Clauze abuzive - intervenţia în însăşi cauza contractului de credit, excede protecţiei oferite de prevederile Legii nr.193/2000.

Prin cererea înregistrată sub nr.74170/299/2015 reclamanţii A.O.O., A.S.O. mau chemat în judecată pârâta R.B. solicitând instanţei să constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 punctul 4 a cererii de chemare în judecată din contractele de credit încheiate de către fiecare dintre reclamanţi şi obligarea pârâtei la stabilizarea/ îngheţarea cursului valutar aplicat ratelor lunare conform cursului din anexa 1 punctul 3 cu consecinţa restituirii ratelor lunare ale împrumuturilor.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, între părți au intervenit contracte de credit  în monedă străină, respectiv franci elvețieni, contractele de împrumut fiind primele încheiate în istoricul reclamanților cu o instituție de credit, iar informațiile despre procedura de creditare fiind aproape inexistente, în condițiile în care banca avea obligația să acționeze cu onestitate, corectitudine, transparență și profesionalism, ținând seama de drepturile și interesele consumatorilor. Au arătat că, de la momentul semnării contractelor și până la zi a operat o creștere cu peste 100% a costului contractului, existând o îmbogățire fără justă cauză în favoarea băncii. De asemenea, reclamanții au făcut referire la teoria impreviziunii din codul civil din 2009.

Au mai indicat că, la momentul semnării contractului de credit, consumatorului îi era imposibil să vizualizeze și să cunoască evoluția indicilor de referință sau a cursului valutar, acesta fiind pus pe o scară inferioară în raport de bancă, de aceea legea îl protejează și impune instituțiilor bancare o anumită conduită de informare în prima linie, pentru ca acel debitor, la momentul semnării unui contract de credit ce se întinde pe o perioadă de până la 35 ani, să poate fi informat corect pentru a nu ajunge în situația excepțională de executare silită. Omisiunea băncilor de a informa consumatorii asupra riscului de devalorizare a leului în raport de franc, fenomen previzibil pentru experții financiari, constituie o încălcare a obligației de consiliere iar consumatorii nu au posibilitatea de a negocia conținutul clauzelor. În continuare, reclamanții au făcut trimitere la ”reclama mincinoasă” folosită de Volksbank, constatată prin decizia nr. 368/15.05.2008 de către CNA.

În concluzie, reclamanții au arătat că judecătorul național are posibilitatea să pună în balanță dacă o asemenea reglementare este de natură să producă un dezechilibru semnificativ în contract și, astfel, legislația națională îi permite acestuia să substituie o clauză cu una care să fie circumscrisă în legislația națională și să permită continuarea contractului, putând cerceta prin prisma Legii 193/2000 clauza referitoare la plata/restituirea împrumutului la cursul de la ziua plății ratei.

În drept, au invocat dispozițiile Legii nr. 193/2000, Cod civil, OUG nr. 21/1992, OUG nr. 174/2008.

În probațiune, au solicitat administrarea probei cu înscrisuri, cu interogatoriul pârâtei și expertiză de specialitate în instituții bancare.

La data de 24.08.2015 pârâta R.B. a formulat întâmpinare prin care a susţinut, între altele, necesitatea analizării individuale a fiecărui raport juridic dedus judecăţii, fiind necesară disjungerea . Pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

În motivare, cu privire la reclamanții A.O.O. şi A.S.O., pârâta a arătat că aceștia au contractat creditul nr. RFI43743936439, prin care a fost acordat un credit în valoare de 20.440 CHF, pe 300 luni, pentru nevoi personale nenominalizate, aceștia beneficiind deja de trei restructurări.

A mai arătata pârâta că, în contractele de credit menționate în cererea de chemare în judecată nu există o clauză de risc valutar, clauza prevăzută la art. 4 din contracte referitoare la încasarea ratelor de credit în moneda în care s-a acordat creditul fiind permisă de art. 3 din Regulamentul valutar BNR 4/2005, în cauză nefiind aplicabile dispozițiile Legii 193/2000.  Cu privire la solicitarea reclamanților de înghețare a cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la data semnării contractelor și de încasare a ratelor în moneda în care  fost acordat creditul, pârâta a arătat că este inadmisibilă, motivat de faptul că art. 3 alin. 2 din Legea 193/2000 nu permite cercetarea caracterului abuziv al unor norme legale, ci doar a unor clauze contractuale, în caz contrar urmând a fi modificat obiectul contactului de credit.

 În continuare, pârâta a indicat că nu sunt îndeplinite nici condițiile prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000, în condițiile în care reclamanții nu au suferit un dezechilibru semnificativ efectiv care să fi fost prezentat în fața instanței și dovedit, iar banca nu a fost de rea credință nici la data încheierii contractului, nici ulterior, evoluția cursului de schimb nefiind determinată de bancă.

În drept, pârâta a invocat dispozițiile Legii 193/2000.

În probațiune, pârâta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile depuse.

Prin încheierea pronunţată la data de 11.11.2015, în dosarul nr. 74170/299/2015, instanţa a dispus disjungerea cererilor pentru fiecare contract de credit în parte şi formarea dosarului nr. 110816/299/2015, având ca reclamanţi pe A.O.O. şi A.S.O., cu privire la contractul de credit nr. RFI43743936439 acordat pentru suma de 20.440  CHF.

Instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisurile depuse la dosar, iar pentru reclamanți și proba cu interogatoriul pârâtei și a respins proba cu expertiză apreciind că nu duce la soluționarea procesului.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Prin contractul de credit nr. RFI43743936439 reclamanții A.O.O. şi A.S.O. au primit un credit ipotecar pentru suma de 20.440 CHF pe o durată de 300 luni.

Conform art. 4.1 din contract: ”Orice plată efectuată de împrumutat/codebitor în baza prezentului contract se va face în moneda în care a fost acordat creditul.”

În raport de data încheierii contractului, respectiv 24.09.2007, conform art. 102 din Legea 71/2011 efectele contractului sunt supuse Codului civil din 1864 iar în raport de art. 26 alin.1 din Codul de procedură civilă puterea doveditoare a probelor este subordonată Codului civil din 1864 şi celor ale Codului comercial, precum şi conform dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.1, având în vedere situaţia de fapt menţionată anterior, instanţa reţine că Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului de credit, prevedea la art. 4 că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Mai mult, alineatele 2 şi 3 ale aceluiaşi articol prevăd că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

În acest sens, condiţia prevăzută de art. 4 al. 2 privind lipsa unei negocieri directe este îndeplinită întrucât contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze (orice probă contrară revenind intimatei, potrivit art. 4 al. 3).

Mai mult, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sistemul de protecţie pus în aplicare prin directiva menţionată se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de vânzător sau de furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi de nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil, fară a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (Hot. din 27 iunie 2000, Oceano Editorial şi Solvat Editores şi Hot. din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro) drept pentru care, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, în mai multe ocazii, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor din contract (Hot. Oceano Editorial).

Instanţa mai are în vedere faptul că art. 4 al. 1 din Legea nr. 193/2000 impune şi o altă condiţie pentru existenţa unei clauze abuzive – clauza trebuie să creeze, contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului. Buna-credinţă presupune, din această perspectivă, faptul că niciuna dintre părţi nu urmăreşte să obţină, ca urmare a încheierii contractului, mai mult decât valoarea contraprestaţiei la care s-a obligat cealaltă parte, respectând astfel un echilibru al prestaţiilor reciproce. Per a contrario, reaua-credinţă intervine ori de câte ori un comerciant, profitând de absenţa unei negocieri directe a unei clauze, rupe, în mod voit, acest echilibru, urmărind protejarea propriilor interese, simultan cu dezinteresul faţă de drepturile consumatorului.

Legea 193/2000 impune o excepţie prin prevederile art. 4 alin.6 conform cărora Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din Legea nr. 193/2000 redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea  obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

4. Pentru a reţine existenţa unei clauze abuzive, instanţa trebuie astfel să verifice următoarele condiţii:

1) clauza contractuală să nu fi fost negociată:

2) prin ea însăşi clauza contractuală creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor;

3) dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei-credinţe.

Aceste condiţii sunt cumulative astfel încât dacă una dintre ele nu este îndeplinită clauza contestată nu poate fi considerată abuzivă.

În ceea ce priveşte buna credinţă, instanța are în vedere considerentul nr. 16 al Directivei nr. 93/13/CEE „….la evaluarea bunei credinţe, trebuie acordată o atenţie deosebită autorităţii poziţiilor de negociere ale părţilor, dacă consumatorul a fost influenţat să fie de acord cu condiţia în cauză şi dacă mărfurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiţia de bună credinţă poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor dacă acesta acţionează corect şi echitabil faţă de cealaltă parte, ale cărei interese legitime trebuie să le ia în considerare”.

Fără a încălca prevederile legii, natura abuzivă a unei clauze contractuale  se evaluează în funcţie de :

a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia ;

b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului;

c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului, potrivit art. 77 din Legea nr.296/2004 privind Cod Consum .

În acord cu principiul interpretării conforme, prevederile actului normativ naţional prin care sunt transpuse în dreptul intern dispoziţiile dintr-o directivă, trebuie interpretate, inclusiv în litigiile ce opun doi particulari, în lumina prevederilor directivei transpuse, iar nu în sens contrar. Drept urmare, deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care interpretează art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului prezintă relevanţă pentru stabilirea sensului art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, în concret pentru a se determina sensul expresiei „limbaj uşor inteligibil”, folosite în partea finală din art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000. 

În conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné  Rábai, pct. 61 pentru ca instanţa naţională să poată analiza (controla) dacă o clauză are sau nu caracter abuziv este necesar să fie îndeplinite două cerinţe cumulative:

- clauza să nu privească definirea obiectului contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, faţă de serviciile sau bunurile prestate;

- clauza să nu fie exprimată în mod clar şi inteligibil.

 În conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné  Rábai, pct. 42, excepţiei prevăzute de art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive, trebuie să i se dea o interpretare strictă.

Tot în hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, pct. 49 şi 50, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că se circumscriu noţiunii „obiectul principal al contractului”, clauzele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care, ca atare, îl caracterizează, în timp ce clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii „obiectul principal al contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

De asemenea, în hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit următoarele:

„ (…) cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca contractul (sic !) să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului (…) la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte”.

Este de notat însă că atât în hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai (pct. 51), cât şi în hotărârea pronunţată la data de 26.02.2015 în cauza C – 143/13, Matei şi Matei (pct. 53 şi 72), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că revine instanţei naţionale dreptul de a aprecia, „având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut, precum şi contextul său juridic şi factual” (pct. 51 din hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai) dacă o clauză reglementează sau nu un element esenţial al prestaţiei debitorului şi dacă aceasta a fost redactată în mod clar şi inteligibil. 

Clauza denunţată de reclamanţi ca având caracter abuziv, respectiv 4.1, referitoare la clauza de risc valutar vizează modul în care debitorul principal trebuie să îndeplinească obligaţia de plată a ratelor.

Pârâta nu a probat că vreuna din clauzele în litigiu ar fi fost negociată deşi sarcina probei asupra acestui aspect îi revenea. Prin urmare prima condiţie prevăzută de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru ca acestea să fie declarate abuzive este îndeplinită.

Articolul 4.1 din contract care instituie obligaţia reclamantei, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în valuta prevăzută în graficul de rambursare descrie obiectul principal al contractului, respectiv obligaţia principală a împrumutatului (aceea de restituire a creditului primit de la Bancă).

Drept urmare, în raport de prevederile art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 şi de cele ale art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13 a Consiliului, această clauza de la art. 4.1 din contract nu este supusă controlului judecătoresc, respectiv instanţa nu poate aprecia asupra caracterului abuziv sau nu al acesteia.

Şi, în măsura în care instanţa ar aprecia că poate analiza aceste clauze, ar reţine următoarele:

Clauzele referitoare la moneda creditului şi la riscul valutar ţin de aplicarea şi prevederea în mod expres în cuprinsul contractului dintre părţi a regulii de drept comun privind riscul aprecierii/deprecierii monedei de împrumut, potrivit căreia orice modificare a cursului de schimb este suportată de cel căruia i se opune (în speţa de faţă, deprecierea este suportată de reclamantă).

Instanţa reţine că acest fapt era cunoscut de către reclamanți la data încheierii convenţiei de credit sau cel puţin trebuia cunoscut, reclamanții fiind obligați la a depune un minim de diligenţă şi de interes în lecturarea contractului încheiat cu banca. Referitor la aprecierea cursului francului elveţian, instanţa reţine că această creştere a fost determinată de un context internaţional, străin de vreo acţiune sau inacţiune a băncii, clauzele în discuţie nefiind modificate unilateral de către pârâtă.

De asemenea, se impune a fi reţinut şi faptul că este de notorietate aspectul că, la acordarea oricărui împrumut în valută de către orice persoană fizică sau juridică, se suportă un risc valutar, cuantumul său diferind în funcţie de moneda în care se acordă creditul şi de evoluţia sa pe piaţa financiară. Astfel, reclamanții nu au fost obligați să se supună unor condiţii contractuale despre care nu ar fi avut posibilitatea reală de a lua la cunoştinţă la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligaţiilor lor.

Referitor la posibilitatea de suportare a riscului valutar, această prevedere nu poate fi apreciată în sine ca fiind imprecisă şi abuzivă, ci urmează ca în concret, în cazul suportării riscului, să se aprecieze de către instanţă, de la caz la caz, dacă acest risc a fost sau nu determinat de o situaţie subiectivă, sau în mod obiectiv, general valabil pentru toţi clienţii băncii. În plus, instanţa va aprecia de la caz la caz dacă suportarea riscului se face doar de către împrumutat sau şi de către bancă.

În speţa de faţă, nu s-a reclamat că vreo anume modificare a cursului valutar ar fi fost nejustificată, ci s-a invocat că este vorba despre o clauză abuzivă în mod generic. Banca nu a impus reclamanţilor suportarea riscului valutar, iar în cazul în care cursul CHF-RON ar fi scăzut, riscul ar fi fost suportat în egală măsură de către pârâtă, menţinându-se aceeaşi valoare a ratei, la cursul valutar existent de la data plăţii.

Totodată, banca nu a impus niciun curs de schimb reclamanților. La data scadentă a ratei lunare, aceştia sunt obligaţi să depună suma datorată în franci elveţieni, deoarece suma împrumutată a fost acordată în franci elveţieni şi, conform înţelegerii parţilor, rambursarea se face în aceeaşi monedă.

Pe de altă parte, la momentul încheierii contractului de credit nu se putea stabili evoluţia viitoare a valorii francului elveţian, respectiv a caracterului viitor ascendent sau descendent al cursului valutar de schimb CHF-RON, pentru a putea fi imputată băncii pârâte o lipsă de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului. Caracterul abuziv al unei clauze contractuale raportat la prevederile legale se stabileşte nu prin raportare la obligaţia de informare, ci prin raportare la obligaţia de negociere şi la obligaţia de necauzare a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile parţilor. Ori, reclamanţii au acceptat toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care îşi încasează venitul.

Clauzele contractuale ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul, adică în franci elveţieni, nu este nelegală/abuzivă, ci constituie doar o aplicaţie a principiului nominalismului monetar. Prin urmare, nu este vorba despre o sarcină plasată nelegal/abuziv asupra consumatorului, ci despre o consecinţă firească a principiului nominalismului monetar, care înseamnă, în esenţă, că în cazul contractelor de împrumut a unei sume de bani, debitorul este obligat să restituie aceeaşi sumă de bani în aceeaşi valută primită.

Acordarea de credite în valută şi încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operaţiuni li se aplică dispoziţiile art. 2 şi art. 3 coroborate cu art. 1 lit. d) din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar. Totodată, reglementări precum Norma B.N.R. nr. 10/2005, Norma B.N.R. nr. 20/2006, Regulamentul B.N.R. nr. 3/2007, au stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.

În ceea ce priveşte solicitarea de aplicare a cursului de schimb CHF-RON de la data încheierii contractului de credit, instanţa va reţine că aceasta este contrară clauzelor cuprinse în contractul de credit, fiind o aplicare fidelă a principiului legal al nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 şi de art. 1584 Cod civil din 1864.

Astfel, având în vedere că, în speţă, creditul a fost acordat de către banca pârâtă în franci elveţieni, în conformitate cu prevederile art. 1584 Cod civil din 1864 (aplicabil în speţă în temeiul art. 3 şi art. 102 din Legea nr. 71/2011), obligaţia principală a împrumutatului este aceea de a restitui la scadenţă lucruri de acelaşi gen, aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului şi acela al plăţii.

Prin urmare, întrucât creditul a fost acordat în moneda ,,CHF’’, la scadenţă trebuie să fie restituită suma împrumutată în aceeaşi monedă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii monedei, conform principiului nominalismului monetar consacrat expres de art. 1578 Cod civil din 1864, care prevede că obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract, iar în cazul intervenirii unei creşteri sau scăderi a preţului monedelor, înainte de a sosi data plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată, nefiind obligat a restitui această sumă decât în moneda aflată în curs în momentul plăţii. Valabilitatea acestui principiu a fost menţinută în Codul civil din 2009, care prin art. 2164 prevede că, în lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutatul este ţinut să restituie aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau scăderea preţului acestora, iar în cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ţinut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit altfel.

Creditul în litigiu a fost acordat şi tras efectiv în CHF, astfel încât şi rambursarea acestuia se va face în moneda în care s-a acordat, pe care împrumutatul o procură la libera sa alegere, fie de pe piaţă (de la casele de schimb, de la alte bănci etc.), fie prin cumpărarea de CHF de la banca împrumutătoare. Astfel, sunt întru totul valabile clauzele contractuale deduse judecăţii care stabilesc că împrumutatul restituie exact ce şi cât a luat cu împrumut, în moneda în care s-a acordat creditul (CHF), aceasta constituind doar o aplicaţie a principiului nominalismului monetar, iar banca pârâtă nu a impus propriul curs de schimb valutar, procurarea monedei străine fiind la libera apreciere a consumatorilor, astfel încât nu se poate reţine o diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine.

Contractul a fost încheiat în CHF la solicitarea expresă a reclamanților, fiind semnat prin acordul părţilor, devenind incidente prev. art.969 C.civ., cu atât mai mult cu cât împrumutatul nu a solicitat modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de pârâtă cu privire la moneda creditului. Chiar dacă reclamantul (susţine că) nu avea cum să prevadă ca şi un consumator mediu o evoluţie atât de semnificativă a cursului de schimb a francului elveţian, spre deosebire de Bancă, care prin natura serviciilor oferite este mult mai informată cu privire la piaţa interbancară, acest fapt nu constituie un argument pentru îngheţarea cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de împrumut.

O asemenea soluţie ar defavoriza în mod deosebit cealaltă parte contractantă, în speţă pârâta, ceea ce contravine prevederilor art.4 din Legea nr.193/2000. Practic, reclamantul solicită modificarea contractului de o manieră avantajoasă exclusiv pentru  aceasta fără a ţine cont şi de interesele/drepturile Băncii ce derivă din convenţia de credit.

Potrivit regulamentului BNR nr.22/2006 privind adecvarea capitalului instituţiilor de credit şi al firmelor de investiţii, o Bancă, dacă se împrumută în CHF, este obligată să acorde credite în CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate în CHF, astfel încât poziţia netă dintre ele să nu depăşească 10% din fondurile proprii. În consecinţă, pârâta, acordând finanţări în CHF, trebuie să deţină sume suficiente în aceeaşi monedă, pe care şi le procură inclusiv din rambursările creditelor acordate în CHF.

Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziţia împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preţ. Preţul este format din dobândă şi din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziţie suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.

Prin urmare, instanţa trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamantul numeşte dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestaţia pe care banca o primeşte pentru punerea la dispoziţia reclamantei a unei sume importante de bani pentru o perioadă de 300 de luni. Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi şi obligaţii între care se face comparaţia, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele şi componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

Ori, contractul de credit încheiat cu reclamantul prevede nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză de natura celei inserate la art 4.1., dar şi obligaţia acesteia de a pune deîndată la dispoziţia consumatorului o sumă importantă, ce urmează a fi restituită într-un interval de timp îndelungat (300 de luni). Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul şi dreptul consumatorului de a primi deîndată suma ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp. În plus, pe lângă obligaţiile directe asumate de părţi prin convenţiile de credit, există şi o serie întreagă de obligaţii pe care banca le are faţa de ceilalţi actori ai pieţei financiare şi care pun la dispoziţie sumele necesare asigurării plăţii imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenţie de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la altă bancă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.

Aşadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor şi obligaţiilor globale ale fiecărei părţi, iar în cauza de faţă, raportat la obligaţiile ce incumbă Băncii, sumele pe care aceasta le-a pus la dispoziţia reclamanţilor şi intervalul de timp îndelungat acordat debitorrului pentru restituirea împrumutului (300 de luni), instanţa apreciază că dispoziţiile art. 4.1 inserate în convenţia de credit nu sunt de natură să dea naştere unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor, şi în consecinţă, nu pot fi considerate abuzive.

Protecţia instituită de Legea nr.193/2000 şi celelalte prevederi în materia protecţiei consumatorului nu au scopul de a deforma contractul încheiat de consumator cu banca sub aspectul cauzei sau obiectului contractului, cu atât mai puţin pentru a obţine un avantaj economic al consumatorului, pe care reclamantul tinde să îl obţină, urmărind în fapt exonerarea  (prin intermediul instanţei) de obligaţia principală asumată de restituire a creditului în CHF, moneda în care a fost contractat, încălcându-se prin aceasta principiul autonomiei de voinţă a părţilor consacrat de art.969 C.civ. şi cel al nominalismului monetar instituit de art.1578 C.civ. de la 1864.

Legislaţia protecţiei consumatorului reprezintă un instrument de asigurare a unui echilibru juridic între părţile semnatare ale unei convenţii de credit, iar nu a unui echilibru economic, costurile produselor/serviciilor, inclusiv al celor din domeniul financiar-bancar fiind stabilite pe baza principiului cererii şi ofertei, neexistând nicio o normă legală care să oblige Banca să primească suma în lei la cursul de schimb de la data acordării creditului în schimbul valutei acordate împrumutatului, care se rambursează în rate pe durata a 300 de luni.

De altfel, prin această solicitare, reclamanţii pretind modificarea unei obligaţii esenţiale, solicitând instanţei să intervină în însăşi cauza contractului de credit, aspect ce excede protecţiei oferite de prevederile Legii nr.193/2000.

Pe de altă parte, teoria impreviziunii nu este aplicabilă în cauză şi nu poate justifica modificarea contractului în sensul dorit de reclamantă, întrucât convenţiile de credit sunt guvernate de norme speciale (OUG 99/2006, OUG nr.50/2010 etc.), ce se aplică în mod prioritar.

În lumina tuturor argumentelor expuse mai sus, instanţa consideră că este neîntemeiată cererea reclamanţilor de îngheţare a cursului de schimb al CHF la valoarea pe care a avut-o la momentul semnării contractului de credit.

Pentru aceste motive, constatând că pretenţiile reclamanţilor nu sunt întemeiate, instanţa a respins cererea de chemare în judecată. 

Domenii speta

Spete similare