Daune morale solicitate pentru lipsirea de drepturile şi libertăţile fundamentale în perioada regimului totalitar şi daunele acordate în baza Decretului Lege 118/1990. Distincţie. Criterii de estimare a daunelor morale. Inaplicabilitatea Convenţiei p...

Drepturile acordate în conformitate cu prevederile Decretului Lege nr.118/1990 sunt total distincte de drepturile pretinse pe calea acţiunii civile privind plata daunelor, iar acordarea lor nu poate avea nici un fel de efect asupra daunelor morale solicitate în temeiul art.998 şi 999 c.civ.

Operaţiunea de estimare a despăgubirilor,  deşi lăsată la aprecierea judecătorului, nu se poate face în mod arbitrar, ci pe baza unor criterii ce decurg din norma de drept ce constituie temeiul legal al acţiunii, completate cu o serie de alte împrejurări care pot forma convingerea instanţei asupra valorii compensaţiei acordate.

Cum acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.998-999 cod civil, în mod corect s-a stabilit întinderea compensaţiei materiale în raport de natura şi gravitatea faptului ilicit săvârşit de Statul Român şi a modului în care producerea acestuia a afectat viaţa reclamantului şi a familiei sale, ţinând în acelaşi timp seama de realităţile economice ale Statului Român la data pronunţării soluţiei.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificată de România la data de 20 iunie 1994, astfel încât prevederile acestei reglementări internaţionale se aplică României numai pentru fapte săvârşite după data ratificării,  nu şi pentru cele care au fost săvârşite anterior acestei date.

La data de 30 martie 2004, reclamantul T.A. a chemat în judecată Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca în contradictoriu şi pe baza probelor ce se vor administra să fie obligat la plata daunelor morale în cuantum de 3.000.000 EURO, plătibili în monedă naţională la momentul punerii în executare.

A motivat reclamantul că în perioada anilor 1948 – 1989 , împreună cu soţia şi cei doi copii au fost persecutaţi şi urmăriţi  în permanenţă de securitate, încălcându-li-se cele mai elementare drepturi şi libertăţi.

A arătat că a fost arestat iniţial în iunie 1948 la 17 ani, pentru motivul că  a cântat împreună cu alţi colegi de liceu imnul regal, exprimându-şi convingerile anticomuniste, în perioada  aprilie 1952 – februarie 1955, executând o pedeapsă în închisoare în baza sentinţei pe ale nr.280/1952 pentru insubordonare şi agitaţie publică, în anul 1986 luna decembrie, fiul său M.N. a murit în condiţii misterioase, având convingerea că această asasinare este opera securităţii şi că uciderea fiului său a venit în urma unui apel telefonic la Ambasada SUA , prin care solicita azil politic.

A mai arătat reclamantul că, datorită prigoanei la care au fost supuşi starea sănătăţii familiei sale a devenit precară, datorită bolilor cauzate de detenţia din închisorile comuniste, precum şi suferinţele psihice.

Pârâtul Statul Român,  reprezentat de MFP prin DGFP  Iaşi a formulat întâmpinare, prin care a solicitat în principal, anularea acţiunii ca netimbrată, a invocat prescripţia dreptului la acţiune, susţinând că, deşi dauna este morală (adică nepatrimonială în sine ) , repararea acesteia este patrimonială, astfel încât, devin incidente dispoziţiile art. 3 alin. 1 din Decretul nr.167/1958 potrivit căruia, termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune.

A arătat că reclamantul T.A. a beneficiat de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice, cu începere de la 6 martie 1954 , fapt ce rezultă din hotărârea nr.118/20 august 1990.

Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de  pârât, a fost respinsă în şedinţa publică din 16 iunie 2004 a Tribunalului Iaşi.

Prin sentinţa civilă nr.679/8 septembrie 2004, Tribunalul Iaşi a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul Tacu Alixandru şi a obligat Statul Român reprezentat prin M.F.P., să plătească reclamantului suma de 100.00o EURO , convertibilă în lei la data efectuării plăţii, cu titlul de daune morale.

Pronunţând această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art.998 şi 999  Cod civil , precum şi dispoziţiile Decr.31/1954 constituie cadrul legal care permite repararea daunelor morale.

Avându-se în vedere perioada de referinţă  - 1948 – 1989 în care s-au săvârşit faptele , analiza caracterului ilicit al acestora s-a făcut prin prisma dispoziţiilor legale în vigoare, respectiv Constituţia din 1923 – 1952 şi 1965, Decretul nr. 51/1964 Codul penal, Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România la 9 decembrie 1974.

A reţinut instanţa că încălcările drepturilor subiective nu pot fi analizate prin raportare la garanţiile oferite de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât această reglementare internaţională a intrat în vigoare faţă de România la 20 iunie 1994, ulterior comiterii faptelor în discuţie.

S-a constatat, în baza probatoriului administrat în cauză, că reclamantul şi familia sa au fost lipsiţi de protecţia drepturilor fundamentale ,în perioada anilor 1948 –1989 politica internă permiţând violarea drepturilor interne constituţionale şi internaţionale, membrii familiei T. încetând de a fi oameni liberi şi devenind victimele arbitrariului puterii.

În acest sens, instanţa a reţinut că reclamantului i-au fost încălcate drepturile privind libertatea de gândire, de conştiinţă, libertatea de exprimare, dreptul la învăţătură şi dreptul la muncă, situaţie în care fiindu-i încălcate flagrant drepturi şi libertăţi fundamentale, garantate de normele interne şi internaţionale, s-a constatat că Statul Român este ţinut a repara prejudiciul moral cauzat acestuia.

În determinarea cuantumului daunelor morale s-a avut în vedere de către instanţă, pe lângă gravitatea faptelor săvârşite de puterea statală dictatorială asupra familiei reclamantului, de privaţiunile fizice, psihice şi materiale suferite de aceştia, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi gradul de dezvoltare economico – social actual al Statului Român.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel în termen legal, reclamantul T.A. şi pârâţii Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, precum şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de DGFP Iaşi.

Criticile invocate de  apelantul reclamant vizează greşeala instanţei de fond de a nu analiza caracterul ilicit al faptelor petrecute în perioada anilor 1948 – 1989, prin raportare la garanţiile oferite prin prisma dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

S-a mai susţinut de către apelantul reclamant că în mod eronat instanţa de fond nu a luat în calcul prejudiciul moral ce i-a fost cauzat pe întreaga perioadă la care face referire, situaţie în care cuantumul sumei acordate cu titlul de daune morale, trebuia să fie  mult mai mare.

La rândul lor, apelanţii pârâţi au formulat critici comune, invocând pe cale de excepţie, că potrivit dispoziţiilor art.1 din Legea nr.146/1997 , reclamantul trebuia să achite taxa de timbru la valoare, nefiind incidente dispoziţiile art. 8 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 146/ 1997.

Tot pe cale de excepţie, apelanţii pârâţi au invocat intervenirea prescripţiei dreptului la acţiune, considerând că termenul de prescripţie în cauza de faţă a început să curgă din momentul încetării încălcărilor aduse drepturilor şi libertăţilor fundamentale la care reclamantul face referire şi anume, după data de 22 decembrie 1989.

Pe fondul cauzei, apelanţii pârâţi au susţinut că valoarea prejudiciului , respectiv a daunelor morale acordate reclamantului  este exagerată, probatoriul administrat de instanţa de fond fiind insuficient.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Civilă  şi de Proprietate Intelectuală, prin  încheierea nr.5194 din 14 iunie 2005, a dispus strămutarea judecării apelului de la Curtea de Apel Iaşi la Curtea de Apel Craiova.

Prin decizia civilă nr. 206 din 06 martie 2006, Curtea de Apel Craiova – Secţia Civilă , a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, a admis apelurile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice  şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi , a schimbat sentinţa instanţei de fond şi a respins acţiunea introdusă de reclamantul Tacu Alixandru , ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Tacu Alixandru, invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă.

S-a susţinut în esenţă, că drepturile şi  libertăţile fundamentale ale omului încălcate de Stat, sunt drepturi personale nepatrimoniale, imprescriptibile extinctiv, astfel că, în mod greşit instanţa de apel a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Prin decizia  civilă nr.1453 din 15 februarie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr.6970/1/2006 a fost admis recursul declarat de recurentul reclamant T.A., împotriva deciziei civile nr. 206 din 6 martie 2006 a Curţii de Apel Craiova – Secţia civilă.

S-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza spre rejudecarea apelurilor, la Curtea de Apel Craiova.

S-a reţinut că termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr.167/1958 a început să curgă de la data de 10 iunie 2001, dată la care reclamantul a primit primele informaţii oficiale de la Consiliul Naţional pentru  Studierea Arhivelor Securităţii Statului ( filele 11-59 dosar fond ).

S-a  mai argumentat că, acţiunea a fost formulată la data de 24 martie 2004, în cadrul termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, astfel încât, în mod greşit acţiunea a fost respinsă ca prescrisă.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Craiova sub nr.6970/1/2006.

Cu ocazia dezbaterilor pe fond ce au avut loc în şedinţa publică de la 28 iunie 2007 , apelanţii pârâţi Ministerul Public  - Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat de D.G.F.P. Dolj au învederat că nu mai susţin motivele de apel referitoare la taxa de timbru şi excepţia prescripţiei dreptului la  acţiune, acestea fiind soluţionate irevocabil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie .

Examinând apelurile prin prisma criticilor formulate, se constată că sunt nefondate, având în vedere următoarele considerente:

În conformitate cu dispoziţiile art. 112 alin. 1 pct.4 Cod pr. civilă, cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă arătarea motivelor de fapt şi de drept  pe care aceasta se întemeiază.

Textul citat are în vedere toate acele împrejurări , dar şi principii , instituţii şi reguli juridice a căror cunoaştere este necesară pentru explicarea şi lămurirea obiectului procesului , nefiind obligatoriu ca reclamantul să indice textele de lege pe care se întemeiază pretenţia sa.

Având la dispoziţie obiectul şi motivele de fapt, judecătorul este acela care va face încadrarea juridică corespunzătoare.

În raport de considerentele arătate, critica apelantului Ministerul Public –Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi , cu privire la faptul că reclamantul nu a făcut referire expresă în acţiune la dispoziţiile art. 998 Cod civil, este nefondată.

Prin acţiunea introductivă precizată ulterior, reclamantul a arătat motivele de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat pretenţiile, astfel încât , în raport de aceste motive  Tribunalul Iaşi, ca instanţă de fond, corect a reţinut ca temei legal dispoziţiile art. 998 şi 999 Cod civil.

Susţinerea comună formulată de apelanţii pârâţi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, în sensul că reclamantul a beneficiat de drepturile conferite de Decretul nr.118/1990 şi că nu poate pretinde şi daune morale, este de asemenea nefondată.

Drepturile acordate reclamantului în conformitate cu prevederile Decretului –Lege nr.118/1990 sunt total distincte de drepturile pretinse pe calea acţiunii civile de faţă, iar acordarea acestora nu poate avea nici un fel de efect asupra daunelor morale solicitate în temeiul art. 998 şi 999 Cod civil.

Acţiunea promovată de reclamant se înscrie în linia generală a acţiunilor ce reclamă răspunderea civilă delictuală reglementată de art.998, 999 Cod civil, care obligă la repararea prejudiciilor cauzate altor persoane sub orice formă de vinovăţie, atât intenţie cât şi neglijenţă, sau culpa cea mai uşoară.

O astfel de acţiune poate fi îndreptată şi împotriva Statului Român , cu condiţia ca reclamantul să facă dovada că apără un drept sau un interes legitim şi că sunt îndeplinite cerinţele impuse de art.998, 999 Cod civil.

În speţă, reclamantul a produs toate aceste dovezi , implicit dovada legăturii de cauzalitate între actul autorităţii publice şi vătămarea produsă, astfel încât corect s-a reţinut calitatea procesuală pasivă a Statului Român.

Critica formulată în acest sens de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat de D.G.F.P. Dolj , este neîntemeiată.

Sub aspectul daunelor morale acordate de prima instanţă au fost formulate critici atât de apelanţii pârâţi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat de D.G.F.P. Dolj, cât  şi de apelantul reclamant T.A.

Apelanţii pârâţi au susţinut că suma acordată de instanţă este prea mare  în raport cu prejudiciul moral pretins, în timp ce apelantul reclamant susţine că suma acordată este nesatisfăcătoare.

Criticile formulate de apelanţi sub acest aspect sunt nefondate.

Operaţiunea de estimare a despăgubirilor, deşi a fost lăsată la aprecierea judecătorului, nu se face în mod arbitrar, ci pe baza unor criterii ce decurg din norma de drept ce constituie temeiul legal al acţiunii, completate cu o serie de alte împrejurări care pot forma convingerea instanţei asupra valorii compensaţiei acordate.

Cum în speţă acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.998 – 999 Cod civil, în mod corect prima instanţă a stabilit întinderea compensaţiei materiale în raport de natura şi gravitatea faptului ilicit săvârşit de pârâtul Statul Român şi a modului în care producerea acestuia a afectat viaţa reclamantului şi a familiei sale, ţinând în acelaşi timp seama de realităţile economice ale Statului Român la momentul pronunţării soluţiei.

Este de netăgăduit că în perioada anilor 1948 – 1989  reclamantul T.A. a fost lipsit de protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale recunoscute în Constituţia României, Decretul nr.31/1954 şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi că acest  fapt i-a produs suferinţe pe plan moral, social, profesional şi familial, că i-a fost lezată demnitatea, onoarea şi libertatea individuală.

Pentru aceste suferinţe, reclamantul este îndreptăţit să primească o compensaţie bănească.

Cu toate acestea, Curtea constată că suma de 3 milioane EURO pretinsă prin acţiunea introductivă  este exagerată,  în raport cu prejudiciul suferit de reclamant.

Suma de 100.000 EURO stabilită de instanţa de fond constituie o compensaţie satisfăcătoare pentru reclamant şi tinde să repare prejudiciul produs acestuia de către pârâtul Statul Român, prin faptul ilicit produs în perioada regimului totalitar comunist.

Estimarea făcută de prima instanţă este corectă, deoarece tribunalul s-a raportat strict la cerinţele impuse de art. 998 – 999 Cod civil, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi situaţia socio – economică a României.

Criticile reclamantului referitoare la faptul că instanţa de fond nu a analizat caracterul ilicit al faptelor imputate Statului Român, prin prisma dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, sunt de asemenea nefondate.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificată de România la data de 20 iunie 1994, astfel încât prevederile acestei reglementări internaţionale se aplică României numai pentru fapte săvârşite după data ratificării, nu şi pentru cele ce au fost săvârşite anterior acestei date.

Această raţiune juridică este înscrisă de altfel în dispoziţiile art. 1 din Codul civil , potrivit cu care legea civilă se aplică numai pentru viitor, ea neavând putere retroactivă.

Faţă de această prevedere legală, data ratificării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi perioada în care au fost săvârşite faptele ilicite pentru care reclamantul a pretins daune morale, se constată că dispoziţiile CEDO nu-şi găsesc aplicabilitatea în speţă, aşa cum corect a reţinut şi Tribunalul Iaşi.

Aceleaşi argumente sunt avute în vedere de Curte, în examinarea criticii privind încălcarea prevederilor art. 6 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Invocând violarea acestor dispoziţii din convenţie, reclamantul nu are în vedere încălcarea dreptului său la un proces echitabil, respectiv  dreptul la un recurs efectiv, în derularea cauzei de faţă.

Dimpotrivă, reclamantul invocă încălcarea acestor dispoziţii de către acele instituţii ale statului , care anterior anului 1989 au fost sesizate pentru cercetarea împrejurărilor ce au condus la decesul în 1986 a fiului său T.M.M.– S.

Prin urmare, faptele la care reclamantul face referire în susţinerea cererii sale, întemeiată pe prevederile art. 6 şi 13 din CEDO, au fost săvârşite înainte de ratificarea convenţiei şi ca atare, nu pot face obiectul analizei în prezenta cauză.

Motivarea instanţei de fond bazată pe faptul că prejudiciul moral cauzat reclamantului derivă numai din tratamentele necorespunzătoare aplicate acestuia pe perioada detenţiei, nu şi din privarea de libertate , este corectă.

Executarea în regim de detenţie a unei pedepse privative de libertate de către reclamantul T.A., s-a realizat pe baza sentinţei penale nr.280 din 11 martie 1952 a Tribunalului Militar Bucureşti, sentinţă ce nu a fost anulată sau desfiinţată.

În atare situaţie, efectele hotărârii nu au fost anihilate, iar instanţa de fond în mod corect a reţinut că hotărârea îşi produce în continuare efectele şi reclamantul nu este îndreptăţit la daune morale derivând din privarea de libertate.

Cât priveşte susţinerea referitoare la faptul că Tribunalul Iaşi nu a reţinut încălcarea dreptului la liberă circulaţie, drept prevăzut în Protocolul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Curtea constată că şi aceasta este nefondată.

Probele administrate în cauză demonstrează că Statul Român şi-a dat acordul ca reclamantul şi familia sa să plece din ţară în S.U.A. în anul 1987.

Plecarea a fost împiedicată ca urmare a faptului că Ambasada S.U.A. nu a aplicat viza pe paşapoartele acestora, astfel încât, în condiţiile în care s-ar aprecia că ar fi existat o îngrădire a dreptului la liberă circulaţie, aceasta nu s-a datorat Statului Român.

Pentru considerentele expuse, apelurile declarate de apelanţii pârâţi Ministerul Public –Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat de D.G.F.P.  Dolj  şi apelantul reclamant T.A., sunt nefondate şi în baza art. 296 Cod pr. civilă urmează a fi respinse.

7

Domenii speta

Spete similare