Drept civil Acţiune în despăgubire îndreptată împotriva Statului Român-arestare nelegală. Art. 504 Cod procedură penală

Decizie 1368 din 06.03.2013


DREPT CIVIL

Acţiune în despăgubire îndreptată împotriva Statului Român-arestare nelegală.

Art. 504 Cod procedură penală

Dispoziţiile art. 504 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală dau dreptul la repararea pagubei şi în privinţa persoanelor care în cursul unui proces penal au fost private de libertate, ori, cărora li s-a restrâns libertatea în mod nelegal, iar caracterul nelegal s-a stabilit prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. j; ori prin hotărârea instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărârea definitivă de achitare sau prin hotărârea definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. j Cod procedură penală.

Decizia civilă nr. 1368/2013-R 06 martie 2013

(dosar nr. 2125/83/2011)

Prin sentinţa civilă nr. 2803/D din 14 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul S. M. s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul P. A., în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, şi în consecinţă:

A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 7.200 lei cu titlu de daune morale.

Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:

Prin ordonanţa de reţinere din 11.12.2009 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea reclamantul a fost reţinut pe timp de 24 ore începând cu data de 11.12.2009, ora 11, în baza semnalării trimise de INTERPOL în vederea emiterii mandatului european de arestare de către Tribunalul municipal din M. –Ungaria.

Prin încheierea penală nr.18/11.12.2009, în baza art.90 alin.2 din Legea nr.302/2004, modificată şi completată cu Legea nr.222/2008, Curtea de Apel Oradea a dispus arestarea reclamantului pe o durată de 5 zile cu începere de la 11.12.2009 până la 15.12.009.

Prin sentinţa penală nr.116/17.12.2009 Curtea de Apel Oradea a admis cererea de executare a mandatului european de arestare nr.B.190/2009 emis de Judecătoria M.-Ungaria şi în baza art.90 al.13 din Legea nr.302/2004 s-a  dispus arestarea reclamantului pe o durată de 25 de zile cu începere de la data de 17.12. 2009 până la data de 10.01.2010.

Prin decizia penală nr.4315/29.12.2009 pronunţată în dosar nr.1424/35/2009, Î.C.C.J a admis recursul promovat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva sentinţei penale nr.116/2009 a Curţii de Apel Oradea, a casat sentinţa şi, în rejudecare, a respins cererea de executare a mandatului european de arestare nr.B.190/2009 emis de Judecătoria M. împotriva reclamantului şi a revocat măsura arestării şi a dispus punerea de îndată în libertate  a reclamantului de sub puterea mandatului de arestare nr.16/2009 emisă de Curtea de Apel Oradea.

Arestarea reclamantului a fost determinată de sustragerea de către acesta  a unor  bunuri de valoare mică dintr-un magazin din M. –Ungaria, pentru care autorităţile maghiare i-au aplicat o amendă de 40.000 forinţi .

Revocarea măsurii de arestare de către Î.C.C.J a fost justificată prin faptul că nu există nicio probă din care să rezulte că reclamantul s-a sustras de la urmărirea penală, astfel că nu este întrunită una din condiţiile impuse de Legea nr.302/2004, iar pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut greşit că fapta reţinută în sarcina reclamantului ar face parte din cele 32  infracţiuni menţionate în art.85 din Legea nr.302/2004, respectiv art.2 alin.2 din Decizia Cadru a Consiliului Uniunii Europene, printre cele 32 de infracţiuni se prevede furtul organizat sau armat, ceea ce nu este cazul în speţă, întrucât reclamantul a sustras din magazin articole de pescuit.

Faţă de cele expuse mai sus, tribunalul a reţinut că printr-o hotărâre definitivă s-a stabilit că măsura arestării reclamantului a fost nelegală, întrucât fapta reţinută care a determinat  admiterea cererii de executare a mandatului european de arestare nu se încadrează printre cele 32 de infracţiuni prevăzute de Legea nr.302/2004 şi că nu există nicio probă de sustragere de la urmărirea penală, nefiind  întrunite în cauză condiţiile prevăzute de lege, Î.C.C.J. a dispus revocarea măsurii arestării reclamantului.

În consecinţă, nelegalitatea măsurii admiterii cererii de executare a mandatului european de arestare rezultă evident, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art.504  alin.2 şi 3 Cod proc.pen., scopul urmărit fiind repararea prejudiciului suferit de persoanele care au fost private de libertate în mod nelegal, legislaţie naţională care este în consens cu reglementarea europeană cuprinsă în art.5 paragraful 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Conform textului de lege invocat „Orice persoană care este victima unei arestări sau unei deţineri contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii”. În consecinţă, arestarea nelegală a reclamantului atrage încălcarea dreptului reclamantului la libertate şi obligă autorităţile la repararea prejudiciului produs.

Cu privire la prejudiciul suferit, reclamantul invocă producerea unor daune morale prejudiciul produs fiind în legătură cu viaţa de familie şi a imaginii profesionale a reclamantului fiind administrate în acest sens probe testimoniale.  Martorii audiaţi în cauză, P.C. şi T. F. N., au relatat că  reclamantul a fost arestat de două ori pentru aceeaşi faptă, măsura arestării preventive a provocat inevitabil stresuri psihice reclamantului din cauza condiţiilor de detenţie şi de transport la care a fost expus. De asemenea, arestarea a avut un impact negativ asupra familiei, precum şi asupra  vieţii sociale  a reclamantului care este  traducător autorizat.

Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral suferit, tribunalul a reţinut criteriile prevăzute de art.505 alin.1 Cod proc.pen., respectiv a avut în vedere cele 18 zile de arestare preventivă nelegală, valorile morale afectate. În continuare, tribunalul a reţinut că o evaluare exactă a daunelor morale nu este posibilă, întinderea despăgubirilor s-a făcut ţinând cont de criteriile mai sus evocate şi de elementele de fapt reţinute, precum şi de principiul reparării integrale a prejudiciului suferit raportat la dispoziţiile art.998 şi urm.Cod civ.  Totodată, s-a avut în vedere că acordarea acestor despăgubiri nu trebuie să reprezinte o sursă de îmbogăţire fără just temei, dar în acelaşi timp să nu fie golit de conţinut dispoziţiile art.505 Cod proc.civ. şi să se acorde o satisfacţie morală reclamantului, motiv pentru care  tribunalul a statuat că este rezonabilă o reparaţie în cuantum de 7.200 lei (400/zi) în loc de 150.000 lei solicitat de reclamant.

Faţă de cele de mai sus, tribunalul a admis în parte acţiunea civilă a reclamantului şi va obliga pârâtul să plătească acestuia suma de 7.200 lei cu titlu de daune morale.

Fără cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, plata acestor cheltuieli nefiind justificată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs atât reclamantul P.A. cât şi P.de pe lângă T.S.M.

Prin recursul declarat de către reclamantul P.A. s-a solicitat admiterea acestuia, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii acţiunii în integralitate, cu consecinţa obligării pârâtului Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice la plata sumei de 150.000 lei, cu titlu de daune morale în favoarea sa, urmare a arestării nelegale.

Cu cheltuieli de judecată în ambele instanţe.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că, realitatea este că atunci când vezi câte o astfel de hotărâre dată de o instanţă de judecată eşti paralizat de reflexul concomitenţei susţinerilor şi gesturilor pe care ea ţi le provoacă: îţi vine să râzi dar eşti blocat de sentimentul de revoltă, îţi vine să te bucuri văzând că ai primit ceva, dar în acelaşi timp lacrimile îţi izbucnesc aproape instantaneu la sentimentul nedreptăţii pe care eşti obligat să o suporţi.

A subliniat că deşi T.S.M. a constatat comiterea şi existenţa erorii judiciare a cărui victimă a căzut îi acordă o sumă de bani modică, pretins reprezentând reparaţia prejudiciului suferit cu această ocazie.

În ceea ce priveşte temeiul de drept aplicabil în cauză, s-a arătat că acesta este mai complex decât cel invocat de instanţa de fond.

Într-adevăr, baza legală a pretenţiilor sale în reprezintă art. 52 alin. 3 din Constituţia României, art. 504, 505, 506 Cod procedură civilă, art. 1000 alin. 3 din Vechiul Cod Civil, art. 5 şi art. 6 din CEDO. Din ansamblul acestor prevederi legale rezultă fără echivoc faptul că statul este obligat la repararea integrală a prejudiciilor cauzate ca urmare a erorilor judiciare.

Repararea integrală vizează acoperirea în totalitate a prejudiciilor materiale şi morale care au fost ocazionate prin eroarea judiciară reclamantă, în cazul său prin reţinerea şi arestarea nelegală pe o perioadă de 18 zile.

S-a criticat hotărârea sub aspectul greşitei stabiliri a întinderii despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, respectiv fără a lua în seamă toate consecinţele negative ale erorii judiciare, extinse atât asupra reclamantului, cât şi asupra familiei sale, considerând că prejudiciul a fost subevaluat.

S-a invocat în acest sens jurisprudenţa constantă a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit căruia despăgubirea bănească acordată pentru repararea prejudiciilor morale trebuie să reflecte o concordanţă valorică între cuantumul sau/şi gravitatea consecinţelor la a căror reparare este destinat să contribuie.

S-a arătat că, pentru determinarea cuantumului despăgubirilor morale se impunea a se avea în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauza prin fapta ilicită, iar repararea daunelor morale trebuie înţeleasă într-un sens mai larg, al căror scop e acela ca în funcţie de particularităţile fiecărei cauze să ofere victimei o anume satisfacţie sau uşurare pentru suferinţele îndurate.

S-a invocat în acelaşi sens şi prevederile art. 505 Cod procedură civilă în privinţa criteriilor exemplificative care trebuie luate în considerare la acordarea despăgubirilor.

S-a subliniat că după cum a fost consfinţit în jurisprudenţa constată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie interpretarea unanimă dată cu privire la art. 505 Cod procedură penală este că întinderea daunelor morale se stabileşte prin apreciere ca urmare a aplicării de către instanţă a  criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care ele au fost afectate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, modul de influenţare negativă a situaţiei familiale profesionale şi sociale.

A considerat că instanţa a procedat la o sinteză selectivă a situaţiei de fapt, rezumând şi omiţând parţial anumite suferinţe şi efecte la care el şi familia sa au fost supuşi.

S-a arătat astfel că a făcut dovada condiţiilor de detenţie din cadrul arestului I.P.J. Satu – Mare prin depoziţia chiar a unui lucrător de poliţie care în acea perioadă lucra în arest.

De asemenea, hotărârea e criticabilă şi prin prisma faptului că nu a analizat şi ceilalţi factori care i-au cauzat suferinţe profunde pe parcursul arestării preventive dispuse în mod nelegal: frustrarea provocată de starea şi locul în care s-a aflat; injusteţea situaţiei; suferinţele fizice cauzate de condiţiile precare de detenţie (hrana necorespunzătoare şi frigul), suferinţele cauzate de condiţiile de transport, de la Satu – Mare la Bucureşti şi retur; dorul, grija şi lipsa permanentă de informaţii în ceea ce priveşte familia şi distanţa mare în care s-a aflat.

Apoi s-a subliniat că hotărârea e netemeinică prin stabilirea eronată a daunelor morale, fără a se lua în calcul intensitatea cu care suferinţele au fost percepute precum şi importanţa valorilor lezate sau măsura în care au fost afectate.

S-a considerat că judecătorul fondului avea obligaţia de a cântări argumentele invocate, cele care au rezultat din probele administrate în cauză, mai ales cele rezultate din materialitatea faptelor, adică a arestării sale fără temei legal.

S-a mai arătat apoi că judecata instanţei de fond nu întruneşte exigenţele unui proces echitabil în înţelesul prevederilor art. 6 alin. 1 din CEDO.

Prin recursul declarat de către P. de pe lângă T.S.M. s-a solicitat admiterea acestuia, modificarea sentinţei recurate, cu consecinţa respingerii acţiunii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că respingerea cererii de executare a mandatului de arestare şi revocarea măsurii arestării nu-l îndreptăţeşte  pe reclamant să beneficieze de dispoziţiile art. 504 Cod procedură penală, dispoziţii care nu sunt incidente în cauză.

S-a subliniat în acest sens că mandatul european de arestare înlocuieşte instrumentele anterioare în această materie între statele membre ale Uniunii Europene în special cele prevăzute de Convenţia Europeană privind extrădarea din 13.12.1957 şi Convenţia de aplicare a acordului Schengen din 19.06.1990.

În spaţiul judiciar comun U.E. cooperarea judiciară se desfăşoară în temeiul unor instrumente comunitare care au la bază atât principiul încrederii reciproce cât şi al recunoaşterii deciziilor judiciare.

S-a arătat că fapta săvârşită de reclamant subzistă şi în prezent, iar instanţa română nu a revocat măsura privativă sau restrictivă de libertate prin hotărâre definitivă de achitare şi nici prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauze prevăzute de art. 10 alin. 1 lit. i Cod procedură penală.

De asemenea, prin decizia nr. 4315/29.12.2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a examinat infracţiunea de furt săvârşită de P. A. pe teritoriul Ungariei,  ci legalitatea mandatului european de arestare emis împotriva acestuia în vederea predării lui pentru efectuarea urmăririi penale sau a judecăţii pentru fapta comisă.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins cererea de executare a mandatului european nu pentru că fapta nu există, ci pentru faptul că fapta nu se încadrează în categoria faptelor prevăzute de legislaţia comunitară.

Examinând recursurile declarate, prin prisma criticilor invocate, instanţa a constatat a fi nefondate, urmare a următoarelor considerente:

După cum corect a reţinut starea de fapt prima instanţă, Curtea de Apel Oradea, prin sentinţa penală nr. 116/17.12.2009 a dispus arestarea reclamantului pe o perioadă de 25 de zile, începând cu data de 17.12.2009 până în data de 10.01.2010, urmare a admiterii cererii de executare a mandatului european de arestare nr. B190/2009 emis de Judecătoria M.– Ungaria, în baza prevederilor art. 90 alin. 13 din Legea nr. 302/2004.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia penală nr. 4315/29.12.2009 a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva sentinţei penale mai sus arătate, dispunând casarea acesteia, iar în rejudecare a respins cererea de executare a mandatului european de arestare, revocând măsura arestării reclamantului, dispunând punerea sa de îndată în libertate.

Considerentele avute în vedere de instanţa de recurs la pronunţarea soluţiei au constat în faptul că nu există nici o probă din care să rezulte că persoana solicitată s-a sustras de la urmărirea penală, nefiind întrunită una din condiţiile impuse de Legea nr. 302/2004, iar pe de altă parte, s-a reţinut greşit faptul că fapta reţinută în sarcina persoanei solicitate ar face parte din cele 32 de infracţiuni menţionate în art. 85 din Legea nr. 302/2004, modificată, respectiv  art. 2 alin. 2 din Decizia Cadru a Consiliului Uniunii Europene.

În ceea ce priveşte recursul declarat de P. de pe lângă T. S.M., s-a constatat că singura critică invocată priveşte neincidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 504 Cod procedură penală, acesta susţinând că respingerea cererii de executare a mandatului european de arestare împotriva reclamantului cu consecinţa revocării măsurii arestării şi punerii de îndată în libertate nu se circumscrie niciuneia din ipotezele normei de drept citate anterior.

În speţă, după cum s-a arătat şi mai sus, împotriva reclamantului s-a luat măsura arestării printr-o hotărâre judecătorească, care ulterior a fost revocată, urmare a constatării nelegalităţii acesteia, aşa încât s-a apreciat că în mod corect prima instanţă  a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 504 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală, care dau dreptul la repararea pagubei şi în privinţa persoanelor care în cursul unui proces penal au fost private de libertate, ori, cărora li s-a restrâns libertatea în mod nelegal, iar caracterul nelegal s-a stabilit prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. j; ori prin hotărârea instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărârea definitivă de achitare sau prin hotărârea definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. 1 lit. j Cod procedură penală.

Ori, în cauză, nelegalitatea măsurii s-a stabilit prin hotărârea instanţei de revocare a măsurii privative de libertate (decizia penală 4315/29.12.2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) apreciindu-se ca fiind irelevantă împrejurarea că prin această hotărâre nu s-a examinat infracţiunea de furt comisă de reclamant pe teritoriul Ungariei, criticile invocate sub acest aspect de recurentul Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu – Mare neputând fi aşadar reţinute.

În acest sens s-au avut în vedere şi dispoziţiile art. 5 din CEDO, care se referă la dreptul la libertate şi siguranţă, Curtea fiind constantă în a acorda despăgubiri băneşti pentru daunele morale cauzate de o arestare abuzivă sau condamnare pe nedrept.

Astfel, prin numeroase hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, se insistă asupra caracterului primordial al dreptului de libertate şi siguranţă, libertatea personală fiind considerată o condiţie de care trebuie să profite fiecăre, Curtea afirmând în jurisprudenţa sa faptul că judecătorii trebuie să aibă întotdeauna  în vedere că, pentru a nu lipsi garantarea libertăţii de esenţă,  orice detenţie trebuie să fie excepţională, justificată în mod obiectiv şi să nu depăşească strictul necesar.

Nici criticile recurentului – reclamant la adresa hotărârii recurate, axate pe cuantumul despăgubirilor morale acordare nu au fost primite.

Astfel, s-a constatat că reclamantul a executat efectiv 18 zile de arest ilegal, prima instanţă acordându-i suma de 7200 lei cu titlu de daune morale, sumă la stabilirea căreia s-au avut în vedere consecinţele pe plan fizic şi psihic datorate măsurii, respectiv condiţiile de detenţie şi de transport la care a fost expus,impactul negativ pe care măsura arestării a avut-o asupra familiei, precum şi asupra vieţii sale sociale, prin raportare la calitatea acestuia de traducător autorizat.

Susţinerile recurentului –reclamant, în sensul că daunele morale au fost subevaluate în raport cu suferinţele produse, nefiind respectat principiul reparării integrale a prejudiciului, s-au apreciat a fi nefondate, estimarea făcută de prima instanţă fiind corectă, având la bază criteriile obiective invocate, instanţa statuând aşadar în echitate, pe baza întregului  material probator administrat în cauză.

Nu au fost reţinută apoi nici susţinerea cum că daunele morale nu au fost analizate în funcţie de criteriile prevăzute de art. 505 alin. 1 Cod procedură penală ci, contrar celor afirmate se constată că instanţa a făcut aplicabilitatea acestor criterii în speţă în concret şi adecvat, fiind respectată cerinţa proporţionalităţii între suma acordată cu titlu de daune morale şi consecinţele produse de măsura arestării.

Prin urmare, faţă de cele anterior expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă au fost respinse ambele recursuri, menţinând ca legală şi temeinică hotărârea recurată.