Uzucapiune. joncţiunea posesiilor. efectele deciziei nr. 86/2007 pronunţată de înalta curte de casaţie şi justiţie asupra recursului în interesul legii.

UZUCAPIUNE. JONCŢIUNEA POSESIILOR.

EFECTELE DECIZIEI NR. 86/2007 PRONUNŢATĂ DE

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE ASUPRA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII.

Faptul  că recurentul nu mai recunoaşte  existenţa  înzestrării fiului său cu terenul ce face obiectul disputei, nu se  constituie  într-un motiv  care să conducă la concluzia  că nu ar  fi întrunite condiţiile  joncţiunii posesiilor, deoarece la data  declanşării litigiului era deja împlinit termenul prevăzut de art. 1890 din Codul civil, iar sub durata intervalului de  timp în care intimatul a  posedat  terenul pretins, posesia sa a fost utilă, întrunind calităţile impuse  de art. 1847 din Codul civil – nefiind  contestată de nici o persoană, deci nici de recurentul din cauză, transmiţător de posesie.

Acţiunea în uzucapiune a fost  înregistrată la instanţă după intrarea în vigoare a Legii nr.  7/1996, o atare  acţiune  fiind  guvernată de  dispoziţiile  codului civil, indiferent de momentul începerii  termenului de  prescripţie achizitivă, fiind  totodată pronunţată cu mult  înainte de pronunţarea Deciziei nr.  86/2007 prin care  Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, admiţând recursul în interesul legii, asupra legii aplicabile în materie de uzucapiune.

 Decizia nr. 1459/2009-R

din 05.11.2009 ( dosar nr. 809/266/2007)

Prin sentinţa civilă nr.1046/16.10.2008 pronunţată de Judecătoria Negreşti Oaş în dosar nr.809/266/2007, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul D. I. senior împotriva pârâţilor COMUNA B., jud. S. M. prin Primarul Comunei, G. M. - soţia supravieţuitoare a lui G. G. decedat, G. M., B. G., B. N., B. M., B. G. – moştenitor al proprietarului tabular B. L. –decedat, T. I., T. E., T. P., T. E., T. V. şi A. M..

S-a admis în principiu şi în fond cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul D. I. junior şi în consecinţă s-a dispus dezmembrarea imobilelor terenuri, înscrise în CF. nr. 2, 426, 424 T. cu nr.top. 1279, 1280 şi nr.top.1281/9, conform expertizei tehnice topografice şi a schiţei de dezmembrare varianta a II-a, întocmită de expert tehnic ing. M. G., documentaţie care face parte integrantă din prezenta hotărîre (f.93-97 dosar nr. 634/2003 ataşat), constatându-se că reclamantul D. I. senior a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului cu nr.top. nou create 1279/1 în suprafaţă de 494 mp. 1280/2 în suprafaţă de 778 mp. şi nr.top. 1281/9/c în suprafaţă de 4928 mp. din CF. nr. 2, 426, 424 T., prin uzucapiune de 30 de ani.

De asemenea s-a constatat că intervenientul D. I. junior, a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune de 30 de ani cu joncţiunea posesiilor asupra terenului cu nr.top.nou create 1280/1 în suprafaţă de 90 mp. şi nr.top. 1281/9/b în suprafaţă de 6110 mp. CF. nr. 2, 424, 426 T., dispunându-se Biroului de carte funciară N. O. intabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului cât şi a intervenientului în sensul celor de mai sus şi în câte o nouă coală de carte funciară.

S-a respins capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate a reclamantului pentru diferenţa de teren, precum şi acţiunea principală cât şi intervenţia în interes propriu faţă de pârâtul Statul Român prin M.F. Direcţia Generală a Finanţelor Publice S. M., fiind compensate cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că potrivit extraselor CF nr.2, 424 şi 426 T. proprietari tabulari ai imobilelor în litigiu figurează pârâţii indicaţi în acţiunea iniţială a reclamantului D. I. senior precum şi cei introduşi în cauză ca urmare a îndrumarului instanţelor de control judiciar care au trimis cauza spre rejudecare.

S-a mai reţinut că reclamantul a cumpărat în anul 1964 terenul în litigiu de la familia G., dată de la care a exercitat o posesie utilă aptă să ducă la dobândirea dreptului de proprietate asupra acestui imobil prin uzucapiune de lungă durată în condiţiile art.1890 Cod civil. Totodată, prima instanţă a mai reţinut că în anul 1980, în urma căsătoriei încheiate de fiul reclamantului, în speţă intervenientul principal D. I. junior, jumătate din această suprafaţă de teren i-a fost acordată intervenientului de către reclamant cu titlul de zestre iar în anul 1993 operaţiunea juridică a înzestrării a fost învederată autorităţilor locale în vederea înscrierii în evidenţele registrului agricol din localitate, verbal, chiar de către reclamant.

Prin prisma stării de fapt astfel reţinute şi a disp.art.1846, 1847, 1890 Cod civil, prima instanţă a apreciat că sunt întrunite condiţiile de existenţă a uzucapiunii de lungă durată reglementată prin Codul civil român, pentru jumătate din teren în favoarea reclamantului, iar pentru jumătate din teren în favoarea intervenientului care a invocat joncţiunea posesiei sale cu aceea a antecesorului reclamant în cauză, cele două terenuri fiind identificate în plan conform expertizei tehnice judiciare efectuate în cauză de exp.ing.M. G., instanţa de fond reţinând totodată în privinţa regimului juridic aplicabil prescripţiei achizitive invocată în cauză, că în speţă operează Codul civil român iar nu Decretul Lege nr.115/1938, întrucât cererea introductivă a fost înregistrată anterior pronunţării deciziei nr.86/10.12.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind recursul în interesul legii în această materie.

În privinţa cheltuielilor de judecată s-a dispus compensarea acestora, făcându-se aplicarea disp.art.276 Cod de procedură civilă.

Împotriva acestei sentinţe a promovat apel în termenul legal reclamantul D. I. senior solicitând schimbarea în parte a acesteia în sensul respingerii cererii de intervenţie şi al admiterii acţiunii principale pentru întregul teren în cauză, apelantul invocând inexistenţa caracterului util al posesiei exercitată de către intimatul intervenient, apreciind-o ca reprezentând o detenţie precară fundamentată strict pe îngăduinţa proprietarului, în speţă reclamantul, invocând totodată nulitatea operaţiunii juridice a înzestrării datorită neîncheierii acesteia în formă autentică şi apreciind totodată că în timpul stării de indiviziunii coindivizarii nu pot uzucapa unul împotriva celuilalt.

Ulterior înregistrării apelului de mai sus, la dosarul cauzei a fost înregistrat şi apelul intitulat „recurs” promovat de către pârâtul B. G., respins în şedinţa publică de la termenul din data de 12.05.2009 ca fiind tardiv promovat, cu încălcarea termenului legal reglementat prin art.284 alin.1 Cod de procedură civilă.

Prin decizia civilă nr.127/Ap din 19 mai 2009, Tribunalul S. M. a respins apelul declarat de apelantul-reclamant D. I. senior împotriva sentinţei civile nr.1046/16.10.2008 pronunţată de Judecătoria N. O. în dosar nr.809/266/2007 în contradictoriu cu intimaţii D. I. junior, COMUNA B. prin PRIMAR, G. M., G. M., B. G.,  B. G., B. N. şi B. M.,  T., I., T. E., T. P., T. E., T. V. şi A. M..

A fost obligat apelantul-reclamant să plătească intimatului D. I. junior suma de 700 lei cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel, prin prisma materialului probator administrat în cauză a reţinut  că, începând cu anul 1964 reclamantul a exercitat o posesie utilă aptă să fundamenteze dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu în condiţiile art.1890 Cod civil.

În egală măsură însă, a fost dovedită şi intenţia manifestată de către reclamant în anul 1980, cu ocazia căsătoriei fiului său, intervenient principal în cauză, de a-l înzestra pe acesta din urmă cu jumătate din terenul anterior menţionat, ulterior intervenientul exercitând acte de stăpânire asupra acestei jumătăţi de teren.

Referitor la criticile apelantului în sensul că înzestrarea amintită mai sus nu a fost valabilă, nefiind perfectată în formă autentică şi nefiind nici aptă a valora donaţie sau partaj de ascendent, ceea ce ar conduce la consecinţa nulităţii absolute ca operaţiune juridică, tribunalul a reţinut că, chiar dacă manifestarea de voinţă a reclamantului nu a valorat în concret, sub aspectul efectelor juridice, ca o transmisiune de proprietate, în schimb aceasta are eficienţă juridică în fundamentarea unei transmisiuni a posesiei de la reclamant la intervenient, aptă să fundamenteze o joncţiune a posesiilor ce poate fi invocată de către acesta din urmă.

În caz contrar, în situaţia în care respectiva operaţiune juridică ar fi fost perfectată în formă autentică ori şi-ar fi produs efectele juridice în mod direct la momentul încheierii sale,instanţa de apel a apreciat că,  intervenientul nu ar mai fi avut nevoie să invoce uzucapiunea iar dreptul său de proprietate s-ar fi născut încă din anul 1980 în temeiul pretinsei donaţii ori a eventualului partaj de ascendent. În speţă însă, tocmai ca o consecinţă a nevalabilităţii acestei înzestrări ca transmisiune a dreptului de proprietate, dreptul real principal al intervenientului s-a născut nu uno ictu, la data înzestrării, ci ca efect al posesiei exercitate ulterior, unite cu aceea a autorului său, în speţă reclamantul în cauză, dreptul intervenientului născându-se retroactiv şi coborând în timp până în anul 1964, anul începerii uzucapiunii de către autorul său.

Referitor la calitatea actelor de stăpânire exercitate de către intervenient şi în privinţa cărora apelantul a invocat că ar constitui o detenţie precară, iar nu o posesie utilă, tribunalul a apreciat că prima instanţă a reţinut în mod corect caracterul util al acestor acte de stăpânire, câtă vreme elementul corpus este identic atât în situaţia detenţiei precare, cât şi al posesiei utile. În prezenta cauză însă, intervenientul a exercitat şi elementul animus, având reprezentarea că stăpâneşte acest teren în temeiul înzestrării afirmate în mod public de către tatăl său, coroborat şi cu stăpânirea exercitată până la acel moment, din anul 1964 şi până în anul 1980 de către reclamant. Pentru acest considerent , instanţa de apel  a înlăturat aceste critici ale apelantului, reţinând totodată că pretinsa îngăduinţă a acestuia faţă de actele de stăpânire exercitate de către intervenient nu a fost dovedită în cauză(de altfel, având în vedere şi reclamantul la rândul său s-a prevalat de calitatea sa de uzucapant, relevanţă în cauză ar prezenta mai degrabă îngăduinţa proprietarului tabular, sub aspectul eventualelor consecinţă ale actelor de stăpânire, decât îngăduinţa unui alt posesor).

În ceea ce priveşte criticile apelantului structurate pe ideea inadmisibilităţii şi imposibilităţii exercitării unei posesii utile de către coindivizar împotriva altor coindivizari, tribunalul a reţinut de principiu că această idee este corectă, raportat la viziunea stării de indiviziune ca reprezentând un drept de proprietate într-o cotă abstractă, însă a apreciat în egală măsură că atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, s-a recunoscut posibilitatea dobândirii prin uzucapiune într-o asemenea manieră în ipotezele în care respectivul coindivizar îşi exteriorizează intenţia sa de a prescrie achizitiv într-un mod neechivoc, negând acte de posesie ale celorlalţi coindivizari, asupra întregului bun indiviz ori asupra unei părţi individualizate în mod neechivoc din acesta. În speţă, după cum a rezultat şi din expertiza tehnică judiciară efectuată în cauză, coroborat cu declaraţiile martorilor audiaţi în proces, începând cu anul 1980, s-a reţinut că, cei doi coindivizari, reclamantul şi respectiv intervenientul au stăpânit în mod distinct două parcele de teren din întreaga suprafaţă în litigiu, delimitându-şi în mod neechivoc întinderea dreptului pretins de către fiecare dintre aceştia, intervenientul edificându-şi chiar o casă de locuit cu anexe gospodăreşti pe parcela cu care a fost înzestrat în anul 1980.

Sub acest aspect, instanţa de apel a apreciat că nu sunt relevante criticile apelantului structurate pe inexistenţa unei autorizaţii de construcţie în favoarea intervenientului precum şi cele legate de deschiderea unei poziţii în registrul agricol al localităţii de către Primăria com. B. pe seama intervenientului, câtă vreme în materia uzucapiunii prezintă relevanţă actele de stăpânire şi elementul animus în fundamentarea posesiei utile aptă să conducă la prescrierea achizitivă a imobilului.

În privinţa regimului juridic aplicabil uzucapiunii invocate în cauză, tribunalul a apreciat că eventuala incidenţă a deciziei nr.86/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu întruneşte condiţiile de existenţă a ipotezei legale cuprinse în art.295 alin.1 Cod de procedură civilă, iar invocarea acesteia ca urmare a trimiterilor realizate de către apelantul B. G. presupune în prealabil promovarea unui apel legal introdus, în termenul prevăzut de art.284 Cod de procedură civilă. O interpretare contrară, a reţinut instanţa de apel,  ar aduce atingere însăşi instituţiei puterii de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă precum şi stabilităţii raporturilor juridice ce decurg din aceasta.

Referitor la cheltuielile de judecată ocazionate în apel intimatului intervenient şi solicitate de acesta prin întâmpinare (fila nr.46) tribunalul le-a apreciat ca fiind întemeiate, raportat la înscrisul doveditor de la dosar delegaţia nr.17/24.03.2009 (fila nr.45) şi la disp.art.274 raportat la art.298 Cod de procedură civilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs D. I.-senior, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.1, art.312 alin.5 Cod procedură civilă, fiind necesară administrarea de probe noi, improprii căii de atac a recursului, pentru a stabili legea aplicabilă, raportat la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.86/2007, pentru a se stabili concret data începerii posesiei valabilă, tot ca şi temeiuri de trimitere a cauzei spre rejudecare fiind şi admiterea, în mod eronat, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, cauza fiind judecată fără citarea în cauză a unei din părţile împrocesuate.

În motivarea cererii de recurs, sunt învederate următoarele:

-intervenientul nu are nici un „raport juridic” în înţelesul legii cu reclamantul recurent, pentru a putea justifica joncţiunea, chiar tribunalul subliniind lipsa de valoare juridică a aşa pretinsei înzestrări;

-atât instanţa de fond, cât mai mult instanţa de apel, se impunea, raportat la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.86/2007, să clarifice aspectul privind începerea posesiei;

-în mod superficial, instanţa de fond a înlăturat dispoziţiile Decretului-Lege nr.115/1938, iar instanţa de apel nu a suplinit în mod real şi corect acest neajuns al hotărârii instanţei de fond;

-se impune suplimentarea probatoriului, având în vedere că declaraţiile martorilor nu au fost suficient de clare în privinţa datei concrete a începerii posesiei;

-în mod nelegal s-a reţinut că între recurent şi intervenient ar fi existat o partajare în fapt, deşi recurentul nu a recunoscut aşa pretinsa „zestre”, astfel că elementul animus nu caracterizează posesia intervenientului, acesta cunoscând poziţia tatălui său, în sensul nerecunoaşterii zestrei pretinse;

-cât timp în CF, titular al dreptului de proprietate este Statul Român, în mod greşit a fost admisă excepţia privind lipsa calităţii procesuale a acestuia.

În drept sunt invocate dispoziţiile art.299-316 Cod procedură civilă.

Prin întâmpinare, intimatul intervenient a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, cu motivarea că problema privind data începerii posesiei a fost lămurită atât de instanţa de fond cât şi de cea de apel, acestea constatând că Decizia nr.86/2007 a fost publicată în 14.10.2008, ca atare nu se aplică prezentei cauze, înregistrată pe rolul instanţelor în anul 2003, iar pe fondul cauzei, intimatul susţine că sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii, potrivit art.1860 din Codul civil, posesia sa fiind unită cu posesia recurentului.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs, precum şi din oficiu, instanţa reţine următoarele:

Criticile aduse hotărârii atacate sunt găsite de instanţa de recurs ca fiind neântemeiate, nesubzistând nici un motiv pentru a se face aplicarea prevederilor art.312 alin.3 din Codul de procedură civilă, în sensul casării deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal.

Astfel, prin ansamblul probatoriului administrat în cauză s-a dovedit pe deplin că momentul începerii posesiei asupra terenului din litigiu atribuit prin sentinţa primei instanţe în favoarea intimatului intervenient îl reprezintă anul 1964 când reclamantul din cauză a început a-l stăpâni, stăpânirea exercitată de acesta durând până în anul 1980, când posesia a fost transmisă intimatului, acesta din urmă stăpânind ulterior terenul până la declanşarea litigiului de faţă. Rezultă cu claritate că nu se impune completarea probaţiunii câtă vreme prin probele existente s-a făcut dovada intervalului de timp în care a fost exercitată posesiunea.

Cât priveşte efectele Deciziei nr.86/2007 pronunţate asupra recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este de observat că acţiunea în uzucapiune promovată de intervenientul în cauză a fost înregistrată pe rolul instanţei în anul 2003, cu mult timp înainte de pronunţarea hotărârii mai sus amintite prin care s-a statuat asupra legii aplicabile în materie de uzucapiune.

În speţă, acţiunea în uzucapiune a fost înregistrată după intrarea în vigoare a Legii nr.7/1996, prin urmare o atare acţiune era guvernată de dispoziţiile Codului civil, indiferent de momentul începerii ori împlinirii termenului de prescripţie achizitivă.

Este de observat că acţiunea dedusă judecăţii a fost introdusă anterior modificărilor aduse articolului 60 din Legea nr.7/1996, în conţinutul pe care acesta l-a avut la data intrării în vigoare a legii, deci anterior actualei reglementări din art.58 alin.1, ca urmare a modificării ce i s-a adus prin Titlul XII din Legea nr.247/2005, prin urmare la data sesizării instanţei, intimatul intervenient avea speranţa legitimă că demersul său va avea câştig de cauză din perspectiva îndeplinirii condiţiilor impuse de Codul civil pentru a se putea invoca uzucapiunea.

Cât priveşte critica axată pe problema joncţiunii posesiilor, instanţele anterioare au făcut o corectă aplicare a prevederilor art.1860 din Codul civil.

Astfel, pentru a se putea opune unirea celor două posesii, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii, respectiv să fie vorba de o posesie utilă, iar posesorul actual să fi dobândit posesia bunului de la autorul său în baza unui raport juridic.

În speţă, posesia intimatului intervenient a fost exercitată sub nume de proprietar începând cu anul 1980, ea întrunind calităţile impuse de art.1847 din Codul civil, prin urmare, ea este aptă de a produce efecte în ceea ce priveşte naşterea dreptului de proprietate în situaţia posedării bunului litigios în termenul prevăzut de articolul nr.1890 din Codul civil, posesia fiind transmisă intimatului de către însuşi recurentul din cauză.

Faptul că acesta din urmă nu mai recunoaşte existenţa înzestrării fiului său cu terenul ce face obiectul disputei, nu se constituie într-un motiv care să conducă la concluzia că nu ar fi întrunite condiţiile joncţiunii posesiilor, deoarece la data declanşării litigiului era deja împlinit termenul prevăzut de lege pentru a se putea invoca uzucapiunea, prin unirea celor două posesii, iar sub durata intervalului de timp în care intimatul intervenient a posedat terenul pretins, posesia sa a fost utilă, nefiind contestată de nici o persoană, deci nici de recurentul reclamant.

Cât priveşte excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, aceasta şi-a găsit o corectă rezolvare în sensul admiterii ei, având în vedere prevederile art.36 din Legea nr.18/1991, prin urmare şi criticile ce vizează problema excepţiei menţionate se dovedesc a fi nefondate.

Faţă de considerentele ce preced, instanţa, în baza dispoziţiilor art.312 alim.1 din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondat  recursul, decizia recurată  fiind păstrată în totul, constatându-se totodată că intimaţii nu au solicitat a se face aplicarea prevederilor art.274 din Cod.

Domenii speta

Spete similare