Acordarea prestaţiei compensatorii. Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 388-390 din Noul Cod civil.

Prin cererea înregistrată la  Judecătoria  Botoşani sub numărul 3183 din data de 29 august 2011, reclamantul BG a solicitat, în contradictoriu cu pârâta BM, desfacerea căsătoriei încheiată şi înregistrată în Registrul Stării Civile al Primăriei municipiului Suceava sub numărul 378 din data  de 06 iulie 1998. În motivare a arătat că au apărut  neînţelegeri între ei din cauza pârâtei care, pe fondul consumului excesiv  de  alcool, îi adresa cuvinte  jignitoare şi provoca scandal la ore târzii, deranjând  vecinii.

În dovedire, reclamantul a solicitat proba cu martori şi înscrisuri, probe  încuviinţate şi administrate  de către  prima instanţă.

Prin întâmpinare şi cerere reconvenţională, pârâta BM a solicitat  respingerea  acţiunii  reclamantului ca  fiind nefondată şi desfacerea căsătoriei din culpa acestuia, să-şi păstreze numele dobândit prin căsătorie, iar reclamantul să fie obligat să-i plătească pensie de  întreţinere până la încetarea stării de  invaliditate şi, în subsidiar,  să-i  achite prestaţii  compensatorii în considerarea  prevederilor  art.  395 Cod civil  şi daune morale.

Instanţa de fond a încuviinţat pârâtei - reclamante proba  cu martori şi înscrisuri.

Prin răspunsul la  întâmpinare,  reclamantul a arătat că nu este  de  acord cu desfacerea căsătoriei din culpa sa exclusivă şi nici ca pârâta să-şi păstreze numele dobândit prin căsătorie. Cu privire la plata pensiei de întreţinere, a solicitat respingerea  acesteia întrucât pârâta - reclamantă realizează venituri suplimentare pe lângă pensia de invaliditate, aceasta lucrând în mod constant, în ultimii ani, în străinătate.

Judecătoria Dorohoi, prin sentinţa civilă nr. 490 din 06 martie 2012 a admis, în parte, acţiunea şi cererea reconvenţională, dispunând desfacerea  căsătoriei părţilor din vină comună. Totodată, a încuviinţat pârâtei să revină la numele purtat anterior căsătoriei şi a respins cererea de despăgubiri, ca nefondată. 

A reţinut instanţa de fond că din probele administrate în cauză rezultă că pârâta provoacă scandal, adresează cuvinte jignitoare reclamantului pe fondul consumului de alcool,  iar acesta  din urmă este infidel, încât ambii soţi se  fac vinovaţi de destrămarea relaţiilor de căsătorie.

Cum ambii soţi sunt în culpă pentru destrămarea relaţiilor de  familie, nu este incident art. 388 Cod civil, privind plata  prestaţiilor compensatorii, mai ales că pârâta  primeşte  o pensie de  invaliditate ca urmare a uni boli ce a survenit în timpul căsătoriei şi îşi suplimentează veniturile prin  prestarea unor activităţi  în străinătate, încât nu se poate  aprecia că se află în stare de nevoie, nefiind date condiţiile prevăzute  de  art.  389  Cod procedură civilă.

Împotriva  sentinţei pârâta BM  a declarat apel, în motivele căruia a arătat că nu este vinovată de degradarea vieţii de familie,  instanţa de  fond reţinând o situaţie de  fapt contrară  celor redate de martorii  audiaţi, NL şi BE, care au arătat că nu au văzut-o niciodată în stare de ebrietate şi nici că ar fi folosit expresii injurioase la adresa  reclamantului. Dimpotrivă, martorul NL a declarat că intimatul este  cel care  mai obişnuieşte să consume băuturi alcoolice, fiind chiar sancţionat  de organele de poliţie pentru conducerea autovehiculului sub influenţa băuturilor alcoolice.  În ceea  ce priveşte declaraţia martorei BV, aceasta este subiectivă, fiind soacra sa. Nu există nici o declaraţie a vreunui vecin de apartament în legătură cu producerea  aşa ziselor scandaluri care i se reproşează.

În ceea ce priveşte stare de nevoie, pârâta a arătat că din cauza stării  de sănătate poate  lucra cel mult 4 ore pe zi şi nu a  reuşit  să-şi găsească un loc de muncă stabil, singurul venit constând în suma de  300 lei, pensia de invaliditate pe care o cheltuieşte cu procurarea medicamentelor.

În dovedirea susţinerilor din apel, pârâta a solicitat audierea martorei PZ, vecină de apartament, şi a depus înscrisuri medicale, iar în contraprobă, pârâtul a solicitat audierea martorei AM, probe  încuviinţate  şi administrate de tribunal.

Prin decizia nr. 13 A din 31 ianuarie 2013, Tribunalul Botoşani a admis apelul declarat de pârâtă, a modificat în parte sentinţa apelată şi, în consecinţă, a admis cererea reconvenţională, în parte, şi a dispus desfacerea căsătoriei părţilor, din culpa exclusivă a reclamantului; a respins acţiunea principală, ca nefondată; a obligat reclamantul să plătească pârâtei prestaţie compensatorie sub forma unei rente lunare în cuantum de 150 lei, pentru o perioadă de 20 de luni, începând cu data rămânerii irevocabile a deciziei; a dispus revenirea pârâtei la numele purtat anterior căsătoriei, respectiv ,,P."; a obligat reclamantul să achite pârâtei suma de 1808,80 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins celelalte cereri,  ca nefondate.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Din probele administrate în cauză rezultă că  reclamantul a intrat în relaţie cu o altă femeie, a părăsit domiciliul comun, consumă în mod excesiv  băuturi alcoolice, fiind văzut de către martora PZ (vecină de scară)  aproape în fiecare zi la barul de lângă blocul în care locuieşte. De asemenea, această martoră a declarat  că reclamantul ar fi avut o relaţie extraconjugală cu sora soţiei, iar pe femeia cu care se află în prezent o aducea în apartamentul bun comun destul de des, în lipsa  pârâtei  şi atunci când  aceasta se  afla la spital. 

Cele  evocate de martoră se regăsesc şi în declaraţia martorei BE, audiată la instanţa de fond, care a arătat că părţile s-au mutat din Suceava din cauza infidelităţilor reclamantului, că ştie de  la pârâtă că îi cere  acesteia din urmă să i-o  aducă pe  sora sa  şi că ar avea  în prezent  o relaţie  cu o altă femeie, această martoră declarând şi că reclamantul a  încercat să o lovească pe pârâtă în tren, atunci când se întorceau de la o nuntă  în familie.

În ceea ce priveşte declaraţia martorei AM, instanţa de apel a apreciat-o ca fiind subiectivă, date fiind legăturile de afecţiune profundă care există între aceasta şi părinţii reclamantului, recunoscute de altfel în declaraţia dată în instanţă.

Depoziţia acestei martore în ceea ce-l priveşte pe reclamant este  contrazisă de declaraţia martorului NL, prieten de familie, care a arătat că reclamantul a fost sancţionat cu reţinerea carnetului  auto pentru  conducerea  sub influenţa băuturilor alcoolice, depoziţiile martorilor care impută pârâtei  consumul de băuturi alcoolice fiind ale soacrei sale şi ale unei rude prin alianţă, care se vizitează zilnic cu aceasta şi care îl cunoaşte pe reclamant ca fiind o persoană  cu un comportament corect în societate,  declaraţii cu un  mare grad de  subiectivism.

În ce priveşte solicitarea apelantei - pârâte de stabilire a unei prestaţii compensatorii, în temeiul dispoziţiilor art. 392 aliniat 1 Cod civil, instanţa de apel a apreciat că aceasta, cu înscrisurile medicale depuse la dosar, a dovedit afecţiunile grave de sănătate pe care le-a contactat în timpul căsătoriei, faptul că reclamantul a avut un comportament infidel şi conflictual, inacceptabil vieţii de familie, cu repercusiuni negative asupra sănătăţii sale, precum şi faptul că nu poate să-şi găsească un loc de muncă, aflându-se în incapacitate parţială de a munci, cu o pensie de invaliditate de 300 lei, pe care este nevoită să o cheltuie pentru a-şi procura medicamentele necesare tratamentului afecţiunilor  grave de care suferă. Martora BE a declarat că de la introducerea acţiunii de divorţ pârâta plânge mereu,  nu poate să doarmă şi a slăbit foarte mult. Toate aceste aspecte justifică, cel puţin pentru o perioadă de timp, o compensaţie bănească pentru traumele provocate de divorţ şi un ajutor material pentru susţinerea cheltuielilor pentru tratarea afecţiunilor de sănătate care au survenit  în timpul  căsătoriei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul BG şi pârâta BM.

În dezvoltarea motivelor reclamantul a arătat că atât la instanţa de fond, cât şi la cea de apel a dovedit că  pârâta a avut o gelozie excesivă în toţi anii de căsătorie, că i-a adus acuze aberante cu privire la o relaţie extraconjugală, consumată în urmă cu 17 ani, că s-au mutat la Dorohoi pentru a evita scenele repetate de gelozie nejustificată, însă pârâta şi-a făcut viza de flotant pe municipiul Suceava, unde mergea în repetate rânduri pentru intervale lungi de timp.

În timp, au apărut şi problemele cu consumul de alcool, scenele de exces bahic fiind din ce în ce mai dese. In ultimii ani relaţia se răcise considerabil, locuiau în camere separate, îşi gătea singur, iar pârâta, care pleca la muncă în Italia câte jumătate de an, nu-i trimitea bani, fiind obligat să achite din salariu toate utilităţile şi ratele la creditele contractate împreună. Pe fondul acestor neînţelegeri, a scenelor de gelozie condimentate cu violenţe verbale datorate consumului de alcool, a lipsei totale de comunicare şi a faptului că pârâta (independentă financiar) nu mai avea nici un interes pentru relaţiile de familie, a hotărât să introducă divorţul.

Deşi în întâmpinare pârâta consideră că au o căsătorie normală, că nu sunt motive reale pentru desfacerea căsătoriei, în cererea reconvenţională a încercat să îl facă vinovat în totalitate de ruperea relaţiei. Edificatoare ca motivaţie este declaraţia pârâtei din întâmpinare în care afirmă că nu este de acord cu divorţul deoarece nu vrea să se vândă apartamentul în care locuiau, nevorbindu-se însă nicăieri despre dragoste, respect, încredere, care ar trebui să guverneze o familie normală.  În susţinerea culpei sale s-a vorbit despre aceeaşi asa-zisă relaţie din urmă cu 17 ani cu cumnata sa.

Instanţa de fond, după administrarea probelor, a considerat în mod corect că vina le aparţine amândurora, a reţinut că pârâta nu este în stare de nevoie, câstigând suplimentar din munca în străinătate şi a respins capetele de cerere privind obligarea la plata pensiei de întreţinere şi a despăgubirilor.

In apel nu s-a mai făcut caz de veniturile substanţiale din străinătate (cu care pârâta a afirmat la fond că ar fi intreţinut familia), ea devenind o persoană aflată în nevoie, bolnavă şi fără bani de medicamente.

Martora propusă a vorbit despre aceeaşi relaţie existentă doar în mintea soţiei sale, despre faptul că intra zilnic în local (fără a afirma că l-ar fi văzut vreodată în stare de ebrietate) şi despre mutarea sa din casă . Deşi aceste aspecte erau fie povestite de soţia sa, fie se întâmplaseră cu mult înainte sau după despărţirea în fapt, instanţa de apel a ignorat aceste detalii semnificative şi a admis, nejustificat, apelul. Singura realitate confirmată de toţi cei trei martori propuşi de el se referă la faptul că soţia sa avea o problemă cu alcoolul, iar în ceea ce îl priveşte simplul fapt că ar fi avut o dată carnetul auto reţinut nu este în măsură să formeze instanţei convingerea că ar fi un consumator înveterat de alcool.

Totodată, a arătat că din 2011 (după introducerea divorţului) mânca la localul de lângă casă câte o ciorbă şi că după pronunţarea sentinţei instanţei de fond s-a mutat cu chirie pentru că nu mai suporta geloziile soţiei, crizele de nervi şi reprosurile (lucru arătat de martora Pojoga şi interpretat de instanţă ca fiind o practică dinainte de căsătorie).

I se pare injust ca instanţa de apel să reţină culpa sa exclusivă în condiţiile în care doar vina soţiei sale este evident dovedită şi să înlăture declaraţiile martorilor săi, reţinând doar trunchiat declaraţiile martorilor propuşi de soţia sa.

Desfacerea căsătoriei din culpa sa exclusivă a condus instanţa la pronunţarea unei hotărâri în favoarea pârâtei şi la obligarea sa la plata unei pensii de întreţinere în cuantum de 150 lei lunar, neţinându-se cont de faptul că realizează doar salariul minim pe economie, din care plăteşte o chirie şi două credite bancare contractate de ambii soţi.

Starea de nevoie în care se află pârâta a fost creată artificial de martori, prin declaraţiile lor, cu toate că aceasta a afirmat în repetate rânduri că lucrează în străinătate periodic (cate 3-6 luni pe an ) şi că veniturile sunt mult peste veniturile realizate de el.

În drept, recursul a fost întemeiat pe disp. art. 304 pct. 7, 8 şi 9 Cod procedură civilă.

Pârâta a criticat decizia recurată sub aspectul cuantumului şi a perioadei de plată a prestaţiilor compensatorii. Astfel, din înscrisurile depuse la dosar, dar şi din declaraţiile martorilor propuşi rezultă fără urmă de tăgadă faptul că starea sa de sănătate nu-i permite să lucreze mai mult de 4 ore pe zi, iar până acum nu a reuşit să-şi găsească un serviciu stabil, că nu are un câştig permanent care să-i ofere o stabilitate financiară, că singurul venit sigur este pensia de invaliditate în cuantum de 300 de lei, din care trebuie să-şi procure medicamente, alimente, să plătească cheltuielile de întreţinere ale apartamentului şi să-l ajute pe băiatul mai mic, căruia să îi achite chiria la cămin, deoarece tatăl său nu-l sprijină deloc material.

Instanţa a apreciat în mod eronat că o perioadă de 20 de luni este suficientă pentru a compensa un dezechilibru semnificativ ca urmare a desfacerii căsătoriei prin divorţ. Solicită ca intimatul-reclamant să fie obligat la plata unei rente pe toată perioada vieţii sale sau cel puţin până la încetarea invalidităţii de care suferă şi nu doar pe o perioadă de 20 de luni, întrucât acesta este angajat la o societate comercială unde are un salariu ce depăşeşte cu mult venitul minim pe economie.

În drept, recursul a fost întemeiat pe disp.art 304 alin. 1 pct. 9 Cod procedură civilă.

Reclamantul BG a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă ca nefondat.

Examinând  decizia atacată prin prisma  criticilor formulate de părţi, în raport de lucrările dosarului, Curtea reţine următoarele:

Fiind o cale extraordinară de atac, recursul se poate exercita doar pentru motive de nelegalitate ce se încadrează în situaţiile expres şi limitativ  prevăzute de  disp. art. 304 pct. 1-9 C.pr.civ., astfel cum rezultă şi din disp. art. 3021  alin. (1) lit. c) C.pr.civ., aplicabile în speţă.

Aspectele ce vizează exclusiv modul de apreciere de către instanţele de fond a probelor administrate ţin de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii, neputând forma obiect de cercetare judecătorească în această cale de atac.

Prin urmare, nu vor fi analizate criticile formulate de reclamant privind modul de stabilire a culpei în destrămarea relaţiilor de căsătorie de către instanţa de apel, critici care nu pot fi încadrate în situaţiile prevăzute de disp. art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C.pr.civ., invocate drept temei al recursului acestuia.

Criticile formulate de ambele părţi din proces privind stabilirea şi, respectiv, cuantumul şi perioada de plată a prestaţiei compensatorii pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de disp. art. 304 oct. 7 şi 9 C.pr.civ., vizând interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 390-392 din noul Cod civil.

Analizând decizia atacată în raport de aceste dispoziţii legale, Curtea  constată că instanţa de apel a făcut o greşită  aplicare a lor în speţă.

Astfel, pârâta a investit instanţa de fond  la data de 5.12.2011 cu cerere reconvenţională, prin care a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a  reclamantului, încuviinţarea de a-şi păstra după divorţ numele dobândit prin căsătorie şi obligarea reclamantului la plata  unei pensii de întreţinere până la încetarea stării de nevoie în care se află, respectiv a incapacităţii sale de muncă.

Ulterior, la 20.12.2011 (f.22 dosar fond), pârâta şi-a precizat şi completat cererea  reconvenţională, solicitând ca, în cazul în care  se va respinge cererea de obligare a reclamantului la plata pensiei de întreţinere, acesta să fie obligat la plata unei prestaţii compensatorii până la îndeplinirea uneia dintre condiţiile prevăzute de art. 395 din noul Cod civil.

Totodată, distinct de dreptul la  întreţinere, a solicitat ca reclamantul  să-i acorde despăgubiri în cuantum de 10.000 lei pentru suferinţa pe care acesta i-a provocat-o atât prin introducerea acţiunii de divorţ, cât şi anterior, prin infidelităţile sale (f.23 dosar fond).

Reţinând culpa comună a părţilor în destrămarea relaţiilor de căsătorie, prima instanţă a respins ca neîntemeiate cererile de despăgubiri şi de stabilire a pensiei de întreţinere formulate de pârâta-reclamantă, cu motivarea că nu sunt îndeplinite  în cauză condiţiile prevăzute de disp. art. 388 şi 390  din noul Cod civil.

În ce priveşte cererea de stabilire/plată a unei pensii de întreţinere, instanţa de fond  a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 389 din noul Cod civil, deoarece pârâta-reclamantă primeşte o pensie  de invaliditate ca urmare a unei boli survenite în timpul căsătoriei şi îşi suplimentează veniturile prin  prestarea unor activităţi în străinătate, astfel că nu se poate aprecia că s-ar afla în stare de nevoie.

Admiţând apelul declarat de pârâta-reclamantă, Tribunalul a modificat parţial această sentinţă, dispunând desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului-pârât, pe care l-a obligat să plătească pârâtei-reclamante o prestaţie compensatorie sub forma unei rente lunare în cuantum de 150 lei, pe o perioadă de 20 de luni, începând cu data rămânerii irevocabile a deciziei. Totodată, s-a dispus revenirea pârâtei la numele anterior căsătoriei şi au fost respinse celelalte cereri, ca nefondate.

Cu alte cuvinte, au fost menţinute dispoziţiile din sentinţă privind  respingerea cererilor pârâtei privind plata pensiei de întreţinere şi plata de despăgubiri.

Potrivit disp. art. 388 din noul Cod civil, în vigoare la data formulării cererii de către pârâtă, distinct de dreptul la  prestaţia compensatorie prevăzut de art. 390, soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească.

Conform disp. art. 45 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, disp. art. 388 din Codul civil privind acordarea despăgubirilor sunt aplicabile în cazul în care  motivele de divorţ s-au ivit  după intrarea în vigoare a Codului civil.

Cum în speţă motivele de divorţ invocate  de pârâtă sunt anterioare datei intrării în vigoare a noului Cod civil – 1.10.2011 (de altfel, acţiunea reclamantului a fost depusă la Judecătoria Dorohoi la 26.08.2011), aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile în speţă.

În ce priveşte prestaţia compensatorie, dispoziţiile art. 390 alin. (1) din noul Cod civil prevăd că, în cazul în care divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţie care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită.

Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, soţul care solicită prestaţia compensatorie nu poate cere de la fostul său soţ şi pensie de întreţinere, în condiţiile art. 389.

Cum s-a subliniat şi în doctrină, interzicerea  cumulului celor două forme de  reparaţie este firească, întrucât deşi diferite ca reglementare şi natură juridică, ambele au rolul de a compensa, pe cât posibil, dezechilibrul produs de divorţ în condiţiile de viaţă ale  celui/celei care solicită plata.

Cele două instituţii juridice – pensia de întreţinere între foştii soţi şi prestaţia compensatorie – sunt diferite. Dacă în cazul obligaţiei de întreţinere condiţia esenţială ce se cere a fi îndeplinită este aceea a stării de nevoie a celui care o cere, determinată de incapacitatea de a munci datorată fie bolii, fie bătrâneţii, în cazul prestaţiei compensatorii este vorba de un dezechilibru semnificativ pe care divorţul îl produce în condiţiile de viaţă ale celui ce o solicită.

În speţă, cum s-a arătat, prima instanţă a respins cererea pârâtei de acordare  a pensiei de întreţinere, cu motivarea că aceasta nu se află în stare de nevoie, în sensul disp. art. 389 Cod civil, iar instanţa de apel a menţinut această soluţie.

În atare situaţie, considerentele avute în vedere la acordarea prestaţiei compensatorii, privind incapacitatea parţială de muncă a pârâtei şi cuantumul redus al pensiei lunare de invaliditate  nu pot fi primite, fiind contrare celor avute în vedere la soluţionarea cererii de acordare a pensiei de întreţinere.

Tot astfel, nu pot fi primite nici considerentele instanţei de apel privind suferinţa provocată pârâtei prin introducerea acţiunii de divorţ de către reclamant, aceste argumente fiind aduse de pârâta însăşi (f. 23 dosar fond) în susţinerea cererii de acordare a despăgubirilor, cerere de asemenea respinsă ca nefondată de prima instanţă, soluţie menţinută de Tribunal prin decizia atacată.

Cum soluţiile date de instanţa de apel cererilor de despăgubiri şi de acordare a pensiei de întreţinere nu au fost criticate în recurs, faţă de considerentele expuse, se impune admiterea recursului declarat de reclamantul-pârât şi modificarea parţială a deciziei atacate, în sensul înlăturării dispoziţiei de obligare a  acestuia la plata prestaţiei  compensatorii către pârâta-reclamantă.

Contrar susţinerilor apărătorului pârâtei, din cadrul dezbaterilor, necercetarea de către instanţa de apel a  criticii privind respingerea cererii de acordare a pensiei de întreţinere nu constituie  motiv de nelegalitate de ordine publică, încât nu poate fi invocate din oficiu de instanţa de recurs.

În temeiul disp. art. 274 C.pr.civ., pârâta urmează a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamant în această fază procesuală, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocat (chitanţa fila 13 şi 48 dosar).

Cum pârâtei, prin încheierea dată în şedinţa camerei de consiliu din 27 iunie 2013, i s-a încuviinţat cererea de ajutor public judiciar în forma reprezentării, asistenţei juridice şi apărării prin avocat numit, în conformitate cu disp. art. 19 alin. (1) din OUG nr. 51/2008 republicată onorariul acestuia rămâne în sarcina statului.

Domenii speta

Spete similare