5.Acţiune în constatare. Clauze abuzive

4. Excepţii

Cu privire la exceptia netimbrarii capătului de cerere privind clauza de instituire a garanției reale imobiliare, ipotecă de rang II, asupra bunului imobil din Buzău, invocată de pârâtă, instanța apreciază că prezenta acțiune este scutită de la plata taxei judiciare de timbru în baza art.29 lit.f) din OUG nr.80/2013 în raport de temeiul de drept al acțiunii invocat de reclamanți, respectiv dispozițiile Legii nr.193/2000 și, pe cale de consecință, va respinge excepția.

Cu privire la excepția lipsei de interes a capetelor de cerere privind dobânda, calculul și stabilizarea formulei de calcul și restituirea sumei încasate cu acest titlu, în raport de disp.art.33 NCPC, instanța reține că interesul constă în avantajul pe care cineva crede că şi-l poate procura prin exercitarea activităţii care urmăreşte satisfacerea unei nevoi sau împiedicarea unei activităţi străine care i-ar putea cauza prejudiciu. Astfel, instanţa apreciază că reclamanții justifică în continuare un interes actual în judecarea prezentei cereri de vreme ce consumatorul are la îndemână acţiunea directă în desfiinţarea clauzei abuzive sau a întregului contract, dacă acesta nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea prevederilor apreciate  abuzive, motiv pentru care va respinge excepția.

Cu privire la exceptia lipsei capacitatii procesuale a pârâtei P. SA – Sucursala B., instanta retine că, una dintre conditiile de exercitare a actiunii civile, respectiv de a fi parte în proces se refera la capacitatea procesuala de folosinta care consta în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi si obligatii pe plan procesual. Potrivit art.56 alin.1 NCPC, orice persoana care are folosinta drepturilor civile poate sa fie parte în judecata.

Avand în vedere că, potrivit art.43 alin.3 din Legea nr.31/1990, Sucursala B. este un dezmembramant fără personalitate juridical al societatii comerciale (SC P. SA) si fata de disp.art.56 alin.1 si art.57 alin.1 NCPC, instanta constata ca aceasta nu are capacitate de exercitiu si nu poate sta ca parte în proces în nume propriu, motiv pentru care va admite exceptia invocata de pârâtă si va respinge cererea reclamanților fata de această pârâtă ca atare.

5. Probe.

Sub aspect probatoriu, instanța a încuviințat pentru părți proba cu înscrisurile aflate la dosar.

6. Starea de fapt.

La data de 27.12.2007, între AVD, în calitate de împrumutat și AE, în calitate de co-plătitor/garant ipotecar şi P. SA – Sucursala B., în calitate de bancă, s-a încheiat contractul de credit nr.1001R000000023987, având ca obiect acordarea unui credit destinat refinanțării unui credit de nevoi personale și pentru nevoile personale ale împrumutatului (art.2.1 din contract).

Potrivit art.1.2 din contract, limita creditului acordat este de 48.000 CHF, cu dobândă variabilă, calculată în funcție de indicele de referință LIBOR la 3 luni plus marja de 4.3 puncte procentuale pe an, variabilă; Dobânda pentru primele 6 luni este 0% puncte procentuale pe an și este promoțională; Dobânda începând cu a șaptea lună se stabilește în funcție de indicele de referință valabil în acel moment și marja băncii; Durata creditului este de 30 ani, ce se va achita în 360 rate lunare, cu o perioadă de grație de 42 luni, asigurat fiind împrumutatul Apostu Valentin-Dănuț.

Potrivit art.1.3 lit.a) din contract, pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti băncii un comision de acordare în valoare de 960 CHF, ce se va achita la data tragerii creditului, fiind reținut din limita creditului acordat.

Potrivit art.4.1 lit.a) din contract, împrumutatul se obligă să garanteze creditul, dobânzile, comisioanele și orice alte cheltuieli aferente rezultate din contract, cu toate modificările și competările lui viitoare, cu ipotecă de rang I asupra imobilului din Buzău evaluat la suma de 69.500 CHF.

Potrivit art.5.1 din contract, dobânda la creditul acordat este stabilită ca un procent anual și este, la data încheierii contractului, cea menționată la art.1.2. În cazul tipului de dobândă variabilă, aceasta se revizuiește la fiecare 3 luni în funcție de noua valoare a indicelui de referință și marja băncii, prima modificare având loc la 3 luni de la data tragerii. Dobânda este stabilită în funcție de indicele de referință la care se adaugă marja variabilă a băncii, care la data încheierii contractului este cea menționată la art.1.2. Dobânda se poate modifica în funcție de variația indicelui de referință și a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referință variază cu minim 0.25 puncte procentuale (în plus/minus) față de valoarea inițială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobândă se aplică asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia.

Art.5.2 din contract prevede că în primele 6 luni de la data tragerii creditului, banca nu va percepe dobândă. După primele 6 luni, pentru o perioadă de 3 ani, banca va calcula și va percepe lunar dobândă.

Art.5.3 din contract prevede că dobânda este calculată asupra unui an de 360 de zile cu luni calendaristice de 30 de zile.

Art.5.4 din contract prevede că, având în vedere faptul că dobânda poate varia în funcție de indicele de referință, informație publică, împrumutatul este obligat să urmărească fluctuațiile indicelui de referință și să se prezinte la bancă ori de câte ori va fi necesar pentru a primi noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat/co-plătitor și garant, fără a fi necesară semnătura lor și indiferent dacă aceștia au primit sau nu graficul de rambursare. În cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rata a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat. În cazul majorării dobânzii, ca urmare a măririi marjei băncii, împrumutatul are dreptul să declare băncii, în interval de 30 de zile de la comunicarea ratei dobânzii, că nu acceptă noile rate ale dobânzii. În această situație, împrumutatul se obligă să restituie limita de creditare pe care a utilizat-o împreună cu dobânzile și comisioanele datorate până la data plății în același interval de 30 de zile, banca nepercepând costuri suplimentare. Dacă termenul de mai sus este depășit, se consideră că împrumutatul a acceptat modificarea dobânzii.

Art.7.1 lit.k) din contract se referă la declararea exigibilității anticipate de către bancă și a facilității de credit acordată prin prezentul contract (...).

Contractul de credit nr.1001R000000023987/27.12.2007 a fost completat și modificat prin actul adițional nr.2/16.12.2010, actul adițional nr.4/19.09.2012 și actul adițional nr.5/24.10.2012 (acte depuse la dosar de către reclamanți).

Reclamanții au solicitat să se constate și caracterul abuziv al clauzei privind comisionul unic pentru prestarea serviciului suplimentar solicitat, respectiv restructurare/reeșalonare, în valoare de 1%, aplicat soldului creditului de la momentul restructurării/reeșalonării, clauză prevăzută la art.1 din actul adițional nr.2/16.12.2010, art.2 din actul adițional nr.4/19.09.2012 și art.1 din actul adițional nr.5/24.10.2012.

7. Instituţiile legale incidente. Interpretarea clauzelor contractuale. Clauza abuzivă. 

În raport de data încheierii contractului, respectiv 27.12.2007, conform art. 102 din Legea 71/2011 efectele contractului sunt supuse Codului civil din 1864, iar în raport de art. 26 alin.1 din Codul de procedură civilă puterea doveditoare a probelor este subordonată Codului civil din 1864 şi celor ale Codului comercial, precum şi conform dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

La data de 05.04.1993, a fost adoptată Directiva nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contracte încheiate cu consumatorii, care are ca principal obiectiv protejarea acestora împotriva comportamentului neloial al profesioniştilor şi armonizarea legislaţiilor naţionale.

În vederea aderării României la Uniunea Europeană şi a transpunerii acquis-ului comunitar, prin Legea nr 193/2000 a fost adoptat cadrul legislativ care reglementează acest domeniu de protecţie, iar, cu ocazia modificării acestui act normativ prin Legea nr 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, se inserează menţiunea expresă că "Prezenta lege transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993” (art VI. Pct 4). Reglementarea internă preia în mare parte definiţia noţiunilor de consumator, comerciant, clauză abuzivă oferită de directivă.

În ipoteza în care un consumator a încheiat un contract ce conţine clauze abuzive, acesta are la dispoziţie doua căi pentru a reinstaura echilibrul între părţile contractuale.

Prima posibilitate constă în sesizarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor.

Cea de-a doua cale aflată la îndemâna consumatorului este acţiunea directă, în desfiinţarea clauzei abuzive sau a întregului contract, dacă acesta nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea prevederilor apreciate abuzive. Deşi articolul 7 din Legea nr 193/2000 reglementează această posibilitate, însă o denumeşte cerere de reziliere şi cum inserarea unei clauze abuzive nu echivalează cu neexecutarea obligaţiei, sancţiunea ce se aplică este însăşi desfiinţarea clauzei respective, ceea ce înseamnă nulitatea acesteia. Aceasta şi pentru că art 7 a prevăzut în favoarea consumatorului posibilitatea de a cere daune-interese. Ca urmare, desfiinţarea clauzei sau a  actului juridic nu produce efecte numai pentru viitor (ca în cazul rezilierii), ci şi pentru trecut (caracteristic nulităţii), nulitatea neputând fi decât absolută. Atât timp cât ceea ce se urmăreşte prin inserarea unei  astfel de clauze este crearea unui avantaj în detrimentul consumatorului, încălcînd legea ( art 1 alin. 3 din Legea nr 193/2000) şi buna credinţa, scopul prevederii contractuale nu poate fi decât ilicit şi imoral, sancţiunea fiind nulitatea absolută (art 966 şi 968 Cod Civil, in vigoare la data incheierii contractului de credit).

Din această perspectivă, caracterul abuziv al unei clauze poate fi apreciat şi din oficiu, întrucât instanţa nu poate să ocrotească un drept ce înfrânge norma legală şi morală. De altfel, Curtea Europeana de Justiţie a statuat, în cauza Murciano Quintero contra Oceano Grupo Editorial SA, publicata la 18.03.2005 (C-240/98, C-241/98, C-242/98, C-243/98 si C-244/98)11, că „protectia pe care Directiva 93/13/CEE privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii o asigura acestora implică şi faptul câ judecătorul naţional să poată aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze din contract (…) când examinează admisibilitatea unei cereri introduse in fata unei instanţe naţionale”. Curtea a apreciat că scopul Directivei (şi implicit al actelor normative interne care o transpun) este ocrotirea consumatorului care se află, din momentul negocierii şi până la cel al semnării contractului, într-o poziţie de inferioritate, iar acest obiectiv nu poate fi atins decât în măsura în care se permite  judecătorului naţional să aprecieze din oficiu o asemenea clauză, întrucât, din ignoranţă, cel interesat este posibil să nu invoce acest aspect.

Contractul de credit analizat a fost încheiat la data de 27.12.2007.

La data de 27.12.2008 au intrat în vigoare dispoziţiile OUG nr. 174/2008 prin care erau completate dispoziţiile OG nr. 21/1992 (art.9 ind.3), iar banca nu mai avea dreptul să modifice clauzele referitoare la costuri, cu excepţia modificărilor impuse prin lege – de ex.OUG nr.50/2010. Potrivit art.II din OUG nr.174/2008 (art.9 ind.3 lit.g), modificarea clauzelor contractuale nu a mai fost posibilă decât prin semnarea unui act adiţional la contractul de credit, act adiţional acceptat de consumator.

Însă, cum OUG nr.174/2008 a intrat în vigoare după semnarea contractului de credit analizat, disp.art.9 ind.3 lit.g, prin care s-a completat art.9 din OG nr. 21/1992, nu se aplică acestui contract în lipsa unei menţiuni exprese în actul normativ şi datorită principiului neretroactivităţii legii (art.1 cod civil).

La data de 21.06.2010 a intrat în vigoare OUG 50/2010.

Potrivit art.95 alin.2 şi 5 din OUG 50/2010, modificarea contractelor aflate în derulare urmau să se facă prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanţei, nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale fiind considerată acceptare tacită.

Cu privire la clauzele prevăzute la art.1.3 lit.a), art.5.1 – 5.4 din contractul de credit, precum și la art.1 din actul adițional nr.2/16.12.2010, art.2 din actul adițional nr.4/19.09.2012 și art.1 din actul adițional nr.5/24.10.2012 cu privire la comisionul pentru prestarea serviciului suplimentar solicitat, respectiv restructurare/reeșalonare a creditului acordat, apreciate de reclamanți ca fiind abuzive, instanța reține următoarele:

Pentru a se putea trece la analiza  caracterului eventual  abuziv al clauzelor privind dobânda și comisioanele percepute de bancă prin contractul de credit, completat și modificat prin actele adiționale menționate anterior (depuse la dosar de către reclamanți),  se impune  o analiză a prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.

Legea nr.193/2000 este legea de transpunere în dreptul național a cerințelor Directivei nr.93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

La art.4 alin.6 din lege se prevede că “evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil".

Acest text de lege transpune în legislația națională dispoziția comunitară prevăzută la art.4 alin.2 conform căreia  "aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveste nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al pretului sau a remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de alta parte, în masura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar si inteligibil".

Clauzele referitoare la comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și împreună cu marja de profit formează prețul contractului, iar aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor, potrivit normelor de drept naționale și comunitare sus citate, nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației în raport cu serviciul furnizat, cu condiția ca aceste clauze să fie clar și inteligibil exprimate.

Dobânda anuală, comisioanele etc., intră în sfera noțiunii de preț a contractului de credit, de vreme ce reprezintă contraprestații lunare solicitate de bancă în virtutea creditului acordat.

Astfel, potrivit definiţiilor cuprinse la art.3 lit.g și i din Directiva 2008/48/CE din 23.04.2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE : „g) costul total al creditului pentru consumatori înseamna toate costurile, inclusiv dobanda, comisionele, taxele si orice alt tip de costuri pe care trebuie sa le suporte consumatorul în legatura cu contractul de credit si care sunt cunoscute de catre creditor, cu exceptia taxelor notariale; i)dobanda anuala efectiva înseamna costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totala a creditului”.

În cauza dedusă judecăţii, comisionul perceput constituie un element al prețului, iar prevederea art.1.3 lit.a) din contract cu privire la comisionul de acordare este clară și redactată fără echivoc, fiind însușită de reclamanți prin semnarea contractului, astfel încât nu se poate susţine împiedicarea consumatorului de a aprecia costurile creditului.

Astfel, instanța reține că, potrivit art.1.3 lit.a) din contractul de credit, pentru creditul acordat, banca a perceput o singură dată la valoarea creditului acordat, comisionul de acordare în valoare de 960 CHF. Comisionul de acordare se reține, în valuta creditului, de către Bancă din creditul acordat în momentul utilizării creditului.

Cu privire la comisionul pentru prestarea serviciului suplimentar solicitat, respectiv restructurare/reeșalonare a creditului acordat, prevăzut în art.1, respectiv art.2 din actele adiționale, instanța reține că, la cererea reclamanților, banca le-a acordat o perioadă de grație, aceștia fiind de acord să plătească lunar o sumă fixă, precum să plătească și acest comision, prin semnarea actelor adiționale în cunoștință de cauză, respectiv 480 CHF în 6 tranșe lunare, 30 EUR în 3 tranșe lunare și 400 EUR în 6 tranșe lunare. Astfel, nu se poate susţine împiedicarea consumatorului de a aprecia costurile creditului.

Prin urmare, comisionul, ca şi componentă a preţului creditului, este exceptat în speţă de la controlul caracterului abuziv, potrivit art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, întrucât clauzele referitoare la aceste elemente ce definesc obiectul principal al convenţiei de credit, respectiv preţul serviciului de finanţare, sunt exprimate fără echivoc, în mod clar, în aşa fel încât să conducă la concluzia că, la momentul acordului de voinţă, consumatorului nu i-a fost ascunsă inserarea lui în cuprinsul convenţiei, iar termenii utilizaţi pentru stipularea lui au fost pe deplin inteligibili, clari, limpezi, accesibili și apţi de a fi înțeleși cu ajutorul gândirii logice.

Așadar, potrivit celor mai sus reținuțe, fiind incidentă în speță excepția prevăzută de art.4 alin.6 din Legea nr.193/2000, raportat la art.4 alin.2 din Directiva  93/13/CEE, nu se poate supune controlului caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art.1.3 lit.a din contractul încheiat de părţi și la art.1 din actul adițional nr.2/16.12.2010, art.2 din actul adițional nr.4/19.09.2012 și art.1 din actul adițional nr.5/24.10.2012, din perspectiva art.4 alin.1 din lege.

Mai mult, chiar dacă s-ar verifica îndeplinirea condițiilor instituite de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000, instanța consideră că aceste comisioane nu pot fi considerate abuzive.

Cât privește prima condiție prevăzută de lege, instanța apreciază că, într-adevăr, față de natura contractului de credit (contract de adeziune), nu se poate considera că prevederile enunțate anterior au fost supuse negocierii directe cu consumatorul, ci este vorba despre clauze care au fost impuse reclamanților în forma respectivă, fiind incidente sub acest aspect disp. art.4.2. din lege.

Cu toate acestea, în opinia instanţei, inserarea unei asemenea clauze, în sensul stipulării obligaţiei de plată (o singură dată) a sumei de 960 CHF cu titlu de comision pentru acordarea creditului, nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

De asemenea, în opinia instanţei, inserarea clauzei privind comisionul pentru prestarea serviciului suplimentar solicitat, respectiv restructurare/reeșalonare a creditului acordat, prin art.1, respectiv art.2 din actele adiționale, nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor întrucât la cererea reclamanților, banca le-a acordat o perioadă de grație, aceștia fiind de acord să plătească lunar o sumă fixă, precum să plătească și acest comision, prin semnarea actelor adiționale în cunoștință de cauză, respectiv 480 CHF în 6 tranșe lunare, 30 EUR în 3 tranșe lunare și 400 EUR în 6 tranșe lunare.

Astfel, deşi prevederile contractuale nu au fost negociate direct cu consumatorul, în sensul dispoziţiilor Legii nr.193/2000, având în vedere că, aşa cum afirmă însăşi Banca, aceste contracte sunt preformulate, standard, instanţa constată că nu sunt incidente în cauză prevederile art.1 alin.3, art.4 alin.1 şi 2 şi art.1 lit. a din Anexa la lege, câtă vreme, pentru a nu fi abuzive, clauzele nenegociate trebuie să nu creeze, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Or, dispoziţiile amintite nu pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, aceste comisioane fiind percepute pentru amortizarea costurilor pe care pârâta le suportă prin acordarea creditului și prin restructurarea/reeșalonarea creditului (inclusiv cheltuieli pentru salarizarea personalului implicat în activitatea de creditare, pentru asigurarea sistemului informatic, a materialelor de birotică și servicii interne, pregătirea dosarului de împrumut etc.) cheltuieli inerente pentru buna desfăşurare a activităţii Băncii.

 Tocmai pentru acest motiv, faptul că nu este indicată în mod expres în contract contraprestaţia băncii pentru perceperea acestor comisioane nu este de natură să imprime acestora caracter abuziv.

Pe de altă parte, după cum s-a arătat mai sus, instanţa apreciază că prevederile menționate anterior au fost redactate de o manieră clară, neechivocă, care nu pune probleme de interpretare.

Simpla împrejurare că atât suma reprezentând comisionul de acordare, cât și suma reprezentând comision pentru prestarea serviciului de restructurare/reeșalonare credit, reprezintă un cost suplimentar pentru reclamanți nu poate constitui un argument pentru admiterea acţiunii, cu atât mai mult cu cât cuantumul a fost cunoscut de la momentul contractării creditului, respectiv de la momentul solicitării restructurării creditului, şi asumat de împrumutat prin semnarea contractului și a actelor adiționale.

Mai mult, aceste comisioane sunt permise în mod expres de lege, la art.36 din OUG nr.50/2010 prevăzându-se că „pentru creditul acordat, creditorul poate percepe (...) un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor”.

În concluzie, având în vedere că reclamanții au cunoscut obligaţia de a achita aceste comisioane încă de la data semnării contractului de credit și a actelor adiționale, că această obligaţie a fost exprimată în mod clar şi inteligibil, nelăsând loc niciunui dubiu, că valoarea şi modalitatea de stabilire a comisioanelor sunt menţionate expres în contract și în actele adiționale, precum şi că justificarea caracterului abuziv nu poate fi dată de nemulţumirea consumatorului cu privire la preţul pe care a fost de acord să îl achite pentru un serviciu de care a beneficiat, solicitarea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al clauzei prin care este stabilită obligaţia de plată a acestor comisioane este vădit neîntemeiată.

În continuare, instanța reține că, potrivit art. 3 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a avut posibilitatea de a influenţa conţinutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune, faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual neexcluzând aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune. 

Instanţa reţine că serviciile de creditare contractate de reclamanți vizează un domeniu strict reglementat şi controlat, cel bancar, iar pe piaţa aferentă acestor servicii, pârâtă nu deţine o poziţie de monopol, consumatorii având posibilitatea de a studia ofertele mai multor instituţii bancare şi de a decide în raport de propriile interese.

Însă, aducerea la cunoştinţa consumatorului a contractului de credit nu reprezintă negociere, ci o componentă a dreptului la informare, iar posibilitatea consumatorului de a opta între diferite servicii aflate pe piaţa bancară nu reprezintă negociere, având în vedere că pentru fiecare tip de serviciu există un contract preformulat de către prestatorul de servicii, cu privire la care consumatorul nu poate aduce modificări. De asemenea, faptul că reclamanții ar fi putut negocia valoarea dobânzii nu prezintă relevanţă, având în vedere că se solicită constatarea caracterului abuziv cu privire la posibilitatea băncii de modificarea unilaterală a acestui element esenţial al contractului de credit.

De altfel, pârâta nu a făcut nicio dovadă în sensul existenţei unei negocieri în cazul contractelor de credit pentru persoane fizice, nefiind depusă la dosar corespondenţa specifică unei asemenea etape anterioare încheierii contractelor sau contracte încheiate cu alţi clienţi, în aceeaşi perioadă, şi care să cuprindă modificări ale clauzelor a căror înlăturare se solicită de către reclamanți.

Chiar dacă nu au fost negociate, pentru a se constata caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art.5.1 – 5.4 din contractul de credit era necesar ca reclamanții să justifice şi să probeze faptul că aceste clauze prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Instanţa constată că aceste clauze nu au creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, având în vedere că pârâta nu a aplicat nicio modificare unilaterală a marjei băncii. Modificarea marjei a fost determinată de restructurarea creditului, la solicitarea reclamanților, fiind evident că toate costurile rămase neacoperite în perioada „de graţie” urmau a fi incluse în valoarea creditului şi puse în sarcina clientului.

O asemenea modificare nu se mai poate produce ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010. Aceasta întrucât modificarea de către bancă a contractului de credit în acord cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 produce efecte juridice împotriva pârâtei, aceasta fiind obligată să îl respecte ca urmare a însuşirii sale de către reprezentantul legal.

În ceea ce priveşte producerea dezechilibrului contractual contrar cerinţelor bunei-credinţe, instanţa stabileşte că această cerinţă nu se regăseşte în privinţa ratei dobânzii, Banca procedând la recalcularea acesteia la fiecare 3 luni. Chiar dacă nu a comunicat un grafic de rambursare, sumele solicitate reflectă recalcularea, diferenţa de rată fiind datorată creşterii cursului de schimb, nicidecum majorării dobânzii (mai precis, a marjei).

În consecinţă, solicitarea reclamanților de constatare a caracterului abuziv al clauzei prin care este stabilit caracterul variabil al dobânzii este vădit neîntemeiată, întrucât aceasta nu a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, nefiind învederată nicio situaţie în care profesionistul ar fi modificat, în mod unilateral, marja băncii.

Cât priveşte cererea de restituire a sumelor plătită cu titlu de diferență dobândă, comision de acordare și comision pentru prestarea serviciului suplimentar de restructurare/reeșalonare, instanţa apreciază că este neîntemeiată în lumina considerentelor expuse mai sus, urmând a fi respinsă, faţă de caracterul accesoriu al acestui capăt de cerere şi soluţia adoptată cu privire la capătul principal de constatare a caracterului abuziv  al clauzelor prevăzute de art.1.3 lit.a), art.5.1 – 5.4 din contractul de credit și art.1 din actul adițional nr.2/16.12.2010, art.2 din actul adițional nr.4/19.09.2012 și art.1 din actul adițional nr.5/24.10.2012.

În ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art.4.1 lit.a) și art.7.1 lit.k) din contractul de credit, instanța reține următoarele:

Între părțile litigante a fost încheiat contractul de ipotecă autentificat sub nr.633/27.12.2007, prin care reclamanții au fost de acord cu garantarea restituirii creditului acordat, inclusiv a dobânzilor, comisioanelor și a altor costuri aferente, precum și a eventualelor cheltuieli de executare, printr-o ipotecă de rangul I având ca obiect imobilul din B., proprietatea reclamanților, în conformitate cu art.1780 și urm.Cod civil 1864.

Totodată, prin același contract de ipotecă, reclamanții au fost de accord că ipoteca constituită se va întinde și asupra tuturor îmbunătățirilor, adăugirilor și extinderilor aduse imobilului în conformitate cu art.1777 Cod civil 1864.

Astfel, contractul de ipotecă imobiliară a fost încheiat în formă autentică de către notarul public, are ca obiect imobilul cu accesoriile sale, extinderea ipotecii asupra ameliorațiunilor fiind prevăzută de lege, ipoteca fiind un drept real asupra bunului imobil afectat executării obligației de restituire a împrumutului acordat (art.1746 alin.1 Cod civil 1864). Ipoteca constituită este, prin natura ei, accesorie și indivizibilă. Ea subzistă cât timp există obligația pe care o garantează și poartă în întregime asupra tuturor bunurilor grevate, asupra fiecăruia dintre ele și asupra fiecărei părți din acestea, chiar și în cazurile în care proprietatea este divizibilă sau obligațiile sunt divizibile (art.1746 alin.2 Cod civil 1864).

Având în vedere că dreptul de ipotecă se menține asupra bunului grevat în orice mână ar trece, iar creditorul ipotecar – Banca – are dreptul de a-și satisface creanța înaintea creditorilor chirografari, precum și înaintea creditorilor de rang inferior, reținând și argumentele expuse anterior, instanța apreciază că această clauză prevăzută la art.4.1 lit.a) din contractul de credit nu este abuzivă.

Prin intrarea în vigoare a OUG nr.50/2010, care a impus băncii în mod imperativ alinierea contractului de credit la dispozițiile acestui act normativ, clauza prevăzută la 7.1 lit.k) din contract privind declararea exigibilității anticipate a creditului nu produce efecte juridice.

Pentru motivele de fapt și de drept expuse, instanța va respinge în tot cererea reclamanților, ca neîntemeiată.

În temeiul art.453 NCPC, ca urmare a soluției pronunțate, instanța va respinge ca neîntemeiată și cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În temeiul art.452 NCPC, instanța va respinge ca neîntemeiată cererea pârâtei de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată întrucât nu s-a făcut dovada achitării acestora.

Domenii speta

Spete similare