Recunoaştere hotărâre penală străină.

Recunoaştere hotărâre penală străină. Transfer persoană condamnată. Condiţii. Sesizare neîntemeiată. Respingere.

Potrivit art.143 din Legea nr.302/2004, republicată, transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:

a)condamnatul este resortisant al statului de executare;

b) hotărârea este definitivă;

c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei. În cazuri excepţionale, în baza acordului între statele implicate, transferarea poate avea loc chiar daca partea de pedeapsa neexecutata este mai mica de 6 luni;

d) transferul este consimţit de către persoana condamnata sau dacă, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia, unul dintre cele doua state considera necesar, de către reprezentantul persoanei. Consimţământul nu se cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare al cărui resortisant este;

e) faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni, potrivit legii statului de executare;

f) statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.

Este adevărat că potrivit Protocolului adiţional la Convenţia europeană privind transferul persoanelor condamnate, transferul se poate dispune chiar în absenţa consimţământului condamnatului, însă, potrivit art.165 lit.c) din Legea nr.302/2004, republicată, cererea de transferare a persoanei condamnate poate să fie refuzată, în principal, dacă persoana condamnată a părăsit România, stabilindu-şi domiciliul într-un alt stat, iar legăturile sale cu statul român nu mai sunt semnificative.

În speţă, se constată că persoana condamnată este plecată din România din 1996, este stabilită în Franţa din 1997, fiind căsătorită cu un cetăţean francez, cu care are un copil în vârstă de 12 ani şi nu mai are nico legătură cu România.

-Art.143 şi art.165 lit.c) din Legea nr.302/2004

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A II-A PENALĂ

SENTINŢA NR.100/F din 02.03.2012)

Asupra cauzei penale de faţă, reţine următoarele:

La data de 16.12.2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat această instanţă, în temeiul disp.art.162 alin.4 din Legea nr.302/2004 modificată, înaintând lucrarea nr.1694/II-5/2011, privind persoana condamnată D R V, în vederea recunoaşterii sentinţei pronunţată în dosarul nr. 6413 Js 39565/00 St A de către Tribunalul Hanovra la 31.05.2005, rămasă definitivă la data de 19.10.2005 şi a punerii în executare a acesteia, în conformitate cu disp.art.158 din Legea nr. 302/2004, republicată.

Examinând materialul existent la dosarul cauzei, Curtea constată că în privinţa numitului D R V nu sunt îndeplinite cumulativ cerinţele Legii nr.302/2004 republicată (art.143) şi ale Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în 1983 (art.3).

Potrivit art.143 din Legea nr.302/2004 republicată, transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc numai în următoarele condiţii:  a) condamnatul este resortisant al statului de executare; b) hotărârea este definitivă;  c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata pedepsei. În cazuri excepţionale, în baza acordului între statele implicate, transferarea poate avea loc chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni; d) transferul este consimţit de către persoana condamnată sau dacă, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia, unul dintre cele două state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei. Consimţământul nu se cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare al cărui resortisant este; e) faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni, potrivit legii statului de executare; f) statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.

Astfel, prin adresa nr.55524/2011 (114905/2010) din 06.07.2011 Ministerul  Justiţiei – Direcţia Drept Internaţional şi Cooperare Judiciară a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu prevederile Legii nr.302/2003 republicată, cererea formulată de autorităţile judiciare din Republica Federală Germania prin care se solicită transferarea persoanei condamnate D R V,  într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei cu închisoarea aplicată sus-numitului de către instanţele statului solicitant.

Din adresa nr.688388 din 08.09.2011 a M.A.I. – Direcţia Generală de Paşapoarte şi nr.2019027 din 13.09.2011 a M.A.I. – Direcţia pentru evidenţa persoanelor şi administrarea bazelor de date rezultă că D R V (fost R) este cetăţean român – fiul lui I şi L, născut la …. în M, jud.T, CNP ….., deţinător al paşaportului seria …. eliberat de … T la data de …...

Din documentele transmise de autorităţile judiciare germane, în aplicarea Convenţiei Europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în 1983, rezultă că D R V a fost condamnat prin sentinţa pronunţată în dosarul nr. 6413 Js 39565/00 St A de către Tribunalul Hanovra la 31.05.2005, la pedeapsa închisorii pe viaţă pentru infracţiunea de omucidere în concurs cu tâlhărie gravă, faptă prevăzută de paragrafele 211.249.250 al.I nr.2, art.25 al.2 şi art.52 din Codul penal german. Hotărârea a  rămas definitivă la data de 19.10.2005

În fapt, s-a reţinut că în luna martie 1997, persoana condamnată l-a însoţit pe unul din cei şase coautori ai faptei din Franţa în Germania – Hanovra, cunoscând că împreună cu cei şase urmează să comită infracţiuni. În Hanovra, persoana condamnată i-a cunoscut pe toţi ceilalţi coautori, doi dintre ei cetăţeni români şi, împreună, au plănuit să pătrundă în locuinţa victimei în scopul jafului, deoarece aveau informaţii că aceasta păstrează în casă sume mari de bani, bijuterii şi acţiuni. Deoarece, grupul infracţional nu a putut pătrunde în locuinţă, în absenţa victimei, datorită măsurilor de securitate, aceştia au convenit să profite de momentul în care victima pătrunde în casă, să îl atace şi să intre astfel în incintă. Ca atare, în noaptea de 23.03.1997, cei şapte autori au pândit victima şi când aceasta a deschis uşa garajului l-au atacat; victima a ripostat cu o armă de foc dar în cele din urmă bărbatul a fost adus în stare de inconştienţă de către agresorii care l-au lovit cu pumnii, picioarele şi cu un obiect contondent. D R V a rămas să păzească victima, iar ceilalţi au pătruns în casă, de unde au sustras bani, bijuterii şi două arme. Agresorii au abandonat victima, aflată în continuare în stare de inconştienţă, au plecat, au împărţit valorile sustrase, după care persoana condamnată a părăsit Germania întorcându-se în Franţa. În urma agresiunii victima a decedat.

Examinând documentele transmise de autorităţile judiciare al statului solicitant se constată că este îndeplinită condiţia dublei incriminări la care se referă art.143 lit.e din Legea nr. 302/2004 republicată şi art.3 pct.1 lit.e din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în 1983. Astfel, faptele comise de persoana condamnată în împrejurările descrise îşi regăsesc incriminarea în prevederile art.174-175 lit.a şi art.176 lit.d din Codul penal român.

Din relaţiile referitoare la lichidarea condamnării transmise de statul solicitant rezultă că D R V a fost arestat preventiv în perioada 05.04.2004-18.10.2005 şi a început executarea pedepsei la 19.10.2005.

Persoana condamnată nu este de acord cu transferul în vederea executării pedepsei într-un penitenciar din România, dar prin dispoziţia din 02.11.2006 autorităţile judiciare germane au dispus extrădarea sa.

După cum rezultă din actele dosarului, persoana condamnată este căsătorită cu un cetăţean francez şi şi-a stabilit domiciliul în Republica Franceză din anul 1996. Nu mai păstrează legătura cu România.

Autorităţile judiciare germane au solicitat să se aplice procedura continuării condamnării, excluzând conversiunea.

Apărătorul persoanei condamnate, la termenul din 27.01.2012 a formulat o cerere prealabilă prin care a solicitat sesizarea de către Curtea de Apel Bucureşti a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene pentru a se pronunţa cu titlu preliminar cu privire la dispoziţiile Convenţiei Europene asupra transferării persoanelor condamnate din 21 martie 1983, precum şi cele ale protocolului adiţional la aceasta din 18 decembrie 1997.

În esenţă, dacă se întemeiază pe aceste dispoziţii s-ar naşte o situaţie de discriminare creându-se faţă de persoana condamnată o situaţie de inferioritate prin neaplicarea dispoziţiilor Deciziei–cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti in materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate in scopul executării lor în Uniunea Europeană.

Mai mult, dacă este legal sesizată instanţa română în baza Convenţiei Europene asupra transferării persoanelor condamnate din 21 martie 1983, precum şi pe cele ale protocolului adiţional la aceasta din 18 decembrie 1997. În ce măsură ar putea să se pronunţe o instanţă naţională română pe o sesizarea făcută în baza unei proceduri care la acest moment este caducă.

În raport de legislaţia comunitară incidentă în acest caz, se pune problema ce relevanţă are principiul mitior lex, care este legea penală mai favorabilă din punct de vedere al executării pedepsei şi dacă nu i se produce o vătămare persoanei condamnate prin simpla cerere de  recunoaştere şi transfer într-un stat în care eligibilitatea pentru liberare condiţionată intervine abia după trecerea unui interval de 20 de ani (România), spre deosebire de statul de condamnare (Germania) unde acest lucru se întâmplă după 15 ani. Nu s-ar fi creat o situaţie de inferioritate persoanei condamnate D R prin luarea măsurii expulzării într-un stat cu care acesta nu mai are legături , unde i-ar fi greu să menţină contactul cu soţia şi fiul său minor, în vârstă de 11 ani care îl vizitează constant şi unde ar fi eligibil pentru liberare condiţionată abia după executarea a 20 de ani.

Totodată, în ce măsură s-ar putea pronunţa o instanţă română pe o procedură care nu a fost implementată în termen de către statul român, respectiv Decizia–cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti in materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate in scopul executării lor în Uniunea Europeană.

Cu privire la această cerere prealabilă, instanţa consideră că aceasta nu este necesară, ba chiar inadmisibilă, în primul rând pentru că nu vizează o interpretare a tratatului, nici valabilitatea şi interpretarea actelor adoptate de către instituţiile sau organele uniunii. Problema cu care apărătorul persoanei condamnate solicită să fie sesizată Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene cu o cerere preliminară vizează chiar fondul prezentei cauze. Nu s-a indicat în nici un moment care este tratatul, convenţia, regulamentul pe care îl doreşte a fi interpretat, se face vorbire de o decizie cadru, decizie care dacă se analizează se observă că este practic o reflectare în oglindă a Legii nr.302/2004. Decizia cadru pe care apărătorul persoanei condamnate o invocă, a fost adoptată pentru a determina statele uniunii europene să nu refuze o recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti şi nici transferul persoanelor condamnate. Aceasta, deoarece protocolul la convenţia europeană a drepturilor omului, cea din anul 1987, a fost ratificat de către toate statele uniunii europene şi datorită acestui fapt erau momente când statele europene se prevalau de neratificarea acestui protocol şi refuzau o recunoaştere a hotărârilor judecătoreşti şi implicit refuzau transferul persoanelor condamnate.

De asemenea, referitor la această decizie cadru se observă că în art. 4, se dă posibilitatea statului care a dispus condamnarea să aleagă cărui stat să-i facă solicitarea pentru recunoaşterea hotărârii şi transferului, dar, două dintre aceste variante, cea prevăzută la lit.a şi lit.b fac trimitere la statul membru al cărui cetăţean este persoana condamnată, fie că locuieşte sau nu pe teritoriul acelui stat.  Cea de a treia variantă viza orice alt stat membru din uniunea europeană doar dacă acel stat membru ar fi fost de acord să recunoască acea hotărâre şi să accepte transferul persoanei condamnate.

Deciziile Uniunii Europene sunt practic o aplicare imediată dacă ele sunt cât se poate de clare, ori această decizie cadru din 2008 este foarte clară, vizează practic obligaţia statelor membre a uniunii europene să procedeze la recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti şi să dispună transferul persoanelor condamnate, bineînţeles dacă nu există motive de refuz, care de asemenea sunt precizate foarte clar în această decizie cadru. Această decizie cadru nu face altceva decât să completeze şi să lărgească, practic, dispoziţiile din Convenţia Europeană a drepturilor omului privind transferul persoanelor condamnate. Aceste aspecte se reflectă şi în dispoziţiile Legii nr. 302/2004.

Chiar dacă apărătorul persoanei condamnate a invocat la un moment dat şi o pretinsă aplicare a principiului legii mai favorabile, acest principiu este aplicabil în dreptul intern, însă apărarea a susţinut că persoana condamnată s-ar afla într-o situaţie de inferioritate în condiţiile în care ar fi transferat în România pe motiv că nu ar putea beneficia de aceleaşi condiţii a liberării anticipate aşa cum ar putea beneficia în Germania, în sensul că ar putea fi liberat după 15 ani în  Germania, iar în România după 20 de ani. Se observa că atât convenţia europeană privind transferul persoanelor condamnate din anul 1987, Legea nr.302/2004, cât şi această decizie cadru din 2008 care are aplicabilitate directă şi nu trebuie ratificată, prevăd clar că executarea pedepsei este practic atributul ţării unde persoana condamnată urmează să-şi execute pedeapsa. Prin urmare, nu este vorba despre o situaţie de inferioritate sau de discriminare în care ar fi pusă persoana condamnată.  Pe de altă parte, statul german a ales să sesizeze statul român cu această cerere de recunoaştere a hotărârii şi de transfer şi totodată prin decizia de expulzare, deşi i-a cerut persoanei condamnate opinia vis-a-vis de statul unde ar dori să fie expulzat şi acesta a menţionat Franţa, statul german nu a considerat oportun să menţioneze acest aspect.

Concluzionând instanţa consideră ca nefiind oportună cererea cu sesizarea Curţii de Justiţie Europene.

Este adevărat că potrivit protocolului adiţional la Convenţia europeană privind transferul persoanelor condamnate, transferul se poate dispune chiar în absenţa consimţământului condamnatului, însă potrivit art.165 lit.c din Legea nr.302/2004 republicată, cererea de transferare a persoanei condamnate poate să fie refuzată, în principal, dacă persoana condamnată a părăsit România, stabilindu-şi domiciliul într-un alt stat, iar legăturile sale cu statul român nu mai sunt semnificative.

Din referatul privind situaţia socială şi familială a deţinutului existent la dosarul cauzei (fila 8 dosar parchet) rezultă că persoana condamnată D R V este plecat din România în anul 1996, este căsătorit din anul 1997, soţia sa fiind cetăţean francez, cu care are un copil în vârstă de 12 ani, are o situaţie materială bună în Franţa şi nu doreşte transferul într-un penitenciar din România deoarece nu mai are nicio legătură cu România, păstrând legătura doar cu familia sa din Franţa, cu care corespondează şi care l-a vizitat în Germania.

Din înscrisurile depuse la dosar de către apărătorul persoanei condamnate, Curtea reţine că la acest moment legăturile cu statul francez sunt mult mai puternice decât ar fi cele cu statul român, persoana condamnată D R locuind în Franţa din anul 1996, este căsătorit cu un cetăţean francez cu care are un copil minor, deţine un imobil împreună cu soţia sa în oraşul Toulouse, a plătit impozite şi asigurări medicale către statul francez şi a lucrat legal pe teritoriul acestui stat până la predarea sa către statul german în baza unui mandat european de arestare.

Din certificatul emis de locul de deţinere – Freiburg, depus la dosarul cauzei (fila 195) la 24.02.2012, în şedinţă publică, în traducere autorizată, rezultă că persoana condamnată D R V este înregistrată începând cu data de 27.09.2010 ca elev al şcolii serale cu profil real Freiburg, cursul pentru obţinerea calificării medii desfăşurându-se în închisoarea Freiburg, urmând a se finaliza în iunie 2012.

Curtea consideră că posibilităţile persoanei condamnate de reinserţie socială sunt mai mari dacă nu ar executa pedeapsa cu închisoarea în România, cu atât mai mult cu cât în prezent se fac demersuri în vederea obţinerii transferului acesteia în Franţa, iar după eliberarea sa D R va putea lucra la Centrul de Radiologie Medicală Ambroise Parre din Toulouse.

Din actele şi lucrările dosarului, Curtea constată că în cauză este incident art.12 primul paragraf CE, persoana condamnată D R având reşedinţă legală în Franţa, unde a locuit din anul 1996.

Pe cale de consecinţă, Curtea urmează a respinge sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Domenii speta

Spete similare