Plângere împotriva măsurii sechestrului asigurator luată de procuror.

Plângere împotriva măsurii sechestrului asigurator luată de procuror. Competenţă.

Din perspectiva competenţei instanţei de judecată de a soluţiona plângerea întemeiată pe art.168 Cod procedură penală, trebuie analizat stadiul în care se află acea cauză în care s-a dispus măsura asiguratorie, neavând nicio relevanţă cercetările efectuate în paralel, într-un dosar distinct, pentru fapte chiar comise de către acelaşi făptuitor, dar care nu au fost avute în vedere la luarea măsurii analizate.

Întrucât măsura asiguratorie a fost luată faţă de petent, exclusiv în vederea reparării unei presupuse pagube cauzate prin săvârşirea infracţiunii prev. de art. 292 C. pen., faptă pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, o atare soluţie are semnificaţia finalizării fazei în care procurorul putea dispune, conform art.168 Cod procedură penală, asupra măsurii asiguratorii, revenind instanţei sesizate cu soluţionarea fondului competenţa de a aprecia asupra acestei măsuri procesuale.

- art.168 C. pr. pen.

(Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală

Decizia penală nr.899 din 07.05.2012)

Deliberând asupra recursurilor penale de faţă, constată următoarele:

Prin încheierea de şedinţă din data de 23.03.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia I-a Penală în dosarul nr. 72303/3/2011 în baza art. 332 C.p.p. s-au respins cererile inculpaţilor de restituire a cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale.

În baza art. 300 C.p.p. s-a constatat regularitatea actului de sesizare a instanţei.

În baza art. 168 C.p.p. s-a respins ca inadmisibilă plângerea petentului Şufer Ionel împotriva măsurii sechestrului asigurător instituit prin ordonanţa nr. 62183/20.07.2001 a IGP – Direcţia Cercetări Penale.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin ordonanţa nr. 62183/20.07.2001 a IGP – Direcţia Cercetări Penale, s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale înv. Ş I, cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 292 C.p., până la concurenţa sumei de 41 miliarde lei vechi (ROL), iar prin procesul verbal din data de 13.09.2001 s-a aplicat sechestrul asupra unui autoturism marca Subaru şi asupra unui imobil situat pe C V

Ulterior, cercetările au fost extinse faţă de învinuit sub aspectul săvârşirii infracţiunii de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, prev. de art. 323 C.p.

Prin rechizitoriul nr. 190/P/2001 din 10.07.2002 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de urmărire penală şi criminalistică s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de Ş I sub aspectul săvârşirii infr. prev. de art. 292 C.p. (soluţie menţinută prin rechizitoriul nr. 116/P/2008 al DNA) şi disjungerea cauzei faţă de acesta sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 323 alin. 1 C.p. (pag. 179 din rechizitoriu). Din verificările efectuate în cursul urmăririi penale (procesul verbal din data de 26.01.2009, fila 7, vol. 26), a rezultat că această din urmă cauză a fost declinată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, dosarul fiind înregistrat sub nr. 1844/P/2007, iar prin ordonanţa din data de 18.07.2008, cauza a fost declinată în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DIICOT, sub nr. 233/D/P/2008.

Potrivit art. 168 C.p.p., în contra măsurii asigurătorii se poate formula plângere la procuror sau la instanţa de judecată, în orice fază a procesului penal. Prin decizia nr. 71 din 15 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, s-a stabilit că competenţa de a soluţiona plângerea formulată în temeiul art. 168 C.p.p. revine procurorului în cursul urmăririi penale şi, respectiv, instanţei de judecată în cursul judecăţii.

Deşi măsura sechestrului asigurător a fost luată iniţial pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 292 C.p. (pentru care prin rechizitoriu s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată), Tribunalul a constatat că cercetările penale continuă în aceeaşi cauză faţă de Ş I sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 323 C.p.p., cauza fiind în prezent în faza de urmărire penală. Astfel, în raport de dispoziţiile legale enunţate, astfel cum au fost interpretate prin decizia în interesul legii, Tribunalul a constatat că procurorul este cel care trebuie să analizeze plângerea numitului Ş I, având în vedere că dosarul în care s-a luat această măsură asigurătorie se află încă în faza de instrucţie penală (ca urmare a disjungerii dispuse prin rechizitoriul nr. 190/P/2001 din 10.07.2002 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de urmărire penală şi criminalistică).

Împotriva acestei încheieri au formulat recurs, în termen legal, petenţii Ş I şi M S Ş, care au criticat soluţia instanţei pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de recurs, petenţii au arătat că soluţia instanţei reflectă o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 168 C.p.p. sub aspectul reţinerii eronate a competenţei procurorului de a soluţiona plângerea formulată. Invocând parcursul cauzei în care petentul Ş I a fost cercetat pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 292 C.p. (cauză soluţionată, iniţial, prin scoaterea de sub urmărire penală şi, ulterior, prin neînceperea urmăririi penale), petenţii au arătat că, în pofida soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse, procurorul a omis să se pronunţe asupra măsurii asiguratorii.

Recurenţii au arătat, de asemenea, că în dosar nu există dovezi referitoare la cercetarea petentului Ş I, în continuare, pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 323 C.p, iar în absenţa unor date din care să rezulte că măsura asigurătorie a fost extinsă şi pentru această din urmă faptă, au apreciat că instanţa de judecată era competentă să soluţioneze plângerea formulată.

Prin urmare, au solicitat ca, subsecvent casării încheierii, instanţa de recurs să dispună admiterea plângerii şi revocarea măsurii asigurătorii a sechestrului.

Examinând actele dosarului şi încheierea recurată atât prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. 3 C.p.p., Curtea apreciază că recursul formulat este fondat, pentru următoarele considerente:

Instanţa de fond a apreciat eronat că, în cauza în care s-a dispus luarea măsurii asigurătorii a sechestrului, urmărirea penală continuă faţă de petentul Ş I, concluzionând, prin urmare, în mod neîntemeiat că procurorului îi revine competenţa de a soluţiona plângerea formulată conform art. 168 C.p.p.

Sub acest aspect, reevaluând datele cauzei, Curtea constată că măsura asigurătorie a fost dispusă la data de 20.07.2001, în cauza având ca obiect infracţiunea prevăzută de art. 292 C.p., comisă de învinuitul (la acea dată) Ş I şi în vederea reparării prejudiciului evaluat la suma de 41 miliarde ROL. În această cauză, prin rechizitoriul nr. 190/P/2001, s-a dispus însă scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului Ş I pentru comiterea faptei de fals în declaraţii, întrucât nu erau întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, precum şi disjungerea cauzei sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 323 C.p. (faptă pentru care se dispusese extinderea cercetărilor faţă de numitul Şufer Ionel ulterior luării măsurii asigurătorii a sechestrului).

Din actele dosarului rezultă, de asemenea, că prin rechizitoriul sus-menţionat procurorul nu a dat vreo dispoziţie asupra măsurii asigurătorii, în sensul menţinerii ori revocării acesteia.

Subsecvent pronunţării sentinţei penale nr. 1572/28.11.2007 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a penală, prin care s-a dispus restituirea cauzei la procuror, cauza având ca obiect, printre altele, infracţiunea prevăzută de art. 292 C.p. imputată petentului Ş I a intrat din nou pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar ulterior ordonanţei de declinare nr. 190/P/2001 din data de 31.07.2008, pe rolul Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

Această din urmă instituţie a dispus, prin ordonanţa nr. 116/P/2008 din 29.01.2009, refacerea, printre altele, a rezoluţiilor de începere a urmăririi penale întocmite în cauză, fără ca, în privinţa petentului Ş I, să se procedeze efectiv la luarea unei astfel de măsuri. Prin urmare, recurentul-petent a păstrat calitatea de făptuitor pentru comiterea faptei de fals în declaraţii, iar prin rechizitoriul cu acelaşi număr s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de acesta, pentru infracţiunea prevăzută de art. 292 C.p., întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia.

Din procesul verbal întocmit de D.N.A la data de 26.01.2009 rezultă că, în cauza în care se dispusese disjungerea faţă de Ş I, pentru infracţiunea prev. de art. 323 C.p., continuă cercetările în dosarul nr. 233/D/P/2008 al D.I.I.C.O.T, fără a se detalia stadiul acestor cercetări în privinţa petentului.

Din perspectiva traseului distinct urmat de cauzele privindu-l pe recurentul Ş I şi având ca obiect, pe de o parte, fapta prevăzută de art. 292 C.p., şi, pe de altă parte, cea prevăzută de art. 323 C.p., Curtea constată că nu există identitate între aceste două dosare, ele vizând fapte distincte, de competenta unor organe de urmărire penală specializate diferite. Simpla identitate dintre persoana făptuitorului implicat în cele două proceduri nu este de natură a duce la o concluzie contrară, cât timp, din evoluţia actelor de procedură întocmite de către organele de urmărire penală, rezultă în mod evident că acestea însăşi au apreciat distincte cele două cauze.

Or, din perspectiva competenţei instanţei de judecată de a soluţiona plângerea întemeiată pe art. 168 C.p.p., trebuie analizat stadiul în care se află acea cauză în care s-a dispus măsura asigurătorie, neavând nicio relevanţă cercetările efectuate în paralel într-un dosar distinct, pentru fapte chiar comise de către acelaşi făptuitor, dar care nu au fost avute în vedere la luarea măsurii analizate. Aceasta deoarece finalitatea măsurii asigurătorii luate în vederea reparării pagubei este una esenţialmente asigurătorie, menţinerea măsurii fiind strâns legată de asigurarea reparării unui anume prejudiciu pretins cauzat printr-o anumită faptă penală, trăsătură ce se desprinde din analiza prevederilor art. 163 alin. 2 C.p.p.

În speţă, este necontestat faptul că măsura asiguratorie a fost luată faţă de petentul Ş I exclusiv în vederea reparării unei presupuse pagube cauzate prin săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 292 C.p., faptă pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale. O atare soluţie are semnificaţia finalizării fazei în care procurorul putea dispune, conform art. 168 C.p.p., asupra măsurii asigurătorii, revenind instanţei sesizate cu soluţionarea fondului competenţa de a aprecia asupra legalităţii acestei măsuri procesuale.

A aprecia că procurorul ce instrumentează cauza referitoare la infracţiunea prev. de art. 323 C.p. ar avea o atare competenţă ignoră limitele în care acesta efectuează urmărirea penală (aspect ce nu a fost pe deplin lămurit), dar mai ales particularităţile cauzei în care s-a dispus luarea măsurii asigurătorii, astfel cum au fost reţinute.

Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că tribunalul avea competenţa de a se pronunţa asupra plângerii petenţilor Ş I şi M S Ş, soluţia de respingere a plângerii ca inadmisibilă fiind lipsită de suport legal.

Un atare aspect de nelegalitate reclamă casarea încheierii şi rejudecarea cauzei de către aceeaşi instanţă, efectul integral devolutiv al recursului conferind Curţii competenţa de a statua doar asupra legalităţii soluţiei în limitele avute în vedere de către prima instanţă, iar nu asupra unor chestiuni de fond, pe care aceasta din urmă nu le-a avut în vedere. A aprecia altfel echivalează cu a admite posibilitatea efectuării unui prim şi ultim examen de fond al cauzei direct în calea de atac a recursului, ceea ce încalcă dreptul părţilor la un dublu grad de jurisdicţie în materia analizată.

De altfel, rejudecarea cauzei de către aceeaşi instanţă se impune şi din perspectiva omisiunii acesteia de a se pronunţa în mod formal, dar efectiv, şi asupra plângerii petentei M S Ş. Această omisiune echivalează cu nepronunţarea asupra unei cereri esenţiale pentru recurenta-petentă, de natură a garanta dreptul său legitim şi a influenţa soluţia procesului, fapt ce atrage şi el nulitatea încheierii.

Pentru aceste considerente, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c C.p.p., va admite recursurile declarate de Ş I şi M S Ş împotriva încheierii de şedinţă din data de 23.03.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia I-a Penală .

Va casa în parte încheierea din data de 23.03.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia I-a Penală şi va trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru soluţionarea pe fond a plângerii împotriva măsurii asiguratorii formulată de Ş I şi M S Ş.

Va menţine celelalte dispoziţii ale încheierii recurate.

În baza art.192 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

Domenii speta

Spete similare