 s-a procedat la redarea declaraţiei colaboratorului cu  nume de cod „P.I.”, acesta arătând că, în data de 14 decembrie 2010,  s-a deplasat împreună cu investigatorul cu nume de cod „U.C.”, în localitatea Lipova jud. Arad  şi după ce a vorbit la telefon cu numitul M., acesta l-a trimis să se întâlnească cu  „S.” pentru a-i preda marfa. I-a dat acestuia suma de 200 lei şi a primit 20 buc. comprimate de culoare albă, pe care le-a predat imediat investigatorului sub acoperire. Substanţele respective îi aparţineau lui M., fiind aduse  de către acesta din Olanda şi depozitate la numitul „S.” cu care a efectuat în mod direct tranzacţia. A precizat că i-au fost prezentate planşe foto cu numiţii M. şi S. şi i-a recunoscut în persoana numiţilor M.A. şi G.S..

În cursul judecăţii, instanţa a admis  cererea de audiere a investigatorului sub acoperire cu nume de cod „U.C.” şi a colaboratorului  cu nume de cod „P.I., conform exigenţelor unui proces echitabil, în accepţiunea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

S-a procedat la audierea, în condiţiile prevăzute de art. 86/ 2 Cod procedură penală, a investigatorului sub acoperire cu nume de cod „U. C.”, ocazie cu care acesta a menţinut cele precizate în raportul întocmit. A menţionat că l-a recunoscut pe inculpatul G.S. după planşa foto, fără a fi întocmit un proces verbal în acest sens. Totodată, a precizat că s-a efectuat un control corporal asupra colaboratorului sub acoperire dar nu s-a încheiat un proces verbal. Deci, din declaraţia investigatorului sub acoperire, a rezultat că acesta nu a intrat  în contact  cu inculpatul G.S., că informaţiile din raportul întocmit în cauză le-a aflat de la colaboratorul sub acoperire.

Referitor la ascultarea colaboratorului cu nume de cod „ P.I.”, s-a depus la dosarul cauzei, de către procuror, un înscris din care rezultă că acesta nu poate fi prezentat instanţei pentru audiere întrucât este plecat din ţară şi nu se cunoaşte data întoarcerii.

Tribunalul constată că la dosarul cauzei nu se află procesul verbal de percheziţie corporală a colaboratorului cu nume de cod „ P.I.” , anterior şi ulterior tranzacţiei  cu inculpatul G.S.,  percheziţie care era obligatorie. De asemenea, nu se regăseşte procesul verbal de predare de către investigatorul sub acoperire către colaborator a sumei de 200 lei, folosită pentru cumpărarea drogurilor, bancnotele trebuind să fie marcate şi inseriate.

Pe de altă parte, contrar susţinerilor investigatorului şi colaboratorului sub acoperire,  la dosarul cauzei  nu s-a depus  procesul verbal de recunoaştere după planşa foto a inculpatului G.S. sau procesul verbal de identificare a acestuia.

Deşi se reţine că fapta dedusă judecăţii a fost comisă la 14 decembrie 2010, raportul investigatorului sub acoperire a fost întocmit la 6 aprilie 2012 iar procesul verbal de audiere a colaboratorului sub acoperire s-a încheiat la 22 martie 2012.

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 6 paragrafele 1 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, care garantează dreptul la un proces echitabil, nici o condamnare nu poate fi întemeiată în mod decisiv sau exclusiv pe declaraţia unui martor, fără ca persoana acuzată  să fi avut posibilitatea de a contesta declaraţia şi de a pune întrebări martorului. Prin urmare, condamnarea nu poate fi întemeiată în mod decisiv sau exclusiv pe declaraţia investigatorului sub acoperire şi a colaboratorului cu identitate protejată, fără ca aceştia să fi fost ascultaţi de către instanţă şi fără ca inculpatul să fi avut posibilitatea de a contesta declaraţiile date de aceştia în cursul urmăririi penale şi de a le pune întrebări.

În acest context, instanţa apreciază că doar datele rezultate din depoziţiile investigatorului sub acoperire cu nume de cod „U.C.”, în lipsa coroborării cu alte probe ale cauzei, nu pot fundamenta convingere clară, neechivocă, fără nici un dubiu de vinovăţie a inculpatului G.S..

Având în vedere că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure, certe şi întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, se impune  a se da  eficienţă regulii potrivit căreia „orice îndoială este în favoarea inculpatului” (in dubio pro reo).

Regula „ in dubio pro reo ” constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art.3 din Codul de procedură penală, se regăseşte în materia probaţiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite. Înainte de a fi o problemă de drept, regula „ in dubio pro reo ” este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca instanţa să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta dedusă judecăţii).

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DIICOT – Biroul Teritorial Arad şi prin decizia penală nr. 20/A din 31 ianuarie 2013 Curtea de Apel Timişoara a respins calea de atac exercitată.

Curtea a constatat că hotărârea atacată este temeinică şi legală, apelul fiind nefondat pentru următoarele considerente:

În faţa instanţei de apel, inculpatul G.S. nu a dorit să dea declaraţie şi a fost audiat martorul M.A..

Conform dispoziţiilor art. 345 alin. 2 Cod procedură penală, instanţa poate pronunţa condamnarea inculpatului dacă se constată că fapte există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. Dacă din ansamblul materialului probator nu se poate reţine vinovăţia inculpatului pentru săvârşirea faptei ce a făcut obiectul trimiterii în judecată şi, în ciuda eforturilor din faza de cercetare judecătorească, dubiile nu au putut fi înlăturate, persistând o stare de incertitudine, aceasta exclude posibilitatea pronunţării unei hotărâri de condamnare, în cauză operând principiul in dubio pro reo, ideea de certitudine, care trebuie să fundamenteze o soluţie de condamnare neputându-se contura. În raport cu aceste prevederi legale, sentinţa penală nr. 301/07.08.2012 pronunţată de Tribunalul Arad este legală şi temeinică, prima instanţă efectuând o analiză completă şi amplă a probatoriului, analiză pe care instanţa de apel şi-o însuşeşte ca pertinentă.

Într-adevăr, singurele probe care au condus la reţinerea vinovăţiei inculpatului, prin actul de sesizare a instanţei, sunt declaraţiile colaboratorului sub acoperire P.I. şi ale investigatorului sub acoperire U.C., precum şi ale coinculpatului M.A., care a recunoscut faptele conform art. 3201 Cod procedură penală, împotriva sa pronunţându-se o soluţie de condamnare. Pentru infracţiunile prevăzute de art. 2 alin. 2, art. 3 alin. 2 şi art. 3 alin. 1 din Legea nr. 143/2000. Sub aspect probator, este adevărat că potrivit art. 22 din Legea nr. 143/2000: „1) Poliţiştii din formaţiunile de specialitate, care acţionează ca investigatori acoperiţi, precum şi colaboratorii acestora pot procura droguri, substanţe chimice, esenţiale şi precursori, cu autorizarea prealabilă a procurorului, în vederea descoperirii activităţilor infracţionale şi a identificării persoanelor implicate în astfel de activităţi. 2) Actele încheiate de poliţiştii şi colaboratorii acestora, prevăzuţi la alin. (1), pot constitui mijloace de probă.”; însă acestea nu pot constitui singurele probe în stabilirea vinovăţiei unui inculpat. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că (cauza Kostowski c. Olanda): „Convenţia nu împiedică folosirea ca surse, în cadrul fazei investigative a  procedurilor penale, a informatorilor anonimi, însă utilizarea ulterioară a declaraţiilor anonime ca probe suficiente pentru a justifica o condamnare constituie o problemă diferită. Dacă declaraţiile anonime au contribuit într-o manieră determinantă la pronunţarea unei condamnări, dreptul la apărare este limitat de o manieră incompatibilă cu garanţiile art. 6 din Convenţie.” Declaraţiile date succesiv de către colaboratorul şi investigatorul sub acoperire au fost în mod temeinic şi legal evaluate de prima instanţă, constatându-se că procesele verbale au fost întocmite la aproape doi ani distanţă faţă de data comiterii faptei imputate inculpatului G.S., că recunoaşterea acestuia după fotografie nu a fost consemnată într-un proces verbal în care să se prezinte modul în care s-a desfăşurat această procedură. În motivele de apel, s-a invocat în probaţiune raportul întocmit de investigatorul sub acoperire cu nume de cod „U.C.” (fila 23 dosar UP), în care acesta arată: „Menţionez faptul că mi-au fost prezentate planşe foto cu numiţii M. şi S., pe care i-am recunoscut în persoana numiţilor M.A. şi G. S., cu care colaboratorul cu nume de cod „P.I.” a negociat şi încheiat tranzacţia cu droguri din data de 14.12.2010 în oraşul Lipova, judeţul Arad.” În acelaşi raport, se consemnează: „Menţionez faptul că din discuţiile purtate de către colaborator cu A.M. (M.) acesta i-a spus că el este proprietarul mărfii (al drogurilor) dar că o depozitează la numitul G.S..” Pe de altă parte, în faţa primei instanţe, acelaşi investigator a relatat că (filele 58 – 59 doar tribunal): „Legătura între P.I. şi inculpatul G. s-a făcut prin intermediul lui M.A.. Întâlnirea dintre cei doi a avut loc într-un imobil din centrul oraşului Lipova. Nu pot să dau detalii referitoare la locul de unde supravegheam tranzacţia întrucât sunt specifice activităţii de urmărire”. Raportat la declaraţia investigatorului sub acoperire, în mod corect prima instanţă a constatat că acesta nu a avut contact direct cu persoana care a predat drogurile colaboratorului, nici instanţa de apel neavând convingerea că avea suficiente date ca după o perioadă lungă de timp să-l poată recunoaşte de pe planşa fotografică.

În ceea ce priveşte procesele verbale de redare a interceptărilor şi înregistrărilor convorbirilor telefonice dintre inculpatul G.S. şi M.A. din perioada 06 – 11.02.2012 (vol II, filele 109, 110, 153 dosar UP), la care se face trimitere în motivele de apel, instanţa constată că acestea nu sunt relevante în raport cu acuzaţia ce se aduce inculpatului în speţă, convorbirile fiind la mult timp după data faptei (14.12.2000) şi din acestea nerezultând vreo colaborare sub aspectul traficului de droguri. De altfel, nici una dintre persoanele sus menţionate nu a negat în vreun moment faptul că se cunoşteau, mai mult inculpatul G.S. arătând că a consumat ocazional droguri puse la dispoziţie de către M.A.(fila 165 verso vol I dosar UP), ceea ce însă nu poate duce automat la concluzia că îl şi ajuta să distribuie droguri.

În declaraţia dată în faţa instanţei de apel, martorul M.A. a susţinut că a lăsat drogurile în speţă în locuinţa inculpatului G.S., „lângă televizor, nu erau chiar la vedere”; că fiind plecat în Olanda, l-a sunat pe inculpat şi i-a supus să ia pachetul de acolo şi să le predea unui prieten care îl contactase telefonic, însă că nu i-ar fi menţionat inculpatului că ar fi vorba de droguri. Martorul a mai arătat în ceea ce priveşte acest aspect, al cunoaşterii conţinutului pachetului de către inculpatul G.S., că: „nu pot fi sigur în totalitate că a avut cunoştinţă despre acest lucru, întrucât se aflau într-o hârtie, iar hârtia în plastic.”

În raport de probele administrate în cauză nu se poate stabili cu certitudine că inculpatul se face vinovat de comiterea infracţiunii prevăzute de art. 2 alin. 2 din Legea nr. 143/2000, nerezultând că acesta ar fi fost într-adevăr persoana care a predat drogurile către colaboratorul sub acoperire şi nici că ar fi avut cunoştinţă despre conţinutul pachetului care le conţinea.

Prin decizia penală nr.2845 din 24 septembrie 2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  a respins ca nefondat recursul declarat de  Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DIICOT – Serviciul Teritorial Timişoara.