Constatare nulitate act juridic

Instanţa a respins acţiunea formulată de către reclamantă.

În speţă, instanţa reţine faptul că, în baza certificatului de moştenitor nr. …./… , întocmit de către N . S Rîn dosarul nr. 587/1981, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate în cotă de 1/1 părţi asupra imobilului situat administrativ în …. , jud. Caraş-Severin, nr. . evidenţiat în CF nr. … nr. top ….. , compus dintr-o casa cu nr. … şi teren în suprafaţă de 250 mp, restul terenului până la suprafaţa tabulară de 1223 mp aparţinând statului , prin fosta Cooperativă Agricolă de Producţie.

În baza Deciziei nr. 511/1989, emisă de către Consiliul Popular al Judeţului Caraş-Severin, asupra cotei de proprietate a reclamantei, care a părăsit ţara în mod definitiv fără a avea aprobare, s-a intabulat dreptul de proprietate cu titlul de preluare în condiţiile Decretului nr. 223/1974 în favoarea Statului Român.

După anul 1989 , în imobilul în litigiu au locuit în calitate de chiriaşi pârâţii P I şi P I iar prin contractul de vânzare-cumpărare nr. ../…, imobilul în litigiu le-a fost vândut în baza Legii nr. 115/1995 ,  dreptul de proprietate fiind înscris în Cartea Funciară la data de 24.08.2009.

Instanţa reţine că imobilele preluate de Statul Român în temeiul Decretului nr. 223/1974 de la persoanele care au plecat din tara sunt considerate ca fiind preluate in mod abuziv, indiferent daca plecarea s-a făcut la cerere ori dacă au fost acordate despăgubiri sau nu  .

Reclamantei îi sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale (Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989) , întrucât nu se încadrează în categoria persoanelor exceptate de la procedura acestui act normativ şi nu a făcut dovada că din motive independente de voinţa ei nu a putut să utilizeze această procedură.

Instanţa reţine că reclamanta a uzat de două căi în vederea restituirii în natură a imobilului, iar , în subsidiar, pentru obţinerea de despăgubiri, respectiv de cea administrativă şi cea judecătorească.

Astfel, prin notificarea înregistrată la data de 20.07.2009, sub nr. 43/2009, reclamanta  solicitat restituirea imobilului în litigiu, precizând că preţul estimativ al acestuia este de 100.000 euro( fila 113 dos.).

Prin Dispoziţia nr. 175/17.08.2009 emisă de către Primăria Comunei Măureni( fila 110), a fost respinsă notificarea ca tardivă.

Împotriva acestei dispoziţii, reclamanta  formulat contestaţie , înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin sub nr. 2143/115/2009.

Prin sentinţa civilă nr. 759/03.05.2010 , pronunţată de către Tribunalul Caraş-Severin , în dosarul nr. 2143/115/2009, rămasă irevocabilă, a fost respinsă cererea de repunere în termenul de depunere a notificării prevăzut de Legea nr. 10/2001. A fost admisă excepţia de tardivitate invocată de către intimată fiind respinsă acţiunea reclamantei ca tardivă.

Aşa, cum a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în considerentele deciziei nr. 33/09.06.2008 , publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 108 din 23/02/2009, prin dispoziţiile sale , Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Cât priveşte dreptul persoanelor de a introduce acţiuni în revendicare întemeiate pe disp. art. 480 C.civ., Înalta Curte a reţinut că …de principiu , persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării…

Referitor la raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a dreptului omului , Înalta Curte a stabilit prin decizia susmenţionată că, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

În speţă, reclamanta a cunoscut faptul că imobilul a fost atribuit spre folosinţă pârâţilor, că aceştia au folosit casa şi după 1989 în temeiul raporturilor juridice de locaţiune, iar în anul 1997 au cumpărat-o .

In Hotararea CEDO din Cauza Păduraru împotriva României, publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 514 din 14/06/2006, se face o trecere in revista a practicii judiciare din Romania in privinta abordarii conceptului de buna-credinţă.

O parte a instanţelor naţionale a considerat că trebuie să i se ceară cumpărătorului să facă dovada că a îndeplinit diligenţe rezonabile pentru a cunoaşte situaţia juridică a imobilului. Pentru alte instanţe, buna-credinţă ar trebui să fie prezumată şi obligaţia de a face dovada relei-credinţe îi revine celeilalte părţi. Jurisprudenţa constantă nu indică, aşadar, nici cui îi aparţine obligaţia de a proba buna-credinţă, nici care sunt circumstanţele pe care trebuie să le dovedească cel care o contestă.

Prin Hotărârea nr. 510/2003, Curtea Supremă de Justiţie a admis acţiunea în revendicare a fostului proprietar al unui imobil naţionalizat, considerând că reaua-credinţă a cumpărătorului "nu părea să poată fi pusă la îndoială, dat fiind (...) că acesta ştia sau că ar fi putut şti că imobilul risca să fie revendicat de către foştii proprietari, că ar fi putut sau chiar că ar fi trebuit să se informeze despre demersurile întreprinse de fostul proprietar în vederea obţinerii bunului său şi că pasivitatea sa îi este imputabilă". Aceeaşi instanţă a declarat - în Decizia nr. 4.218/2002 - că era de neconceput ca în calitate  de cumpărător al unui bun atât de important ca un imobil chiriaşul să nu îndeplinească diligenţele rezonabile pentru a cunoaşte situaţia juridică a bunului. În plus, ea a precizat - în Decizia nr. 4.623/2002 - că dobânditorul ar fi trebuit să verifice, cel puţin, înainte de a încheia actul de vânzare, dacă imobilul a făcut obiectul unei cereri de restituire în temeiul Legii nr. 112/1995 sau al unei acţiuni în revendicare din partea fostului proprietar, fără de care buna sa credinţă putea fi pusă la îndoială.

În Decizia nr. 4.561/2003, Curtea Supremă de Justiţie a considerat că lipsa de informare sau ignoranţa cumpărătorului în ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilului dobândit nu poate scuza eroarea cumpărătorului.

Cu toate acestea, în Decizia nr. 3.962/2003, Curtea Supremă de Justiţie a indicat că lipsa diligenţei din partea unui chiriaş în vederea cunoaşterii situaţiei imobilului pe care avea să-l dobândească era lipsită de consecinţe în plan juridic.

În alte hotărâri instanţa supremă a aplicat principiul enunţat la art. 1899 alin. 2 din Codul civil, conform căruia buna-credinţă este prezumată, iar reaua-credinţă trebuie dovedită de cel care o invocă în favoarea sa, dar fără a acorda atenţie demersurilor pe care dobânditorul le-a făcut sau nu înainte de a încheia cumpărarea unui bun care fusese naţionalizat (de exemplu, hotărârile nr. 781/2003, 5.359/2003, 1.476/2004, 2.559/2004, 3.855/2004 şi nr. 4.229/2003).

Astfel, buna-credinţă reprezintă, conform definiţiei date de art. 1898 alin. 1 din Codul civil, credinţa posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea. În Hotărârea nr. 4.894/2003, Curtea Supremă de Justiţie a considerat că buna-credinţă constă în convingerea cumpărătorilor că au încheiat un contract cu adevăratul proprietar, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului şi că aceste două condiţii sunt îndeplinite în speţă. Reaua-credinţă a fost definită în literatura juridică română ca atitudinea unei persoane care îndeplineşte un act sau un fapt ce contravine legii, fiind în acelaşi timp deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale. (S. Ghimpu, Gh. Brehoi, Gh. Mocanu, A. Popescu şi I. Urs, Dicţionar juridic, Editura Albatros, Bucureşti, 1985).

Aşa după cum s-a arătat mai sus, reclamanta nu a întreprins nici un demers în termenul prevăzut de lege pentru restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului , cu toate că era în măsură să facă acest lucru.

Pe de altă parte, pârâţii au fost de bună-credinţă în momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, care unită cu speranţa legitimă de recunoaştere a dreptului de a păstra imobilul , dedusă din dispoziţiile legii speciale şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului , este în măsură a considera că şi aceştia se bucură , la rândul lor,  de un bun în sensul Convenţiei.

În cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 1201 C.civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat, deoarece între acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. 2143/115/2009 şi cea dedusă judecăţii nu există identitate de cauză juridică.

Cum în speţă, prin soluţionarea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate , instanţa, în baza art. 137 C.pr.civ, va admite excepţia invocată de către pârâta .

Domenii speta

Spete similare