Răspundere contractuală. Principiul reparării integrale a prejudiciului. Întinderea prejudiciului în situația în care o parte contractantă nu-și îndeplinește obligația de a plăti o sumă de bani.

Rezumat:

În concepția Codului civil răspunderea contractuală este strâns legată de ideea care stă la baza principiului forței obligatorii a contractului. Din moment ce contractul are forța unei legi în raporturile dintre părți, se consideră că pandantul acestui principiu este că fiecare parte trebuie să răspundă de eventuala nerespectare a acesteia „legi”, așadar de încălcarea „normei private” pe care contractul o generează, atașamentul noțiunii de răspundere față de principiul pacta sunt servanda explicând de fapt și existența conceptului de răspundere.

Ca urmare, neexecutarea voluntară a obligațiilor contractuale de către debitor, dă dreptul creditorului de a recurge la executarea silită în natură și la alte mijloace juridice prevăzute de lege pentru a obține prestația care i se datorează sau de a obține echivalentul economic al acestei prestații, printre mijloacele pe care creditorul le are la îndemână în situația când una din părțile contractante nu execută prestațiile pe care le datorează, regăsindu-se  și executarea prin echivalent sau acordarea de daune-interese.

În situația în care obligația neexecutată constă în a plăti o sumă de bani legiuitorul a procedat la evaluarea legală a daunelor interese, evaluare care este combinată, inevitabil, și cu evaluarea convențională a daunelor-interese moratorii (pentru că în această privință, legiuitorul stabilește limite și reguli specifice).

Hotărârea:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – Secţia a II-a civilă la data de 06.07.2015, sub nr. 3640/86/2015, reclamanta I.J.L. a chemat în judecată pârâta B.C.D.solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 246.808,81 lei, reprezentând valoarea prejudiciului suferit prin plata penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată, la care a fost obligată reclamanta prin Sentinţa civilă nr. 1319/08.04.2014 pronunţată de Tribunalul Ilfov, precum şi a dobânzii calculată pentru suma de 246.808,81 lei, de la data de 18.03.2015 şi până la plata efectivă a sumei de către pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

 Prin sentinţa nr. 50 din 15 februarie 2016, Tribunalul  Suceava – Secţia a II-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea reţinând, în esenţă, că prin acordul de asociere nr. 118/25.04.2012 încheiat în temeiul art. 44 din OUG nr. 34/2006 între B.C.D., B.C.D.şi C.D.E., s-a convenit participarea la procedura de achiziţie publică organizată de R.A.I.pentru atribuirea contractului în vederea execuţiei lucrării "Reparaţii capitale dale din beton la pista de decolare aterizare existentă”, iar în derularea raporturilor juridice, între semnatarii acordului de asociere, reclamantul C.D.E. şi pârâta B.C.D. a intervenit un litigiu soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 1083/30.10.2014 pronunţată în dosarul nr. 2200/206/2012 al Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc, în sensul obligării A.B.E.. la plata integrală a sumelor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

A mai reţinut tribunalul că, pentru realizarea în parte a domeniului de lucrare, reclamantul C.D.E. a avut ca prestator societatea D.E.F., cu care a încheiat Contractul de prestări servicii nr. 06/30.05.2012 pentru execuţia lucrărilor de colmatare rosturi pentru obiectul de investiţii "Reparaţii capitale dale din beton la pista de decolare aterizare existentă - Aeroportul x"  şi că, în desfăşurarea acestor raporturi contractuale, reclamantul a înregistrat întârzieri la plata sumelor datorate, motiv pentru care prestatorul D.E.F. a solicitat pe cale judecătorească obligarea acestuia la plata penalităţilor de întârziere stabilite prin contract, cererea făcând obiectul dosarului nr. 3255/93/2013 aflat pe rolul Tribunalului Ilfov, care  s-a pronunţat prin sentinţa nr. 1319/08.04.2014, definitivă prin  decizia civilă nr. 339/06.03.2015, în sensul obligării C.D.E. la plata către D.E.F.a sumei de 240.886,09 lei, reprezentând penalităţi de întârziere aferente facturii fiscale nr. DG 954/18.06.2012, precum şi a sumei de 5.922,72 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

A constatat instanţa că, în prezentul litigiu, reclamantul C.D.E. a susţinut că întârzierea în onorarea obligaţiilor faţă de D.E.F. rezultând din factura fiscală nr. DG 954/18.06.2012, care a condus la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 240.886,09 lei, a fost cauzată de atitudinea pârâtului A.B.E., care, la rândul său, nu şi-a onorat la termen obligaţiile contractuale.

Tribunalul a apreciat că, în ceea ce priveşte limitele răspunderii contractuale, sunt incidente prevederile art. 1350 din Codul civil şi, prin urmare, în condiţiile în care între părţile din litigiu a intervenit un contract, răspunderea în legătură cu neexecutarea acestuia nu poate fi angajată pe plan delictual, dacă fapta cauzatoare de prejudiciu nu are caracter penal, întrucât răspunderea civilă delictuală reprezintă dreptul comun al răspunderii civile, iar răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogatoriu, partea contractantă prejudiciată putând obţine despăgubiri numai în baza şi în limitele stabilite prin contract, care reprezintă legea părţilor. Or, spre deosebire de alte forme de răspundere, răspunderea contractuală este una limitată la prejudiciul prevăzut sau previzibil la data încheierii contractului.

În considerarea acestor prevederi, instanţa a reţinut că părţile semnatare ale Acordului de asociere nr. 118/25.04.2012 şi ale Contractului de prestări servicii nr. 06/30.05.2012, au stipulat în caz de întârziere la plată obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere şi, prin urmare, răspunderea contractuală este limitată la valoarea penalităţilor de întârziere în cuantumul pe care acestea l-au stabilit.

Tribunalul a conchis în sensul că, răspunderea pârâtului A.B.E. este limitată de prevederile Acordului de asociere nr. 118/25.04.2012 exclusiv la plata penalităţilor de întârziere, iar prejudiciul suferit de reclamant prin plata penalităţilor de întârziere faţă de D.E.F., a fost cauzat de neexecutarea culpabilă a obligaţiilor sale contractuale, caracterul culpabil al neexecutării fiind prezumat şi constatat ca atare şi prin Decizia civilă nr. 339/06.03.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. 3255/93/2013.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel reclamanta I.J.L., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta a arătat, în esenţă, că instanţa de fond nu a înţeles corect situaţia de fapt, respectiv concluziile acesteia în sensul că intimata-pârâtă nu poate fi obligată decât la plata penalităţilor de întârziere prevăzute în Acordul contractual nr. 118/25.04.2012, deoarece prejudiciul suferit prin plata penalităţilor faţă de D.E.F. a fost cauzat de neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale asumate de aceasta, nu sunt corecte.

De asemenea, a apreciat apelanta că, prima instanţă nu a făcut o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material, întrucât, pornind de la disp. art. 1350 Cod civil incidente în speţă, a analizat în mod lapidar obligaţia debitorului de a acoperi prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea obligaţiilor asumate, circumstanţiind prejudiciul supus reparaţiei doar la valoarea prejudiciului previzibil.

A susţinut apelanta că tribunalul a avut în vedere regula incidentă în materia răspunderii contractuale, potrivit căreia debitorul este obligat să repare prejudiciul previzibil la data încheierii contractului, prin comparaţie cu răspunderea delictuală, care obligă debitorul la acoperirea prejudiciului previzibil şi a celui neprevizibil, deopotrivă, omiţând tocmai disp. art. 1533 Cod civil, derogatorii de la regulă şi incidente în cauză, invocate cu ocazia soluţionării fondului şi reiterate prin Notele de şedinţă din 15.02.2016.

Consideră apelanta că neplata de către intimata-pârâtă a debitului restant, în special a sumei de 172.301,99 lei, pe care a recunoscut-o ca fiind datorată încă din data de 19.12.2012, reprezintă o încălcare intenţionată a obligaţiilor asumate prin contract.

A precizat apelanta că a fost nevoită  să procedeze la executarea silită, întrucât, nici după pronunţarea de către instanţele de judecată a hotărârilor prin care a fost obligată la plata integrală a debitelor, pârâta nu le-a achitat benevol şi cum aceasta a pierdut toate căile de atac promovate în cadrul dosarului nr. 2200/206/2012, prejudiciul la care este îndreptăţită nu poate fi limitat doar la penalităţile prevăzute în Acordul de asociere şi mai mult decât atât, în considerarea principiului reparării integrale a prejudiciului instituit de art. 1531 Cod civil, intimata este ţinută în acoperirea tuturor prejudiciilor care sunt consecinţa directă a refuzului nejustificat de plată la termen şi în mod benevol a sumelor datorate reclamantei şi care au fost încasate de la R.A.I.SA pentru lucrările executate la obiectivul în discuţie, inclusiv a daunelor interese la care a fost obligată către D.E.F., care a executat în calitate de prestator contractual o parte a lucrărilor decontate intimatei-pârâte de R.A.I.SA, din moment ce faptul generator al acestor consecinţe juridice îl constituie tocmai fapta culpabilă, săvârşită cu intenţie de către aceasta.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a prev. art. 476 alin. 2NCod de proc. civ. care consacră efectul devolutiv al prezentei căi de atac, Curtea constată că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Curtea subliniază că în concepția Codului civil răspunderea contractuală este strâns legată de ideea care stă la baza principiului forței obligatorii a contractului. Din moment ce contractul are forța unei legi în raporturile dintre părți, se consideră că pandantul acestui principiu este că fiecare parte trebuie să răspundă de eventuala nerespectare a acesteia „legi”, așadar de încălcarea „normei private” pe care contractul o generează, atașamentul noțiunii de răspundere față de principiul pacta sunt servanda explicând de fapt și existența conceptului de răspundere.

Ca urmare, neexecutarea voluntară a obligațiilor contractuale de către debitor, dă dreptul creditorului de a recurge la executarea silită în natură și la alte mijloace juridice prevăzute de lege pentru a obține prestația care i se datorează sau de a obține echivalentul economic al acestei prestații, printre mijloacele pe care creditorul le are la îndemână în situația când una din părțile contractante nu execută prestațiile pe care le datorează, regăsindu-se  și executarea prin echivalent sau acordarea de daune-interese.

În acest sens, art. 1530 Cod civil, stipulează că ”creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației”. De asemenea,art. 1531 alin.2 Cod civil, prevede că ”prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este lipsit”  .

În concret, între părțile din prezentul litigiu a existat un contract de asociere pentru executarea unor lucrări atribuite în baza unui contract de achiziție publică iar pârâta, în calitate de lider al acestei asocieri, nu și-a îndeplinit obligația de a plăti la termenul stipulat în contract contravaloarea lucrărilor executate, motiv pentru care, prin hotărâri judecătorești definitive a fost obligată să plătească reclamantei contravaloarea acestor lucrări și dobânda legală calculată de la data scadenței și până la plata efectivă.

În speța de față, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei și la plata sumelor cu care a fost obligată să despăgubească un subcontractant, pentru lucrări efectuate în cadrul contractului de achiziție publică, susținând că a ajuns în această situație datorită refuzului pârâtei de a-i plăti la scadență sumele datorate și că răspunderea contractuală  nu exclude principiul acoperirii integrale a prejudiciului.

Ca urmare, fiind de necontestat că în situația în care o parte este chemată să răspundă pentru prejudiciul creat altei persoane în temeiul unui act juridic sau ca urmare a unui delict civil, principiul care trebuie avut în vedere de instanțe este cel  al reparării integrale a prejudiciului produs, problema ce se impune a fi analizată cu prioritate este cea a întinderii prejudiciului în situația în care o parte contractantă nu-și îndeplinește obligația de a plăti o sumă de bani.

Cu privire la acest aspect Curtea subliniază că legiuitorul a stipulat expres în art. 1535 alin. (1) Cod civil că ”creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu”.

Altfel spus, legiuitorul a procedat la evaluarea legală a daunelor interese în situația în care obligația neexecutată constă în a plăti o sumă de bani, evaluare care este combinată, inevitabil, și cu evaluarea convențională a daunelor-interese moratorii (pentru că în această privință, legiuitorul stabilește limite și reguli specifice).

În contractul dintre părți nu există inserată nicio clauză penală referitoare la daunele interese datorate de partea care nu-și execută în mod culpabil obligațiile față de cealaltă parte, așa încât pentru evaluarea prejudiciului devin operabile dispozițiile art. 1535 alin.1 Cod civil, de care de altfel apelanta a și uzitat în cadrul litigiului soluționat prin sentințele nr.1083 din 30 octombrie 2014 și nr.1357 din 17 decembrie 2014 pronunțate de Judecătoria Cîmpulung Moldovenesc, pârâta intimată  fiind obligată în final la plata sumelor datorate și a dobânzii legale.

Cu toate acestea, având în vedere că daunele moratorii la care pârâta a fost obligată prin aceste sentințe nu sunt mai mari decât dobânda legală, Curtea reține că apelanta ar putea fi îndreptățită, conform art. 1535 alin.3 C.civ.,  la a solicita repararea integrală a prejudiciului.

Pentru a fi antrenată răspunderea pârâte intimate și în ceea ce privește prejudiciul neprevizibil la momentul încheierii contractului – fiind evident că cel previzibil se circumscrie dobânzii legale asupra sumelor datorate – trebuie însă ca reclamanta să fi dovedit intenția clară a pârâtei intimate de a nu executa obligațiilor contractuale, respectiv reaua sa credință.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că între părți au existat discuții legate de întinderea sumei datorate în temeiul contractului, pornind de la anumite neînțelegeri referitoare la executarea unor lucrări suplimentare, ceea ce exclude din start existența relei credinței în neexecutare, respectiv a unei neexecutări nejustificabile, așa încât critica formulată de apelantă referitoare la întinderea răspunderii și asupra prejudiciului neprevizibil la momentul încheierii contractului nu este fondată.

Chiar dacă instanța ar accepta susținerea apelantei, cum că neexecutarea a fost intenționată cel puțin cu privire la suma de 172.301,99 lei, reprezentând rest neachitat din factura nr. 800976 din 16 iulie 2012, pe care pârâta-intimată a și recunoscut-o ca fiind datorată prin întâmpinarea depusă în dosarul nr.220/206/2012 al Judecătoriei Cîmpulung Moldovenesc, ceea ce ar conduce implicit și la concluzia că există culpa  în neexecutare, ea nu ar putea răspunde, potrivit dispozițiilor art. 1533 teza finală din Codul civil, decât pentru ceea ce este consecința directă și necesară a neexecutării obligației.

Or, cum cele două contracte erau independente, în niciunul dintre acestea nefiind inserate clauze prin care să se fi stabilit că plățile către subcontractanți sau prestatorii de servicii se fac doar pe măsura achitării  sumelor încasate în temeiul contractului de achiziție publică, nu se poate reține că neplata sumelor datorate de către reclamantă prestatorului de servicii în baza contractului încheiat cu acesta,  deci cu o persoană  străină de contractul de asociere, este consecința directă și necesară a neexecutării obligației de plată a sumelor decurgând din contractul de asociere, mai ales că din înscrisurile depuse la dosar (filele 208-210 dosar fond) rezultă că aceasta dispunea de fondurile necesare achitării propriilor datorii.

Față de cele ce preced, Curtea  constată că motivele de apel invocate nu sunt întemeiate și că nu există nici motive de nulitate care să poată fi invocate din oficiu, astfel încât, în temeiul art. 480 alin. 1 Cod proc. civ., va respinge apelul ca nefondat, apreciind că soluția de respingere a acțiunii este corectă, însă din perspectiva motivelor reținute în cuprinsul prezentei decizii, prin substituirea motivelor reținute de prima instanță.

Domenii speta

Spete similare