Recurs. Anulare decizie de angajare a răspunderii solidare emisă de d.g.r.f.p.

CONTENCIOS ADMINISTRATIV

Recurs. Anulare decizie de angajare a răspunderii solidare emisă de D.G.R.F.P.

- art. art.27 alin.2 lit. c) şi d) din O.G. nr.92/2003

Corect a admis prima instanţă acţiunea în contencios administrativ fiscal formulată de reclamanta T. I. (fostă P.) şi, în consecinţă, a anulat Decizia nr.xxx/16.10.2014 emisă de pârâtă privind soluţionarea contestaţiei formulată de reclamantă, a admis contestaţia şi, în consecinţă, a dispus anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. xxxxxx din 16.06.2014 emisă de pârâtă.

În fapt, prin procesul verbal nr. xxxxxx din 22.12.2011, SC D. C. P. xx SRL a fost declarată insolvabilă întrucât nu deţine bunuri sau venituri urmăribile pentru plata obligaţiilor fiscale restante în sumă totală de 29.857 lei (filele 76-77). Procedura de comunicare a procesului verbal s-a realizat prin afişare, întrucât comunicarea la sediul societăţii nu a fost posibilă.

La data de 16.06.2014 pârâta a emis Decizia de angajare a răspunderii solidare nr.xxxxxx prin care s-a decis angajarea răspunderii solidare a reclamantei în vederea realizării creanţelor fiscale în sumă de 30.094 lei înregistrate de SC D. C. P. xx SRL, în temeiul dispoziţiilor art.27 alin.2 lit. c) şi d) din O.G. nr.92/2003.

Contestaţia formulată de reclamantă împotriva acestei decizii a fost respinsă de pârâtă prin Decizia nr. xxx/16.10.2014.

Potrivit art.27 alin.2 lit. c) şi d) din O.G. nr.92/2003 „(2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;”.

Faţă de conţinutul textului mai sus citat, instanţa de fond a reţinut că, pentru angajarea răspunderii solidare trebuie întrunite, printre altele, condiţia relei credinţe, starea de insolvabilitate a societăţii neimpunând de plano emiterea deciziei de angajare a răspunderii pe seama tuturor administratorilor şi asociaţilor societăţii debitoare, ci doar pe seama acelor persoane pentru care organul fiscal trebuie să deţină dovezi şi argumente că au acţionat cu rea-credinţă în sensul dispus de lege.

Decizia de antrenare a răspunderii solidare nu prezintă argumentele pentru care s-a apreciat că reclamanta a acţionat cu rea credinţă în scopul determinat de lege, în cuprinsul deciziei menţionându-se doar că doamna P. I., în calitate de administrator/asociat, nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a solicita instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei şi nu a respectat prevederile Legii nr.31/1990 în sensul de a solicita informaţii despre starea de fapt fiscală a societăţii.

Nici considerentele deciziei de soluţionare a contestaţiei nu prezintă argumentele pentru care s-a apreciat că reclamanta a acţionat cu rea credinţă, simpla împrejurare că reclamanta nu a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei şi că nu a efectuat demersuri pentru modificarea actului constitutiv al societăţii cu datele de identificare ale asociaţilor neconstituind premise pentru a se aprecia că aceasta a acţionat cu rea credinţă.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art.27 alin.2 lit. d), neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale poate fi imputabilă reclamantei dacă se dovedeşte că aceasta a dispus de fonduri suficiente pentru plata datoriilor la bugetul de stat şi, totuşi, nu a efectuat plăţile, însă în speţă organul fiscal nu a făcut dovada intenţiei manifeste a reclamantei de a se sustrage cu rea-credinţă de la plata obligaţiilor fiscale.

Legiuitorul nu a instituit o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina organelor de conducere a societăţii în cazurile reglementate de art.27 alin.2 lit. c) şi d) din O.G. nr.92/2003, fiind necesară administrarea unor dovezi pertinente şi concludente care să confirme încălcarea cu rea-credinţă a obligaţiilor prevăzute de textele legale invocate de recurentă.

Apreciind că recurenta pârâtă nu a făcut dovada relei-credinţe a reclamantei pentru a se reţine că sunt aplicabile dispoziţiile art.27 alin.2 lit. c) şi d) din O.G. nr.92/2003, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice P. împotriva Sentinţei nr. 950/CA din 25.11.2015 pronunţată de Tribunalul S. M., pe care a menţinut-o în totul.

Decizia nr. 1050 din 18.05.2016 a Curţii de Apel Oradea - Secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal

Dosar nr. 2998/83/2014

Prin Sentinţa nr. 950/CA din 25.11.2015 Tribunalul S. M. a admis acţiunea în contencios administrativ fiscal formulată de reclamanta T. I. (fostă P.) în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice P. şi, în consecinţă, a anulat Decizia nr.142/16.10.2014 emisă de pârâtă privind soluţionarea contestaţiei formulată de reclamantă, a admis contestaţia şi, în consecinţă, a dispus anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr.xxxxxx din 16.06.2014 emisă de pârâtă. A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 50 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, prin procesul verbal nr. xxxxxx din 22.12.2011, SC D. C. P. xx SRL a fost declarată insolvabilă întrucât nu deţine bunuri sau venituri urmăribile pentru plata obligaţiilor fiscale restante în sumă totală de 29.857 lei (filele 76-77). Procedura de comunicare a procesului verbal s-a realizat prin afişare, întrucât comunicarea la sediul societăţii nu a fost posibilă.

La data de 16.06.2014 pârâta a emis Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. xxxxxx prin care s-a decis angajarea răspunderii solidare a reclamantei în vederea realizării creanţelor fiscale în sumă de 30.094 lei înregistrate de SC D. C. P. xx SRL, în temeiul dispoziţiilor art.27 alin.2 lit.c) şi d) din O.G. nr.92/2003.

Contestaţia formulată de reclamantă împotriva acestei decizii a fost respinsă de pârâtă prin Decizia nr. xxx/16.10.2014.

Prin contestaţia fiscală şi prezenta acţiune, reclamanta a susţinut ca fiind prescrisă executarea silită a creanţei fiscale în sumă totală de 30.094 lei, avându-se în vedere că dreptul organului fiscal de a demara executarea silită a obligaţiilor fiscale ale societăţii s-a născut în 2004. Susţinerile reclamantei privind prescripţia executării silite au fost apreciate de instanţă ca fiind neîntemeiate întrucât, din înscrisurile depuse în probaţiune de pârâtă, rezultă că executarea silită a SC D. C. P. xx SRL a fost începută de organul fiscal în anul 2005, fiind emise mai multe somaţii în perioada 29.11.2005 – 06.07.2011 (filele 151, 161, 172, 182, 192, 203, 206, 209, 212, 215, 217, 220, 222, 225). Mai rezultă din înscrisurile depuse de pârâtă că aceasta a recurs la comunicarea prin publicitate a actelor de executare silită întrucât nu s-a reuşit realizarea procedurii de comunicare prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

Astfel, instanţa de fond a constatat a fi întemeiate argumentele pârâtei în sensul că termenul de prescripţie a executării silite a fost întrerupt, conform art.133 lit.c) din OG nr.92/2003, ca urmare a îndeplinirii de acte de executare silită înainte de împlinirea termenului de prescripţie de 5 ani.

Cu privire la legalitatea şi temeinicia deciziei de angajare a răspunderii solidare a reclamantului prin prisma dispoziţiilor legale ce stau la baza emiterii acesteia, instanţa de fond a constatat că, potrivit art.27 alin.2 lit.c) şi d) din O.G. nr.92/2003 „(2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;”.

Faţă de conţinutul textului mai sus citat, instanţa de fond a reţinut că, pentru angajarea răspunderii solidare trebuie întrunite, printre altele, condiţia relei credinţe, starea de insolvabilitate a societăţii neimpunând de plano emiterea deciziei de angajare a răspunderii pe seama tuturor administratorilor şi asociaţilor societăţii debitoare, ci doar pe seama acelor persoane pentru care organul fiscal trebuie să deţină dovezi şi argumente că au acţionat cu rea-credinţă în sensul dispus de lege.

În speţă, s-a reţinut că decizia de antrenare a răspunderii solidare nu este motivată în acord cu dispoziţiile legale sus citate, în sensul că nu se prezintă argumentele pentru care s-a apreciat că reclamanta a acţionat cu rea credinţă în scopul determinat de lege, în cuprinsul deciziei menţionându-se că doamna P. I., în calitate de administrator/asociat, nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a solicita instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei şi nu a respectat prevederile Legii nr.31/1990 în sensul de a solicita informaţii despre starea de fapt fiscală a societăţii.

Nu au putut fi apreciate ca întemeiate nici argumentele expuse în decizia de soluţionare a contestaţiei, simpla împrejurare că reclamantul nu a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei şi că nu a efectuat demersuri pentru modificarea actului constitutiv al societăţii cu datele de identificare ale asociaţilor nu constituie premise pentru a se aprecia că reclamanta a acţionat cu rea credinţă.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art.27 alin.2 lit.d), neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale poate fi imputabilă reclamantului dacă se dovedeşte că acesta a dispus de fonduri suficiente pentru plata datoriilor la bugetul de stat şi, totuşi, nu a efectuat plăţile, însă în speţă organul fiscal nu a prezentat acte şi fapte din care să rezulte intenţia manifestă a reclamantului de a se sustrage cu rea-credinţă de la plata obligaţiilor fiscale.

Prin urmare, instanţa de fond a constatat că pârâta nu a făcut dovada relei-credinţe a reclamantului pentru a se reţine că acestuia îi sunt aplicabile dispoziţiile art.27 alin.2 lit.c) şi d) din O.G. nr.92/2003.

Pentru aceste considerente, instanţa de fond a apreciat că acţiunea formulată de reclamantă pentru anularea actelor administrative fiscale emise de pârâtă este întemeiată, pârâta soluţionând în mod greşit contestaţia reclamante formulată împotriva Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr.xxxxxx din 16.06.2014.

Prin urmare, în temeiul art.18 din Legea nr. 554/2004, art. 218 alin.2 Cod procedură fiscală, instanţa de fond a admis acţiunea, a anulat Decizia nr.xxx/16.10.2014 emisă de pârâtă şi, admiţând contestaţia reclamantei, a anulat Decizia de angajare a răspunderii solidare nr.xxxxxx din 16.06.2014.

În temeiul art.453 Cod de procedură civilă, a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 50 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentinţe, în termen şi scutit de plata taxei judiciare de timbru, a declarat recurs recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice P., în nume propriu şi pentru Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice A., solicitând admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că în mod greşit instanţa de fond a reţinut faptul ca "pârâta nu a făcut dovada relei-credinţe a reclamantei pentru a se reţine că acesteia îi sunt aplicabile dispoziţiile art.27 alin.2 lit. c) şi d) din O.G. nr.92/2003".

Astfel, în ceea ce priveşte reaua credinţa a intimatei-reclamante, a arătat că, deşi dispoziţiile Codului de procedura fiscală nu definesc noţiunea de "rea-credinţă", acest concept moral şi juridic trebuie raportat la limbajul comun, ca fiind sinonim cu o atitudine incorecta şi rău intenţionată în raport de principiile binelui, cinstei, corectitudinii etc. (în acest sens este Decizia nr. xxxx/20.05.2010 pronunţata de ICCJ-SCAF).

Prevederile legale în materie fiscala nu leagă "reaua-credinţă" de un anumit tip de comportament materializat prin existenţa unor acte de încălcare manifestă a obligaţiilor legale ori printr-un comportament abuziv.

În ceea ce priveşte vinovăţia acesteia, în speţă aceasta îmbracă cel puţin forma intenţiei indirecte, în sensul că a prevăzut rezultatul faptelor sale şi, deşi nu l-a urmărit a acceptat posibilitatea producerii lui. Gestionarea deficitară a resurselor societăţii corelată cu neplata obligaţiilor fiscale născute în perioada septembrie 2001 - iulie 2003, precum şi faptul că nu s-au indicat de către intimate-reclamante împrejurări de natură să circumstanţieze comportamentul său în calitate de administrator şi să imprime concepţia că administratorul a acţionat cu bună-credinţă, duc la concluzia că reaua-credinţă este îndeplinită în cauză pentru motivul de atragere a răspunderii solidare (art.27 alin.2 lit. c) Cod procedură fiscală) reţinut de organul fiscal.

Este evident că prin comportamentul intimatei-reclamante a fost provocată starea de insolvabilitate, prin neachitarea cu rea-credinţă a obligaţiilor fiscale datorate bugetului general consolidat, îndeplinind astfel condiţiile de angajare a răspunderii solidare, pentru suma totală de 30.094 lei.

În cazul de faţă, atitudinea intimatei-reclamante în calitate de administrator al societăţii debitoare reprezentată de indiferenţa acesteia faţă de obligaţiile fiscale, era evident că va afecta bunul mers al debitoarei şi chiar existenţa sa, consecinţe pe care aceasta le-a acceptat de vreme ce nu a întreprins nimic în vederea preîntâmpinării lor şi nici în vederea limitării prejudiciilor după producerea lor.

Reaua-credinţă reiese şi din atitudinea acesteia, întrucât nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei; astfel, deşi era conştientă că se află în imposibilitate de a achita obligaţiile fiscale, a perseverat în această atitudine pasivă.

Potrivit disp. art.20 alin.1 Cod procedură Fiscală "reprezentanţii legali ai persoanelor fizice şi juridice, precum şi ai asocierilor fără personalitate juridica sunt obligaţi să îndeplinească obligaţiile fiscale ale persoanelor reprezentate în numele şi din averea acestora".

În concluzie, Decizia de atragere a răspunderii solidare nr. xxxxxx/16.06.2014 a fost întocmită potrivit dispoziţiilor legale, nefiind dovedite motive temeinice şi legale în măsura să justifice anularea acesteia.

Având în vedere cele ce preced, a solicitat admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În apărare se arată că instanţa de fond, procedând la analiza pieselor dosarului a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

Potrivit art. 27 alin. 2) lit. c) şi d) din OG nr. 92/2003, pentru angajarea răspunderii solidare trebuie întrunite, printre altele, condiţia relei-credinţe. Starea de insolvabilitate a societăţii neimpunând de plano emiterea deciziei de angajare a răspunderii pe seama tuturor administratorilor şi asociaţilor societăţii debitoare, ci doar pe seama acelor persoane pentru care organul fiscal trebuie să deţină dovezi şi argumente că au acţionat cu rea-credinţă în sensul dispus de lege.

Decizia de antrenare a răspunderii solidare nu este motivată în acord cu dispoziţiile legate mai sus amintite, în sensul că nu se prezintă argumentele pentru care s-a apreciat ca intimata ar fi acţionat cu rea-credinţă în scopul determinat de lege.

De asemenea, nu pot fi considerate ca fiind întemeiate nici argumentele expuse în decizia de soluţionare a contestaţie şi nici cele formulate prin întâmpinare, întrucât simpla împrejurare că intimata nu a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei şi nici nu a efectuat demersurile pentru modificarea actului constitutiv al societăţii cu datele de identificare ale asociaţilor, nu constituie premise pentru a se aprecia că ar fi acţionat cu rea-credinţă.

În ce priveşte dispoziţiile art. 27 alin. 2 lit. d), simpla neachitare la scadenţă a obligaţiilor fiscale poate fi imputabilă dacă se dovedeşte că ar fi dispus de fonduri suficiente pentru plata datoriilor la bugetul de stat şi, totuşi, nu ar fi efectuat acele plaţi. Organul fiscal, însă, nu a prezentat niciun act sau fapt din care sa rezulte intenţia de a se sustrage cu rea-credinţă de la plata obligaţiilor fiscale.

Nici prin recursul declarat nu se aduc argumente cu privire la motivele de nelegalitate sau netemeinicie ale sentinţei recurate. Se prezintă, practic, aceleaşi argumente ca şi cele din faţa instanţei de fond, mergându-se pe acelaşi raţionament, şi anume „gestionarea deficitara corelata cu neplata obligaţiilor fiscale", precum şi faptul că intimata nu a făcut dovada bunei-credinţe, ceea ce este suficient pentru a duce la concluzia îndeplinirii relei-credinţe, din punctul de vedere al recurentei.

Ori, legiuitorul nu a instituit o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina organelor de conducere a societăţii, ci a prevăzut numai posibilitatea atragerii acestei forme de răspundere, nici într-un caz nu în mod abuziv. Simpla invocare a acesteia nici într-un caz nu poate să atragă automat răspunderea administratorilor, fără vreo motivare sau prezentare a vreunui argument. În acest sens este necesară administrarea unor dovezi pertinente şi concludente care să confirme încălcarea cu rea-credinţă a obligaţiilor prevăzute de textele legale invocate de către recurentă. În prezenta cauză nu doar că nu s-a făcut niciun fel de dovada în acest sens, ci în temeiul unei simple prezumţii derivate de altfel dintr-o aşa-zisă pasivitate, s-a ajuns la stabilirea faptului că intimata ar fi acţionat cu rea-credinţă.

Faţă de apărările formulate, a solicitat respingerea recursului şi menţinerea în totalitate a sentinţei pronunţate de Tribunalul S. M.

În drept a invocat prevederile art. 483 şi urm. Cod de procedură civilă, Legea 554/2004, O.G. 92/2003.

Instanţa de recurs, analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, a reţinut că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Corect a admis prima instanţă acţiunea în contencios administrativ fiscal formulată de reclamanta T. I. (fostă P.) şi, în consecinţă, a anulat Decizia nr.xxx/16.10.2014 emisă de pârâtă privind soluţionarea contestaţiei formulată de reclamantă, a admis contestaţia şi, în consecinţă, a dispus anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. xxxxxx din 16.06.2014 emisă de pârâtă.

În fapt, prin procesul verbal nr. xxxxxx din 22.12.2011, SC D. C. P. xx SRL a fost declarată insolvabilă întrucât nu deţine bunuri sau venituri urmăribile pentru plata obligaţiilor fiscale restante în sumă totală de 29.857 lei (filele 76-77). Procedura de comunicare a procesului verbal s-a realizat prin afişare, întrucât comunicarea la sediul societăţii nu a fost posibilă.

La data de 16.06.2014 pârâta a emis Decizia de angajare a răspunderii solidare nr.xxxxxx prin care s-a decis angajarea răspunderii solidare a reclamantei în vederea realizării creanţelor fiscale în sumă de 30.094 lei înregistrate de SC D. C. P. xx SRL, în temeiul dispoziţiilor art.27 alin.2 lit. c) şi d) din O.G. nr.92/2003.

Contestaţia formulată de reclamantă împotriva acestei decizii a fost respinsă de pârâtă prin Decizia nr. xxx/16.10.2014.

Potrivit art.27 alin.2 lit. c) şi d) din O.G. nr.92/2003 „(2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;”.

Faţă de conţinutul textului mai sus citat, instanţa de fond a reţinut că, pentru angajarea răspunderii solidare trebuie întrunite, printre altele, condiţia relei credinţe, starea de insolvabilitate a societăţii neimpunând de plano emiterea deciziei de angajare a răspunderii pe seama tuturor administratorilor şi asociaţilor societăţii debitoare, ci doar pe seama acelor persoane pentru care organul fiscal trebuie să deţină dovezi şi argumente că au acţionat cu rea-credinţă în sensul dispus de lege.

Decizia de antrenare a răspunderii solidare nu prezintă argumentele pentru care s-a apreciat că reclamanta a acţionat cu rea credinţă în scopul determinat de lege, în cuprinsul deciziei menţionându-se doar că doamna P. I., în calitate de administrator/asociat, nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a solicita instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei şi nu a respectat prevederile Legii nr.31/1990 în sensul de a solicita informaţii despre starea de fapt fiscală a societăţii.

Nici considerentele deciziei de soluţionare a contestaţiei nu prezintă argumentele pentru care s-a apreciat că reclamanta a acţionat cu rea credinţă, simpla împrejurare că reclamanta nu a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei şi că nu a efectuat demersuri pentru modificarea actului constitutiv al societăţii cu datele de identificare ale asociaţilor neconstituind premise pentru a se aprecia că aceasta a acţionat cu rea credinţă.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art.27 alin.2 lit. d), neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale poate fi imputabilă reclamantei dacă se dovedeşte că aceasta a dispus de fonduri suficiente pentru plata datoriilor la bugetul de stat şi, totuşi, nu a efectuat plăţile, însă în speţă organul fiscal nu a făcut dovada intenţiei manifeste a reclamantei de a se sustrage cu rea-credinţă de la plata obligaţiilor fiscale.

Legiuitorul nu a instituit o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina organelor de conducere a societăţii în cazurile reglementate de art.27 alin.2 lit. c) şi d) din O.G. nr.92/2003, fiind necesară administrarea unor dovezi pertinente şi concludente care să confirme încălcarea cu rea-credinţă a obligaţiilor prevăzute de textele legale invocate de recurentă.

Apreciind că recurenta pârâtă nu a făcut dovada relei-credinţe a reclamantei pentru a se reţine că sunt aplicabile dispoziţiile art.27 alin.2 lit. c) şi d) din O.G. nr.92/2003, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice P. împotriva Sentinţei nr. 950/CA din 25.11.2015 pronunţată de Tribunalul S. M., pe care a menţinut-o în totul, fără cheltuieli de judecată în recurs.

Domenii speta

Spete similare