Pretenţii. Excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune. Răspundere civilă contractuală. Lipsa existenţei faptei ilicite contractuale.

Prin încheierea din 30.10.2015, instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri şi a decăzut reclamanta din dreptul de a propune proba cu interogatoriul pârâtei şi pe pârâtă din dreptul de a propune proba cu expertiza tehnică. De asemenea, a respins excepţia netimbrării invocată de pârâtă, a calificat excepţia inadmisibilităţii cererii ca o apărare de fond şi a unit excepţia prescripţiei cu fondul cauzei.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Între părţi a fost încheiat contractul de închiriere nr. 2578/04.06.2008 (f. 74-78), prin care pârâta, în calitate de locator, a transmis reclamantei, în calitate de locatar, folosinţa unui teren în suprafaţă de 784 m.p. situat în localitatea C., judeţ C., având datele de identificare prevăzute în anexa nr. 1 a contractului (f. 56-58). Totodată, s-a convenit ca bunul să fie dat în folosinţa locatarului în vederea desfăşurării de activităţi turistice, alimentaţie publică şi de agrement astfel cum rezultă din art. 3 din contract.

Potrivit art. 4.1 din convenţie, s-a stabilit o perioadă contractuală iniţială de 3 ani, până la data de 03.06.2011.

Printre obligaţiile locatorului, prevăzute la capitolul din VI din contract, s-a stabilit că acesta trebuie să predea terenul conform destinaţiei în vederea în care a fost închiriat. La data de 24.06.2008 a fost încheiat procesul-verbal de predare-primire (f. 81) a terenului ce constituie obiectul contractului anterior menţionat, fiind semnat de reprezentanții ambelor părţi contractuale, fără a fi formulate obiecţiuni de niciuna dintre părţi.

Prin actul adiţional nr. 4042/06.09.2011 (f. 79-80), forma iniţială a raporturilor contractuale a fost modificată în parte, în sensul că s-a modificat amplasarea imobilului, noua locaţie fiind evidenţiată în anexa actului adiţional (f. 80), s-a prelungit durata contractuală cu încă trei ani începând cu data semnării actului adiţional, respectiv până 06.09.2011.

În egală măsură, la art. 6.2.1 din contract referitoare la obligaţiile locatarului, s-a introdus o prevedere nouă prin care s-a stabilit că „locatarul se obligă să solicite acceptul locatorului în vederea realizării oricărei investiţii. În acest sens, va înainta către SC B. SA o solicitare specifică însoţită de un proiect din care să reiasă aspectul, arhitectura, încadrarea în peisaj şi un memoriu privind utilizarea spaţiului. Orice propunere trebuie să fie de tipul construcţiei provizorii, fără fundaţie.

Având în vedere că excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune invocată de pârâtă prin întâmpinare constituie o excepţie de fond, absolută şi peremptorie, de natură a face de prisos cercetarea fondului, instanţa, în temeiul art. 248 alin. (1) C.proc.civ., o va cerceta cu prioritate.

În acest sens, instanţa reţine că reclamanta solicită suma de 18.542 Euro cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a nerealizării scopului contractului, respectiv desfăşurarea de activităţi turistice, alimentaţie publică şi de agrement (art. 3 din contract). Prin urmare, pentru a verifica dacă a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune trebuie să stabilit momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, acest aspect fiind esenţial şi pentru legea aplicabilă prescripţiei.

În opinia acestei instanţe, momentul de la care trebuie calculat termenul de prescripţie în această cauză îl constituie data de 19.03.2014. Astfel cum rezultă din confirmarea de trimitere prin fax (f. 10-11), la această dată a fost comunicată pârâtei notificarea nr. 66/18.03.2014 formulată de către reclamantă, prin care aduceau la cunoştinţă că nu s-a realizat scopul contractului. Instanţa va avea în vedere că pârâta nu a contestat primirea tuturor adreselor ataşate la dosarul cauzei, prin urmare reiese că şi această notificare a fost remisă pârâtei. Cu toate acestea, pârâta nu a furnizat niciun răspuns reclamantei referitoare la imposibilitatea realizării scopului urmărit prin contract.

În condiţiile în care reclamanta apreciază că a fost săvârşită o faptă ilicită contractuală de către pârâtă, cursul prescripţiei debutează de la momentul când persoana păgubită, în speţă, reclamanta, a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel ce a cauzat-o. Aplicând aceste principii la situaţia de faţă, instanţa constată că la data de 19.03.2014, reclamanta avea elementele necesare pentru a determina paguba (nerealizarea scopului urmărit prin închirierea imobilului) şi persoana răspunzătoare. În cuprinsul adresei (f. 10), se detaliază situaţia existentă, ceea ce denotă faptul că  reclamanta trebuia să cunoască cele două elemente care generează începutul termenului de prescripţie.

Potrivit art. 6 alin. 4 Noul Cod civil, prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit. Având în vedere că în prezenta cauză termenul a început să curgă ulterior intrării în vigoare a Noului Cod civil (01.10.2011), rezultă că legea aplicabilă prescripţiei în cauză este noua reglementare.

Dat fiind că termenul general de prescripţiei este de trei ani potrivit art. 2517 Cod civil şi că nu există niciun criteriu pe baza căruia să se aprecieze că este incidentă o altă durată a termenului de prescripţie, instanţa constată că dreptul material la acţiune nu este prescris, cursul prescripţiei împlinindu-se la data de 19.03.2017.

Prin urmare, instanţa va respinge ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, fapt pentru care instanţa va analiza în continuare temeinicia pretenţiilor reclamantei.

Cu titlu prealabil, instanţa reţine că legea aplicabilă fondului cauzei este Vechiul Cod civil, având în vedere că sunt invocate dispoziţiile răspunderii civile contractuale, iar contractul a fost încheiat şi modificat anterior abrogării Codului civil de la 1864. Astfel, contractul a fost încheiat la data de 04.06.2008, fiind modificat prin actul adiţional din data de 06.09.2011, iar Noul Cod civil produce efecte începând cu data de 01.10.2011.

În acest sens, instanţa va avea în vedere şi dispoziţiile art. 6 alin. 2 Noul Cod civil, care reglementează aplicarea în timp a legii civile în cazul actelor juridice, potrivit cărora „actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.”, aceeaşi prevedere fiind reluată şi în art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. În egală măsură, art. 102 din Legea nr. 71/2011 stabileşte că contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa. 

Având în vedere prevederile art. 969 C.civ. din 1864 şi art. 970 C.civ. din 1864 conform cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, iar orice persoană trebuie să-şi execute obligaţiile pe care le-a contractat, şi când, fără justificare nu îşi îndeplineşte această îndatorire, este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii , instanţa urmează să analizeze dacă, în cauză, sunt pe deplin îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale în ceea ce o priveşte pe pârâtă, respectiv existenţa unei fapte ilicite a pârâtei, existenţa unui prejudiciu patrimonial, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi vinovăţia celui care săvârşeşte fapta ilicită.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, reclamanta impută pârâtei nerealizarea scopului contractului urmărit de către reclamantă la încheierea contractului, întrucât nu a obţinut certificatul de urbanism pentru terenul ce a făcut obiectul contractului. În acest sens, instanţa reţine că, într-adevăr, scopul închirierea fost prevăzut la art. 3 din contractul nr. 2578/04.06.2008, respectiv desfăşurarea de activităţi turistice, alimentaţie publică şi de agrement. Fiind menţionat în mod expres în contract, pârâta nu putea pretinde că nu a cunoscut finalitatea urmărită de către locatarul său.

De altfel, pe toată perioada contractuală, reclamanta a solicitat locatorului prin adresele aflate la dosarul cauze sprijinul pentru realizarea scopului economic. Astfel, locatarul a notificat că se află în imposibilitate de a desfăşura activitatea economică descrisă în contract din cauza inexistenţei unui certificat de urbanism pentru terenul respectiv, iar în opinia reclamantei, obligaţia de a obţine certificatul de urbanism revenea pârâtei, deoarece este o obligaţie inerentă celei de predare a imobilului conform destinaţiei contractului.

Contrar susţinerilor reclamantei, instanţa apreciază că cele două obligaţii nu sunt interdependente, în sensul că nedemararea procedurilor necesare emiterii certificatului de urbanism locatorul conduce implicit la neexecutarea obligaţiei de predare. La secţiunea referitoare la obligaţiile locatorului (Capitolul VI – Obligaţiile părţilor pct. 1 Obligaţiile locatorului art. 6.1.1.), părţile au convenit să includă o singură obligaţie, respectiv predarea terenului conform destinaţiei în vederea căreia a fost închiriat, fără a se face nicio referire la obligaţia de obţinere a avizelor şi autorizaţiilor pentru eventualele investiţii urmărite de către locatar.

Chiar dacă regulile de interpretare a clauzelor contractuale presupun că orice clauză trebuie interpretată în sensul de a produce efecte juridice, instanţa consideră că prevederea convenţională referitoare la obligaţia principală a locatorului este aptă a produce consecinţe juridice fără a prezuma ca obligaţie intrinsecă în sarcina locatorului şi obţinerea certificatului de urbanism având în vedere că legislația în vigoare nu conferă proprietarului terenului un drept exclusiv de inițiere a procedurii pentru emiterea certificatului de urbanism. Din contră, art. 50 din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul stabilește că iniţiativa elaborării documentaţiilor de amenajare a teritoriului şi de urbanism aparţine colectivităţilor locale, prin autorităţile deliberative şi executive, Guvernului, precum şi persoanelor fizice sau juridice interesate în amenajarea teritoriului şi în dezvoltarea localităţilor.

În plus, instanța constată că pârâta și-a manifestat acordul în vederea demarării de către reclamantă a lucrărilor de construcție pe terenul închiriat. Astfel, prin adresa nr. 5026/28.10.2011 (f. 83), pârâta a notificat reclamanta că în cadrul ședinței din data de 20.10.2011, membrii Consiliului de Administrație al SC BTT SA au fost de acord cu solicitarea locatarului cu privire la aprobarea investiției ce constă în construirea unei unități de administrație publică. Prin urmare, locatorul nu s-a opus investițiilor propuse de locatar, ci a aprobat planul de construcții propus de către reclamantă.

În aceste condiții reclamanta, calitate de locatar, precum și de potențial constructor, care beneficiază de acordul proprietarului, avea posibilitatea legală de a solicita autorităților locale să emită certificatul de urbanism încadrându-se în categoria de „persoană juridică interesată” căreia legiuitorul i-a recunoscut capacitatea legală de a acționa în sensul obţinerii documentației de amenajare a teritoriului și de urbanism.

Într-adevăr pentru realizarea efectivă a construcției era necesară emiterea autorizației de construire, care potrivit art. 1 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, se acordă la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil. Raportat la această dispoziție legală, rezultă că reclamanta nu putea obține fără implicare pârâtei autorizația de construire, întrucât aceasta din urmă deține un drept real asupra terenului – dreptul de proprietate – pe când reclamanta, în baza contractului de locațiune, beneficiază doar de un drept de creanță constând în folosința terenului.

Însă, pentru a se ajunge la etapa dobândirii autorizației de construcție, trebuia parcursă etapa prealabilă și indispensabilă a obținerii certificatului de urbanism. Astfel, art. 2 indice 1 din Legea nr. 50/1991 menționează expres că „procedura de autorizare a executării lucrărilor de construcţii începe odată cu depunerea cererii pentru emiterea certificatului de urbanism în scopul obţinerii, ca act final, a autorizaţiei de construire şi cuprinde următoarele etape: emiterea certificatului de urbanism; emiterea punctului de vedere al autorităţii competente pentru protecţia mediului pentru investiţiile care nu se supun procedurilor de evaluare a impactului asupra mediului; notificarea de către solicitant a autorităţii administraţiei publice competente cu privire la menţinerea solicitării de obţinere, ca act final, a autorizaţiei de construire, pentru investiţiile la care autoritatea competentă pentru protecţia mediului a stabilit necesitatea evaluării impactului asupra mediului şi a emis îndrumarul conform legislaţiei privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice şi private asupra mediului; emiterea avizelor şi acordurilor, precum şi a actului administrativ al autorităţii pentru protecţia mediului competente privind investiţiile evaluate din punctul de vedere al impactului asupra mediului; elaborarea documentaţiei tehnice necesare pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii, denumită în continuare documentaţie tehnică - D.T.; depunerea documentaţiei pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii la autoritatea administraţiei publice competente; emiterea autorizaţiei de construire”.

Prin urmare, fără certificatul de urbanism, solicitarea unei autorizații de construcție este lipsită de orice utilitate practică, întrucât lipsește una din condițiile esențiale şi prealabile pentru emiterea acesteia. Or, astfel cum s-a arătat anterior certificatul de urbanism, ca parte componentă a documentației de amenajare a teritoriului și de urbanism, poate fi solicitat de orice persoană interesantă potrivit art. 50 din Legea nr. 350/2001. Aceeași concluzie reiese din art. 29 alin. 3 din același act normativ, conform căruia certificatul de urbanism se eliberează la cererea oricărui solicitant, persoană fizică sau juridică, care poate fi interesat în cunoaşterea datelor şi a reglementărilor cărora îi este supus respectivul bun imobil.

Având în vedere că nu era obligatorie implicarea pârâtei pentru obținerea certificatului de urbanism, instanța apreciază că nu poate fi reținută săvârșirea unei fapte ilicite în sarcina acesteia, întrucât prin nicio clauză contractuală nu s-a convenit ca locatorul să efectueze întreaga procedură pentru obținerea autorizației de construcție, inclusiv a certificatului de urbanism. În egală măsură, nici legea nu impune o astfel de restricție. Din contră, astfel cum s-a arătat anterior, legiuitorul a permis unei categorii extensive inițiativa realizării documentației de urbanism, reclamanta îndeplinind indubitabil condițiile pentru a acționa în acest sens.

În condițiile în care reclamanta ar fi obținut certificatul de urbanism, iar pârâta nu s-a fi implicat activ pentru obținerea autorizației de construire, fie prin solicitarea acesteia, fie prin constituirea unui drept real în favoarea locatarului, s-ar fi putut analiza dacă s-a comis o faptă ilicită de către pârâtă, în sensul că scopul contractului nu a fost îndeplinit din cauza pasivității acesteia din urmă. Însă, în situația de față, nu se poate imputa pârâtei faptul că reclamanta nu a solicitat emiterea certificatului de urbanism.

Dat fiind că pentru atragerea răspunderii civile contractuale este necesar ca toate condițiile să fie îndeplinite în mod cumulativ și că în speță, nu s-a făcut dovada unei fapte ilicite contractuale, instanța va respinge cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Având în vedere soluția cu privire la fondul cauzei, instanța apreciază că nu poate fi reținută culpa procesuală a pârâtei în demararea acestui proces, fapt pentru care, în temeiul art. 453 Cod proc. civ., va respinge și solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Domenii speta

Spete similare